Acum ceva timp am văzut o caricatură care sintetiza foarte bine orice studiu pretențios de antropologie culturală. Într-un spațiu acvatic oarecare, doi pești se întâlnesc. Unul dintre ei avea o “buză” străpunsă de cârligul rătăcit al unei undițe, prilej pentru amicul său să exclame: “Oau, ce piercing ți-ai tras”!
În era intervenționsmului hiper/post/modern, faptul că nu ne-am putut da naștere e un handicap ontologic care se cere musai recuperat cu proteze estetice. Mecanica și chimia ne stau la îndemână ca jucării pe care le putem manipula cum dori. Fluiditatea transcendentului metafizic și a spațiului se traduce acum în transparența și fluiditatea corpului – modificări ale pielii, părului, dinților, sexului, etc. Corpul ca mașinărie, montată și demontată după planuri nicicând definitive! “Tunarea” corpului pare a avea valența hermeneutică pe care filosofii de azi o mai caută încă în biblioteci și academii. Antropologul de azi poate studia pe viu tânărul cosmopolit, relativist, îndopat cu clișeele emancipării cu orice preț, veritabil susținător al revoltei împotriva poluării lumii, culturii, minții și chiar al corpului cu valorile metafizicii tari.
Terenul de expoziție/manifest este propriul corp, o lume în permanentă construcție, un șantier al patologiilor identitare. Sub pielea noastră colorată/străpunsă/împopoțonată se petrec dramele negăsirii de sine. Metabolismul sinelui risipit în mii de galaxii lasă urme adânci în vitrina pe care o expunem. Suntem tot mai conștienți de concurența acerbă a talciocului gălăgios și colorat în care ne strigăm prețul cu care ne vindem atenției celorlalți. Tocmai datorită acestei concurențe licitația originalității face ca orice tabu să fie însușit cu lejeritate. Orice inocență e ucisă grațios, orice intimitate expusă! Doar astăzi a fi înseamnă a fi văzut! Dezirabilitatea într-un concurs al voturilor, adică forma de manipulare exterioară, își găsește corespondentul în formele de manipulare ale corpului, singura proprietate pe care o clamăm dar și pe care o risipim la cererea publicului.
Într-un spațiu socio-cultural care e sufocat de o intoleranță pretențioasă la “prozelitismul” creștin, exhibiționismul păgân alimentează din plin torentul de nevoi identitare ale unui occidental din ce în ce mai pierdut în mecanica actelor ritualice cotidiene. Interesant însă e faptul cum filtrul atent al secularismulului emancipat este străpuns cu nonșalanță de o tot mai familiară costumare a occidentalului cu fetișizări și practici vechi păgâne. Halal neutralitate seculară! Vorba celor de la Metallica: And Justice for All.
Documentarul Taboo: Body Modification de la National Geographic este un punct de pornire pentru analiza importurilor păgâne ce alimentează nevoia de excentritate a hipermodernului.
Cei mai tari de inimă pot viziona pe You Tube Modify , A documentary About Body Modification! (2005).
O abordare psihanalitică foarte recentă poate fi regăsită în cartea autoarei britanice Allesandra Lemma, Under the Skin: A Psychoanalytic Study of Body Modification (Routledge, 2010).
Analizând perturbările imaginii corpului, anxietățile legate de cum apărem celorlalți, tulburările mentale legate de modificarea corpului (BDD – body dysmorphic disorder) și funcțiile psihologice ale chirugiei estetice, ale tatuării, ale piercing-ului și ale cicatrizării, autoarea are suficiente cazuri clinice să considere că modificările corpului pot fi motivate de trei tipuri de fantezii:
- reclaiming phantasy – modificările corpului au rolul de a “mântui” sinele de prezența sa într-un corp față de care se simte străin (vorbim de o atitudine de expulzare, negare a corpului);
- self-made phantasy – independența corpului este de neacceptat, invidia fiind un combustibil nesecat al acestei furii;
- perfect match phantasy – modificările corpului au rolul de crea un corp ideal, perfect, care să garanteze dragostea și dorința celuilalt (regăsim efortul de fuziune cu un obiect idealizat).
Așa cum observa Gilles Delleuze, opacitatea și nesubordonarea trupului față de minte este întotdeauna un stimul pentru gândire. Corpul este
plunges us into, or must plunge into, in order to reach the unthought, that is, life. Not that the body thinks, but obstinate and stubborn, it forces us to think and it forces us to think what is concealed from thought: life. (Gilles Deleuze, Cinema 2: The Time Image, 1989, Minneapolis, MN: University of Minnesota Press, 189)
Să nu uităm că dincolo de granițele corpului nostru, întotdeauna vom limitați de granițele gândirii noastre!
Alonewithothers's Blog 