LOL

Într-o discuție foarte serioasă tăcerile interlocutorului sunt un bun prilej de a ne evalua justețea propriilor imprecații.

De altfel observ cel puțin două erori de judecată pe care mulți le fac cu mare bravadă:

– nu poți acuza ignorarea propriilor cuvinte atunci când ești vinovat tocmai de ignorarea cuvintelor celui pe care îl interoghezi,

– nu poți asuma automat că o tăcere (asurzitoare) înseamnă neapărat și o absență (asurzitoare).

Există un mare risc ca cei care pun întrebări să primească și un răspuns. Și poate că simțul lor justițiar le va fi saturat peste puterile și imaginația lor …

Iată o variantă de răspuns, în varianta lui Verdi:

Dies irae
Tuba mirum
Mors stupebit
Liber scriptus

If God is wiser that we His judgement must differ from ours on many things, and not least on good and evil. What seems to us good may therefore not be good in His eyes, and what seems to us evil may not be evil. (C.S. Lewis, The Problem of Pain, Harper Collins, 1996, p. 28)

De altfel descopăr în Vechiul Testament un Dumnezeu cu un simțul al umorului și ironiei care dă clasă tuturor sforțărilor gălăgioase ale postmodernilor noștri transformați în pop-idoli:

Pentru ce se întărâtă neamurile şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte? Împăraţii pământului se răscoală, şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său, zicând: „Să le rupem legăturile şi să scăpăm de lanţurile lor!” Cel ce stă în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei. (Ps. 2:1-4).

Dacă tot ne mândrim că suntem homo lundens, nu ar strica să ne pregătim de un LOL din partea lui Dumnezeu 🙂