“¡Muera la inteligencia! ¡Viva la Muerte!” (José Millán Astray)
Oare cum ar fi cultura noastră (cea britanică în mod deosebit) văzută de un doctor psihatru, adică de unul care tratează tocmai pe cei care iau prea în serios consumul culturii de azi? Cum ar fi privită, cu alte cuvinte, bucuria dezlănțuită iar apoi culeasă din propriile rămășițe și cioburi de către un doctor sceptic? Cred că e un semn de înțelepciune să nu fim sceptici doar față de trecut, ci și față de lozincile prezentului și promisiunile viitorului!
Theodore Dalrymple, în Our Culture, What’s Left of It: The Mandarins and the Masses (2005), ridică câteva întrebări inconfortabile cu privire la confortul placid, aparent fericit și totuși falit, al multor consumiști de azi.
Putem vorbi astăzi de o frivolitate a răului, de o metastază a unor patologii sociale, de o savoare pentru pericol/extremă, de o criminalitate mult crescută față de secolele trecute, de o ucidere a copilăriei prin transferul drepturilor maturității către un exhibiționism lipsit de orice simțire a responsabilității și gratitudinii față de ceilalți, de o sexualitate aberantă, autodevoratoare, debilă, de un egoism ce se lăfăie în promisiunile nelimitate ale unui stat paternalist, terorizat de respectarea drepturilor și corectitudinea politică (dar care își ia revanșa printr-o tendința de control din ce în ce mai evidentă), etc.?
Este uimitoare capacitatea omului de a deforma realitatea conform propriului interes! De exemplu, este trist că se vede criminalitatea ca o cauză și nu efect al consumului de droguri, dar acesta este jocul dependenței de cenzura corectitudinii politice. Având experiența unui doctor ce a practicat medicina câțiva ani în câteva țări din Africa, dr. Anthony Daniels (cu pseudenimul literar Theodore Dalrymple) deconstruiește teza convenabilă că sărăcia este cauza violenței, a răului social. Multe societăți africane sărace pot conviețui pașnic, pe baza unor valori comune, a unor tradiții, spre deosebire de comunitățile suburbane britanice, mult mai bogate dar și mai violente și decadente. Răul nu se poate justifica strict economic, ci are rădăcini mult mai adânci, în însăși natura umană, idee inconfortabilă, extirpată din corpul social și, mai ales, intelectual al vremurilor noastre.
Dar oare elitele intelectuale au vreun rol în propagarea acestui nihilism vizibil în stilul de viață contemporan? Alfred Kinsey, Havelock Ellis și Virginia Woolf sunt doar câteva exemple de “intellectual morons”, oameni deștepți dar care devin teribili de stupizi atunci când lasă ca ideologia revanșardă să le deformeze propria gândire (a se citi Daniel J. Flynn, Intellectual Morons: How Ideology Makes Smart People Fall for Stupid Ideas, 2004). (Pentru cineva care de abia a scăpat de ororile Holocaustului, indiferența Virginiei Woolf în fața dictaturii naziste și asemănarea ei cu Biserica Anglicană sau universitățile Cambridge și Oxford este pur și simplu revoltătoare.)
Desigur că fiecare are libertatea de alege, crede, practica, iubi, etc., ceea ce crede că îi este potrivit, bun, frumos, etc. Dar este cel puțin problematică situația când obscenitatea și trivialul devin formele populare ale unei arte zice-se pur funcționaliste sau a-moraliste, când revoluțiile social-politice ale stângii prețuiesc mai mult propriile utopii/idei decât oamenii deveniți mijloace, când proclamarea suveranității individului auto-extaziat ca propriul dumnezeu îl face pe acesta să suporte nu unul ci zeci, sute de mii de alți dictatori, etc. În numele eliberării și propagării vitalității vieții, a forței de a trăi viața cum fiecare crede de cuviință (ce utopie îngăduitoare! – dacă ne gândim la cât de predispuși la manipulare/masificare suntem predispuși acum), iată că asistăm aproape neputincioși la o bolnăvicioasă decadență, un nihilism ce blegește orice pretenție revoluționară.
În măsura în care o civilizație se transformă, ea trebuie și conservată! Ori secolul trecut poate fi caracterizat tocmai ca o revoltă împotiva civilizației însăși, pornind de la Revoluția Culturală din China și până la nihilismul cultural occidental.
La ce folos să mai strigi cu patos revoluționar moarte intelectualilor când aceștia se sinucid în masă?
Când ai de a face cu oameni care au ajuns în ospicii sau închisori din cauza alegerilor ghidate de valorile noii culturi, atunci cu siguranță că va trebui să ieșim din prețiozitatea sofisticii de gen ”preferințele estetice, de stil de viață, etc. nu trebuie supuse judecății morale!”. Dar cine să-i judece pe noii predicatori?
Our intellectuals should realize that civilization is worth defending and […] the adversarial stance to tradition is not the beginning and end of wisdom and virtue. We have more to lose than they know. (Theodore Dalrymple, Our Culture, What’s Left of It: The Mandarins and the Masses, Ivan R. Dee, 2007, p. 165 )
The Frivolity of Evil – Autumn 2004
A Taste for Danger – Summer 1998
Why Shakespeare Is For All Time – Winter 2003
Sex and the Shakespeare Reader – Autumn 2003
What’s Wrong with Twinkling Buttocks? – Summer 2003
The Rage of Virginia Woolf – Summer 2002
How – and How Not – to Love Mankind – Summer 2001
A Neglected Genius – Winter 2004
The Dystopian Imagination – Autumn 2001
A Lost Art – Spring 2001
Gillray’s Ungloomy Morality – Winter 2002
Trash, Violence and Versace: But Is It Art? – Winter 1998
What We Have to Lose – Autumn 2001
How to Read a Society – Spring 2000
Why Havanna Had to Die – Summer 2002
The Uses of Corruption – Summer 2001
The Goddess of Domestic Tribulations – Autumn 1997
The Starving Criminal – Autumn 2002
Don’t Legalize Drugs – Spring 1997
All Sex, All the Time – Summer 2000
Who Killed Childhood? – Spring 2004
A Horror Story – Spring 1996
The Man Who Predicted the Race Riots – Spring 2002
When Islam Breaks Down – Spring 2004
The Barbarians at the Gates of Paris – Autumn 2002
After Empire – Spring 2003
Alonewithothers's Blog 