Stunned Legislature can’t answer child’s question during same sex partners marriage debate: ‘Which Parent Do I Not Need: Mom Or Dad?’
-
-
Într-o discuție foarte serioasă tăcerile interlocutorului sunt un bun prilej de a ne evalua justețea propriilor imprecații.
De altfel observ cel puțin două erori de judecată pe care mulți le fac cu mare bravadă:
– nu poți acuza ignorarea propriilor cuvinte atunci când ești vinovat tocmai de ignorarea cuvintelor celui pe care îl interoghezi,
– nu poți asuma automat că o tăcere (asurzitoare) înseamnă neapărat și o absență (asurzitoare).
Există un mare risc ca cei care pun întrebări să primească și un răspuns. Și poate că simțul lor justițiar le va fi saturat peste puterile și imaginația lor …
Iată o variantă de răspuns, în varianta lui Verdi:
Dies irae
Tuba mirum
Mors stupebit
Liber scriptusIf God is wiser that we His judgement must differ from ours on many things, and not least on good and evil. What seems to us good may therefore not be good in His eyes, and what seems to us evil may not be evil. (C.S. Lewis, The Problem of Pain, Harper Collins, 1996, p. 28)
De altfel descopăr în Vechiul Testament un Dumnezeu cu un simțul al umorului și ironiei care dă clasă tuturor sforțărilor gălăgioase ale postmodernilor noștri transformați în pop-idoli:
Pentru ce se întărâtă neamurile şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte? Împăraţii pământului se răscoală, şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său, zicând: „Să le rupem legăturile şi să scăpăm de lanţurile lor!” Cel ce stă în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei. (Ps. 2:1-4).
Dacă tot ne mândrim că suntem homo lundens, nu ar strica să ne pregătim de un LOL din partea lui Dumnezeu 🙂
-
“¡Muera la inteligencia! ¡Viva la Muerte!” (José Millán Astray)
Oare cum ar fi cultura noastră (cea britanică în mod deosebit) văzută de un doctor psihatru, adică de unul care tratează tocmai pe cei care iau prea în serios consumul culturii de azi? Cum ar fi privită, cu alte cuvinte, bucuria dezlănțuită iar apoi culeasă din propriile rămășițe și cioburi de către un doctor sceptic? Cred că e un semn de înțelepciune să nu fim sceptici doar față de trecut, ci și față de lozincile prezentului și promisiunile viitorului!
Theodore Dalrymple, în Our Culture, What’s Left of It: The Mandarins and the Masses (2005), ridică câteva întrebări inconfortabile cu privire la confortul placid, aparent fericit și totuși falit, al multor consumiști de azi.
Putem vorbi astăzi de o frivolitate a răului, de o metastază a unor patologii sociale, de o savoare pentru pericol/extremă, de o criminalitate mult crescută față de secolele trecute, de o ucidere a copilăriei prin transferul drepturilor maturității către un exhibiționism lipsit de orice simțire a responsabilității și gratitudinii față de ceilalți, de o sexualitate aberantă, autodevoratoare, debilă, de un egoism ce se lăfăie în promisiunile nelimitate ale unui stat paternalist, terorizat de respectarea drepturilor și corectitudinea politică (dar care își ia revanșa printr-o tendința de control din ce în ce mai evidentă), etc.?
Este uimitoare capacitatea omului de a deforma realitatea conform propriului interes! De exemplu, este trist că se vede criminalitatea ca o cauză și nu efect al consumului de droguri, dar acesta este jocul dependenței de cenzura corectitudinii politice. Având experiența unui doctor ce a practicat medicina câțiva ani în câteva țări din Africa, dr. Anthony Daniels (cu pseudenimul literar Theodore Dalrymple) deconstruiește teza convenabilă că sărăcia este cauza violenței, a răului social. Multe societăți africane sărace pot conviețui pașnic, pe baza unor valori comune, a unor tradiții, spre deosebire de comunitățile suburbane britanice, mult mai bogate dar și mai violente și decadente. Răul nu se poate justifica strict economic, ci are rădăcini mult mai adânci, în însăși natura umană, idee inconfortabilă, extirpată din corpul social și, mai ales, intelectual al vremurilor noastre.
Dar oare elitele intelectuale au vreun rol în propagarea acestui nihilism vizibil în stilul de viață contemporan? Alfred Kinsey, Havelock Ellis și Virginia Woolf sunt doar câteva exemple de “intellectual morons”, oameni deștepți dar care devin teribili de stupizi atunci când lasă ca ideologia revanșardă să le deformeze propria gândire (a se citi Daniel J. Flynn, Intellectual Morons: How Ideology Makes Smart People Fall for Stupid Ideas, 2004). (Pentru cineva care de abia a scăpat de ororile Holocaustului, indiferența Virginiei Woolf în fața dictaturii naziste și asemănarea ei cu Biserica Anglicană sau universitățile Cambridge și Oxford este pur și simplu revoltătoare.)
Desigur că fiecare are libertatea de alege, crede, practica, iubi, etc., ceea ce crede că îi este potrivit, bun, frumos, etc. Dar este cel puțin problematică situația când obscenitatea și trivialul devin formele populare ale unei arte zice-se pur funcționaliste sau a-moraliste, când revoluțiile social-politice ale stângii prețuiesc mai mult propriile utopii/idei decât oamenii deveniți mijloace, când proclamarea suveranității individului auto-extaziat ca propriul dumnezeu îl face pe acesta să suporte nu unul ci zeci, sute de mii de alți dictatori, etc. În numele eliberării și propagării vitalității vieții, a forței de a trăi viața cum fiecare crede de cuviință (ce utopie îngăduitoare! – dacă ne gândim la cât de predispuși la manipulare/masificare suntem predispuși acum), iată că asistăm aproape neputincioși la o bolnăvicioasă decadență, un nihilism ce blegește orice pretenție revoluționară.
În măsura în care o civilizație se transformă, ea trebuie și conservată! Ori secolul trecut poate fi caracterizat tocmai ca o revoltă împotiva civilizației însăși, pornind de la Revoluția Culturală din China și până la nihilismul cultural occidental.
La ce folos să mai strigi cu patos revoluționar moarte intelectualilor când aceștia se sinucid în masă?
Când ai de a face cu oameni care au ajuns în ospicii sau închisori din cauza alegerilor ghidate de valorile noii culturi, atunci cu siguranță că va trebui să ieșim din prețiozitatea sofisticii de gen ”preferințele estetice, de stil de viață, etc. nu trebuie supuse judecății morale!”. Dar cine să-i judece pe noii predicatori?
Our intellectuals should realize that civilization is worth defending and […] the adversarial stance to tradition is not the beginning and end of wisdom and virtue. We have more to lose than they know. (Theodore Dalrymple, Our Culture, What’s Left of It: The Mandarins and the Masses, Ivan R. Dee, 2007, p. 165 )
The Frivolity of Evil – Autumn 2004
A Taste for Danger – Summer 1998
Why Shakespeare Is For All Time – Winter 2003
Sex and the Shakespeare Reader – Autumn 2003
What’s Wrong with Twinkling Buttocks? – Summer 2003
The Rage of Virginia Woolf – Summer 2002
How – and How Not – to Love Mankind – Summer 2001
A Neglected Genius – Winter 2004
The Dystopian Imagination – Autumn 2001
A Lost Art – Spring 2001
Gillray’s Ungloomy Morality – Winter 2002
Trash, Violence and Versace: But Is It Art? – Winter 1998
What We Have to Lose – Autumn 2001
How to Read a Society – Spring 2000
Why Havanna Had to Die – Summer 2002
The Uses of Corruption – Summer 2001
The Goddess of Domestic Tribulations – Autumn 1997
The Starving Criminal – Autumn 2002
Don’t Legalize Drugs – Spring 1997
All Sex, All the Time – Summer 2000
Who Killed Childhood? – Spring 2004
A Horror Story – Spring 1996
The Man Who Predicted the Race Riots – Spring 2002
When Islam Breaks Down – Spring 2004
The Barbarians at the Gates of Paris – Autumn 2002
After Empire – Spring 2003
-
Acum ceva timp am văzut o caricatură care sintetiza foarte bine orice studiu pretențios de antropologie culturală. Într-un spațiu acvatic oarecare, doi pești se întâlnesc. Unul dintre ei avea o “buză” străpunsă de cârligul rătăcit al unei undițe, prilej pentru amicul său să exclame: “Oau, ce piercing ți-ai tras”!
În era intervenționsmului hiper/post/modern, faptul că nu ne-am putut da naștere e un handicap ontologic care se cere musai recuperat cu proteze estetice. Mecanica și chimia ne stau la îndemână ca jucării pe care le putem manipula cum dori. Fluiditatea transcendentului metafizic și a spațiului se traduce acum în transparența și fluiditatea corpului – modificări ale pielii, părului, dinților, sexului, etc. Corpul ca mașinărie, montată și demontată după planuri nicicând definitive! “Tunarea” corpului pare a avea valența hermeneutică pe care filosofii de azi o mai caută încă în biblioteci și academii. Antropologul de azi poate studia pe viu tânărul cosmopolit, relativist, îndopat cu clișeele emancipării cu orice preț, veritabil susținător al revoltei împotriva poluării lumii, culturii, minții și chiar al corpului cu valorile metafizicii tari.
Terenul de expoziție/manifest este propriul corp, o lume în permanentă construcție, un șantier al patologiilor identitare. Sub pielea noastră colorată/străpunsă/împopoțonată se petrec dramele negăsirii de sine. Metabolismul sinelui risipit în mii de galaxii lasă urme adânci în vitrina pe care o expunem. Suntem tot mai conștienți de concurența acerbă a talciocului gălăgios și colorat în care ne strigăm prețul cu care ne vindem atenției celorlalți. Tocmai datorită acestei concurențe licitația originalității face ca orice tabu să fie însușit cu lejeritate. Orice inocență e ucisă grațios, orice intimitate expusă! Doar astăzi a fi înseamnă a fi văzut! Dezirabilitatea într-un concurs al voturilor, adică forma de manipulare exterioară, își găsește corespondentul în formele de manipulare ale corpului, singura proprietate pe care o clamăm dar și pe care o risipim la cererea publicului.
Într-un spațiu socio-cultural care e sufocat de o intoleranță pretențioasă la “prozelitismul” creștin, exhibiționismul păgân alimentează din plin torentul de nevoi identitare ale unui occidental din ce în ce mai pierdut în mecanica actelor ritualice cotidiene. Interesant însă e faptul cum filtrul atent al secularismulului emancipat este străpuns cu nonșalanță de o tot mai familiară costumare a occidentalului cu fetișizări și practici vechi păgâne. Halal neutralitate seculară! Vorba celor de la Metallica: And Justice for All.
Documentarul Taboo: Body Modification de la National Geographic este un punct de pornire pentru analiza importurilor păgâne ce alimentează nevoia de excentritate a hipermodernului.
Cei mai tari de inimă pot viziona pe You Tube Modify , A documentary About Body Modification! (2005).
O abordare psihanalitică foarte recentă poate fi regăsită în cartea autoarei britanice Allesandra Lemma, Under the Skin: A Psychoanalytic Study of Body Modification (Routledge, 2010).
Analizând perturbările imaginii corpului, anxietățile legate de cum apărem celorlalți, tulburările mentale legate de modificarea corpului (BDD – body dysmorphic disorder) și funcțiile psihologice ale chirugiei estetice, ale tatuării, ale piercing-ului și ale cicatrizării, autoarea are suficiente cazuri clinice să considere că modificările corpului pot fi motivate de trei tipuri de fantezii:- reclaiming phantasy – modificările corpului au rolul de a “mântui” sinele de prezența sa într-un corp față de care se simte străin (vorbim de o atitudine de expulzare, negare a corpului);
- self-made phantasy – independența corpului este de neacceptat, invidia fiind un combustibil nesecat al acestei furii;
- perfect match phantasy – modificările corpului au rolul de crea un corp ideal, perfect, care să garanteze dragostea și dorința celuilalt (regăsim efortul de fuziune cu un obiect idealizat).
Așa cum observa Gilles Delleuze, opacitatea și nesubordonarea trupului față de minte este întotdeauna un stimul pentru gândire. Corpul este
plunges us into, or must plunge into, in order to reach the unthought, that is, life. Not that the body thinks, but obstinate and stubborn, it forces us to think and it forces us to think what is concealed from thought: life. (Gilles Deleuze, Cinema 2: The Time Image, 1989, Minneapolis, MN: University of Minnesota Press, 189)
Să nu uităm că dincolo de granițele corpului nostru, întotdeauna vom limitați de granițele gândirii noastre!
-
“We were keeping our eye on 1984. When the year came and the prophecy didn’t, thoughtful Americans sang softly in praise of themselves. The roots of liberal democracy had held. Wherever else the terror had happened, we, at least, had not been visited by Orwellian nightmares.
But we had forgotten that alongside Orwell’s dark vision, there was another – slightly older, slightly less well known, equally chilling: Aldous Huxley’s Brave New World. Contrary to common belief even among the educated, Huxley and Orwell did not prophesy the same thing. Orwell warns that we will be overcome by an externally imposed oppression. But in Huxley’s vision, no Big Brother is required to deprive people of their autonomy, maturity and history. As he saw it, people will come to love their oppression, to adore the technologies that undo their capacities to think.
What Orwell feared were those who would ban books. What Huxley feared was that there would be no reason to ban a book, for there would be no one who wanted to read one. Orwell feared those who would deprive us of information. Huxley feared those who would give us so much that we would be reduced to passivity and egoism. Orwell feared that the truth would be concealed from us. Huxley feared the truth would be drowned in a sea of irrelevance. Orwell feared we would become a captive culture. Huxley feared we would become a trivial culture, preoccupied with some equivalent of the feelies, the orgy porgy, and the centrifugal bumble-puppy As Huxley remarked in Brave New World Revisited, the civil libertarians and rationalists who are ever on the alert to oppose tyranny “failed to take into account man’s almost infinite appetite for distractions”. In 1984, Huxley added, people are controlled by inflicting pain. In Brave New World, they are controlled by inflicting pleasure. In short, Orwell feared that what we hate will ruin us. Huxley feared that what we love will ruin us.
This book is about the possibility that Huxley, not Orwell, was right.” (Neil Postman, Amusing Ourselves to Death: Public Discourse in the Age of Show Business, Penguin Books; Revised edition, 2005, pp. vii-viii)
sursa: Juxtapoz Magazine
