Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Recent Posts

  • Recomandare de film – Sunshine

    “If there is no God and never was a God, why do we miss him so much?” (Adam Sors)

    Vizionarea fimului Sunshine (1999) e o experiență unică, traumatizantă pentru un nord-american care trăiește în același regim pașnic și democratic de mult timp. Avem aici drama unei familii de evrei unguri pe o perioadă de vreo 70 de ani, trecând prin trei generații, înfruntând prejudecățile imperiului Austro-Ungar, furtuna fascistă și apoi răzbunarea comunistă. În creuzetul unei astfel de istorii tumultoase, destinele personale sunt deformate de imperative străine, călcate în picioare și strivite în cele din urmă.

    Dragostea este înmuiată în sânge, teroare și moarte. Moartea însăși devine eliberatoare față de o viață plină de interdicții, nedreptăți și orori. Libertatea individuală e strivită sub papucul conformismului social, al totalitarismului cu chipuri diferite (naționalist și cel socialist – rasist sau comunist). Pe lângă poveștile de dragoste, relațiile familiale și dramele care se ivesc din conflictul lor, filmul ne povestește și conversiile impuse de naționalismul ungur (schimbarea numelui Sonnenschein în Sors, în cazul lui Ignatz), de rasismul fascist (trecerea lui Adam Sors de la iudaism la creștinism) și de corectitudinea politică comunistă (Ivan Sors ajuns ofițer, evreul deghizat care trebuie să vâneze evrei).

    Sunshine - 1999

    Pentru fiecare dintre cele trei generații, care se înfruntă cu câte un monstru istoric, există câte o remarcă sugestivă:

    • imperialismul austro-ungar:

    “People don’t need freedom, they only need security.” (Ignatz Sors)

    • totalitarismul fascist:

    Never give up your religion. Not for God. God is present in all religions. But if your life becomes a struggle for acceptance, you’ll always be unhappy. Religion may not be perfect, but it is a well-built boat that can stay balanced and carry you to the other shore. Our life is nothing but a boat adrift on water balanced by permanent uncertainty. About the people whom you will judge, know this; all they do is struggle to find a kind of security. They’re just people, like us. Therefore you mustn’t judge them on the basis of appearance or hearsay. Trust no one. Examine all things yourself. Do not join with power. Despise all rank. Do not be ostentatious with what is yours. Owning possessions and property ultimately comes to nothing. Possessions and property can be consumed by fire, swept away by flood, taken away by politics. Do not undertake what you do not know. This causes anxiety which makes you ill. Exercise discipline. (Adam Sors)

    •  corectitudinea politică comunistă:

    “We are afraid to see clearly and of being seen clearly.” (Ivan Sors)

    În fața unor astfel de uragane care au spulberat viețile acestor trei generații avem un martor care stă și îndură cu credincioșie totul – bunica Valerie (soția lui Ignatz, mama lui Adam, bunica lui Ivan, aceste trei personaje masculine fiind interpretate de același Ralph Finnes). În cele din urmă ea trage o concluzie care exemplifică ceea ce vroia să spună Dostoievski prin ”frumosul va mântui lumea”:

    Politics has made a mess of our lives. Still, life was beautiful. I’ve enjoyed waking every morning. I’ve always tried to photograph what’s beautiful in life, but it hasn’t always been easy.

    Rămâne de văzut în ce măsură viețile noastre de azi își trăiesc nu doar dramatismul credinței în valori, dragoste, familie și Dumnezeu, torturate de cleștele ingineriilor social-politice, ci și bucuria de a gusta frumosul, cel care dă o forță și vitalitate ce transcende regimurile politice, vremurile potrivnice și chiar moartea.

  • Marx remixed sau despre fantasmele mântuirii

    Without a revolutionary theory there can be no revolutionary movement! (Lenin)

    Cel care trece cu băgare de seamă prin filele de istorie își semnează sentința pierderii inocenței în fața spectacolului eșecurilor atâtor vorbe și acțiuni care au transformat utopii luminoase în fantasme întunecate. Niciun sistem filosofic nu oferă o soluție completă nevoilor umane. Putem alege doar acel sistem care minimizează pagubele, erorile, nedreptățile. Sau, în termenii lui W. Churchill, care a pierdut alegerile după ce a câștigat războiul, ”Democracy is the worst form of government, except for all those other forms that have been tried from time to time” (from a House a Commons speech on Nov. 11, 1947).

    Costul utopiei egalității

    În economia naturii umane, multiplicată în regimul dinamicii sociale, avem următoarea regulă: cu cât vrei mai mult, cu atât obții mai puțin! Atunci când alegem o soluție care va eradica nedreptățile și va egaliza oamenii, va trebui să ne aștepăm la ce e mai rău! De ce?

    Secolul trecut este bântuit de fantasmele mântuirii de nedreptate socială, colonianism, capitalism nemilos, naționalism retrograd. Ceea ce este cât se poate de interesant e că progresismul ca soteriologie a egalității, sub forma diferitelor forme de socialism (internaționalist comunist, naționalist fascist, ”nealiniat”.), e vinovat de majoritatea crimelor și nedreptăților, față de care crimele conservatorismului, sub forma imperialismului britanic sau a rasismului nord-american, sunt o inocentă joacă de copil. Întrebarea e cum se poate ca promisiuni atât de frumoase și nobile să fie tocmai cele care ucid cel mai mult, care fac nedreptăți teribile și amprentează iremediabil speranțele umanității într-un viitor mai bun?

    Aici e marea problemă: toate aceste crime nu amprentează iremediabil speranțele umanității într-un viitor mai bun. Avem uimitoarea capacitate de a uita (a se vedea cum e reflectată în mentalul colectiv, în programa școlară și universitară, proporția dintre conștientizarea crimelor socialismului si cele ale rasismului sau imperialismului), de a ”deconstrui” și reconstrui după bunul plac ce iubim și ce urâm și, mai mult decât orice, avem nevoie disperată de soteriologii, dacă nu religioase atunci laice, progresiste. Iată doar cîteva exemple:

    • s-a început în Franța cu ”Libertate, Egalitate, Fraternitate”, transformate în ”Regimul Terorii”, pe care Robespierre o justifica ca fiind ”despotismul libertății față de tiranie”.
    • s-a continuat în Rusia, unde bolșevicii lui Lenin au luat puterea promițând poporului ”pământ, pace și pâine”, oferind însă câteva zeci de milioane de victime, teroarea poliției secrete, foamete, privare de libertăți și drepturi fundamentale.
    • ”Marele pas înainte” al lui Mao a costat 45 de milioane de vieți curmate în doar 4 ani (1958-1962).
    • în Cambodgia comuniștii au promis să ”restarteze” civilizația de la anul 0, paradisiaca societate a tăranilor fericiți că au devenit proprii lor stăpâni. Numărăm și acolo vreo două milioane de victime, preț insuficient pentru instaurarea unei utopii de neatins.

    mummy-robot

    Orice asemănare cu evenimente actuale…

    Când ne uităm la cifrele victimelor soteriologiilor laice ale socialismului ”progresist” vom vedea că “Kill’em all!” nu e doar o piesă scrisă de Metallica ci e fața întunecoasă a marxismului crezut și aplicat în societate. Teroare, cenzură, spălare de creiere și opresiune a milioane de oameni tocmai în numele egalității și a eliberării de opresiune, iată un prilej pentru admirațiile entuziaste ale unui G. B. Shaw sau J. P. Sartre la micul lor dejun cu caviar capitalist.

    Să ne întrebăm ce și cum procedeaza ideologia “egalității” acum și ce similitudini sunt cu “progresismul” egalitarismului din trecutul nu prea îndepărtat? Iată doar câteva linii directoare pentru orice discuție viitoare:

    – oferă-le oamenilor vise revoluționare pentru a acționa revoluționar în numele lor (cu condiția implicită că ”revoluția” se face întotdeauna pe costul/durerea/privarea altora!);

    – visul revoluționar poartă o etichetă: progresul;

    – progresul e țelul suprem pentru că astfel e conștientizată diferențierea dintre trecutul frustrant al vechiului regim și viitorul luminos al noului regim;

    – orice poate și trebuie să fie justificat în numele progresului;

    – progresul e stabilit prin ideologia unică;

    – pentru a fi siguri de conștientizarea nevoii de progres semantica devine importantă, având un elaborios proces de cenzură și rescriere a limbajului;

    – educația nu mai suportă polimorfisme, nuanțe, erezii ci ea e tot mai regularizată, disciplinată, subordonată ideologiei statului;

    – socialul știe mai bine decât individualul ce e cel mai bine nu doar pentru social ci și pentru fiecare individual;

    – statul e văzut nu doar ca legislator minimal ci ca părinte (figura paternală/maternală a vechilor divinități e înlocuită acum de mecanismul birocratic dar paternal al statului);

    – progresul e posibil doar prin tehnologic (”industrial/postindustrial nirvana”);

    – birocrații și tehnocrații sunt utili și dezirabili pentru că exprimă fidel mecanica socială, modelul de cetățeni loiali care pun în aplicare și nu contestă ideologia statului;

    – umanul e modelat din afară, prin inginerie biologică, socială, sub directa supraveghere a statului;

    – ingineria ideilor, a emoțiilor, a fiziologicului și a socialului sunt determinate științific și supuse comandamentelor ideologiei oficiale, care nu suportă alternativa ci o ridiculizează și o elimină.

    Pentru cei care vor să meargă mai departe cu paralela dintre vechiile ideologii ale egalității și noua ideologie a egalității, iată un prilej de reflecție:

    The term politically correct first came to my attention through the writings of Anton S. Makarenko, Lenin’s expert on education. Adolf Hitler preferred the version socially correct. (America’s 30 Years War, Regnery Publishing, Inc. Washington D. C., 1998, p. 13, a book wrote by Balint Vazsonyi, a Hungarian survivor of the Nazi invasion, followed by Bolshevism)

    Împotriva utopiei

    Ceea ce este foarte interesant este caracterul non-utopic al așteptării creștine. Dumnezeu pleacă într-o călătorie într-o țară îndepărtată și își lasă slujitorii să aiba grijă de averea Sa. După un timp El se întoarce și face o evaluare a ceea ce au făcut oamenii în absența Sa. Nu toate lucrurile par perfecte: sunt unii care au avut grijă de oameni, le-au dat mâncare, s-au purtat frumos cu ei dar sunt și oameni care și-au bătut joc de oameni, i-au bătut și ținut flămânzi (Matei 24-25). De abia cu momentul judecății se restaurează ordinea în creația lui Dumnezeu: cei ce au făcut răul își vor lua răsplata, trăind propriul răul intensificat, cei ce au făcut binele își vor primi răsplata, multiplicată și ea. Abia atunci are loc transformarea totală a naturii umane, posibilă doar prin intervenția Celui ce a creat natura umană. De abia cu transformarea naturii umane se poate începe noua societate umană în care nu va mai fi nici durere, nici lacrimă, nici moarte.

    Avem deci utopii care promit beatitudini gratuite și comfortabile dar care nu oferă decât lacrimi și lanțuri iar pe de altă parte avem o speranță într-un viitor mai bun asumat însă printr-o inconfortabilă conștientizare a propriilor limite și greșeli și lucrare credincioasă în lucrurile date spre administrare. Ghici care alegere e mai convenabilă și comfortabilă?

  • Noul criteriu al adevărului

    Tot ce e nevoie ca răul să triumfe este ca oamenii răi să fie singurii care fac ceva! (corolar la o presupusă afirmație a lui E. Burke)

    Credeam că timpul e un filtru al limitelor umane, un rău necesar pe care trebuie să îl suportăm tocmai ca să nu ne permanentizăm erorile. S-ar părea însă că sunt cazuri în care timpul e neputincios în fața forței brute ce se rostogolește într-o inconștientă automulțumire. În vremurile noastre cea mai periculoasă forță brută nu e cea a pumnului ci cea care își poate justifica orice acțiune pentru că ea deține monopolul cunoașterii, al virtuților și al bunelor intenții. Această forță își trage seva dintr-un complex ciudat de antinomii (relativismul de fațadă ce ascunde un absolutism al unei ideologii ”revoluționare”, pacifismul stângist ca gargara necesară instaurării unei miliții nemiloase, rebeliunea fancy ca începutul drumului ce duce la cenzura oricărui ”element nesănătos”, etc.) ale unor idioți nu doar utili ci și foarte harnici, vorba lui Andrei Pleșu,

    Având experiența prăbușirii utopiei ”socialismului științific”, mă uitam cu o oarecare nelămurire și îngăduință iertătoare la studenții teribiliști din campusurile universitare din Occident care își hrănesc stima de sine și nevoile identitare prin negarea capitalismului obez al părinților care le plătesc studiile și destrăbălările, citând cu voioșie mantre ale liderilor ”luminați” precum Mao (“Let a hundred flowers bloom!”), Marx (”Social progress can be measured by the social position of the female sex.”), Che Guevara (”The revolution is not an apple that falls when it is ripe. You have to make it fall.), etc., activând în secte care mai de care mai ”îndrăznețe” (#unițisalvămfloarea/copacul/cățelul/John & George/planeta, etc.). Aveam o speranță totuși că febra revoluționară adolescentină e o chestiune de hormonei în mișcare ce va fi temperată, la momentul unei maturizări necesare, de neuronii în mișcare. Citind însă un articol al unei studente de la universitatea Harvard mi-am dat seama că îngăduința extinsă peste teritoriul evidențelor patologiilor este nu una virtuoasă, înțeleaptă, ci devine una vinovată, complice.

    Articolul “Let’s give up on academic freedom in favor of justice”, scrisă de Sandra Y. L. Korn (The Doctrine of Academic Freedom, http://www.thecrimson.com, 18 February 2014), este o pledoarie pentru renunțarea la ”obsesia libertății academice” în favoarea ”dreptății academice”. Prioritățile politice/editoriale/instituționale și șantajul granturilor de cercetare ar trebui să fie filtrele  prin care  orice studiu/articol/curs care justifică sau propagă ”opresiunea” să fie cenzurat, indexat, interzis. Puterea care trebuie să împlinească această ”dreptate academică” vine de la oamenii muncii, studenții și angajații universităților. Pentru cineva care are memoria amprentată de istoria întunericului comunist, această referință la ”dreptatea academică” este expusă în nuditatea ei ca o formă totalitară de control, cenzură, îndoctrinare. Pentru cineva care este atent la dinamica retorică a unui astfel de discurs și la pervesiunile semantice pe care le reclamă folosirea cuvintelor ”dreptate”, ”opresiune”, ”ură”, acest articol este un veritabil codex al poliției gîndirii cu care cei din Estul Europei s-au întâlnit de atâtea ori. Tribunalele tovărășești înviate în America sătulă de greutatea propriilor cerințe, iată ce vor mințile necoapte ale unor studenți occidentali, flămânzi de absoluturi utopice și de puțin totalitarism fancy. Păcat însă că Auschwitz-ul și Gulagul nu sunt funcții care pot fi reglate în Photoshop.

    S-a dus vremea când deschiderea către cunoaștere era însoțită nu doar de credințe sau certitudini puternice ci și de efortul de a le justifica, asambla în argumente și apoi a le pune în fața celorlalți spre confruntarea cu alte idei, credințe, argumente. Așa s-a clădit o întreagă civilizație în Europa! Cocoțați în vîrful unei istorii epuizate de războaiele purtate în numele acestor absoluturi, suntem acum sistematic învățați să privim totul ca fiind relativ, rod al unei conspirații și naturi umane diabolice, setoase de sânge, totalitară, habotnică, etc., natură umană complet diferită de cea în care ne jucăm noi destinul azi! Uităm însă că avem aceeași natură umană care a creat atâtea nedreptăți în trecut. S-a schimbat doar disponibilitatea de a ne recunoaște tot ceea ce ne poate deranja imensul sef-esteem cu care ne droghează soteriologiile culturii noastre.

    Oricât de bine ar suna sloganele în care ne înfășurăm orgoliul postmodern, iată că descoperim resorturi interne de a ne atîrna de absoluturi, de a decreta binele și răul în termeni neunivoci. Experiența conversațională cu mulți ”postmoderni” mi-a relevat caracterul pre-modern, totalitar, îngust chiar, ascuns sub o perdea retorică zgomotoasă:

    • emanciparea își va găsi propriile tabuuri,
    • relativismul față de anumite valori se va revărsa în fluviul absolutismului altor valori (de obicei opuse celor pe care le-a relativizat prin moft gnoseologico-moral),
    • libertatea de expresie e bună pentru prozelitismul revoluționar; odată puse mâinile pe manetele puterii conformismul ideologic e impus cu o disciplină de fier.

    Pentru că mulți consideră Biblia prea ”epuizată” pentru subiectul discutat (repulsie condescendentă care de fapt ascunde o alergie ce trimite la date biografice nu prea convenabile), iată ce spune Camus despre lege și natura umană:

    Law can reign, in fact, in so far as it is the law of universal reason. But it never is, and it loses its justification if man is not naturally good. A day comes when ideology conflicts with psychology. Then there is no more legitimate power. Thus the law evolves to the point of becoming confused with the legislator and with a new form of arbitrariness. Where turn then? The law has gone completely off its course; and, losing its precision, it becomes more and more inaccurate, to the point of making everything a crime. Law still reigns supreme, but it no longer has any fixed limits. (Albert Camus, The Rebel. An Essay on Man in Revolt. (trans. Anthony Bower). Knopf, New York, 1978, p. 131)

    Văzând prejudecățile convenabile ale multor ”revoluționari” de prin campusuri universitare, îmi vine în minte placa teribilă a ”Evului Mediu întunecat”. Când mă gândesc că Inchiziția îți oferea cel puțin dreptul la un proces și un avocat, atunci îmi dau seama că iluzia progresului istoriei este de fapt o pedeapsă pentru cel care speră în bunătatea naturii umane fără să se uite la sine cu prea mare băgare de seamă. Nu modernii sau postmodernii ci Biserica Catolică a inventat termenul de ”avocat al diavolului” (advocatus diaboli) ca atunci când exista un proces de canonizare a cuiva să existe și o parte care să aducă argumente și dovezi împotriva canonizării acelui candidat. Cam pe atunci au început să se dezvolte universitățile prin Europa. Desigur, pură coincidență! Trăim însă vremuri fericite și boeme când este interzisă existența vreunui avocat al diavolului prin universități, lucru pe care noi nu ni-l mai permitem, spre deosebire de ”înguștii” aia din Evul Mediu!

  • Alegerile raționalității oculare

    Într-un efort de sintetizare a tipului de alegeri pe care le facem aș putea spune că factorul utilității (imediate sau de perspectivă) este determinant. Atunci când nu sunt forțate de împrejurări extraordinare, alegerile sunt plăsmuite în virtutea raportului cost/beneficii. Dar aceste alegeri sunt bazate pe gradul de înțelegere a contextului în care ele își vor avea efectul, înțelegere care nu este bazată exclusiv pe rațiune, deși ea joacă rolul determinant.

    Înțelegerea contextului în cadrul căruia trebuie să facem alegeri este dependentă și de un aspect aparent marginal dar de fapt definitoriu: vizualitatea, raționalitatea oculară. Suntem ființe vizuale pentru că ”ochiul nostru devine un instrument de relaționare socială, filtru igienic sau nu al codurilor culturale pe care le învățăm și apoi le folosim. Ochiul este cel care ne conduce, ne trezește pulsiuni, ne modelează corpul, ne filtrează visele, ne mișcă membrele.” (Ochiul narcisist și nihilist)

    Ei bine, cam întregul comerț, industrie, educație, cultură de astăzi se bazează tocmai pe apetența deschisă prin stimularea oculară, pliată pe nevoia de intensitate și recunoaștere/semnificație. Că de multe ori suntem dezamăgiți de roadele acestor alegeri făcute pe temeiul ”poftei ochilor, a lascivității trupului și a a lăudăroșiei vieții”, asta nu mai este contabilizată decât de consilieri, dealerii de droguri sau de cei care lucrează la morgă.

    Comentarii rabinice vechi la Geneza vorbeau despre faptul că omul a fost creat ca să stăpânească pământul în dimensiunea sa orizontală dar a fost creat ca să se teamă și să creadă în dimensiunea verticală (uriașii din Geneza 6 si Numeri 13, trupurile ”căzute” în pustie, Babel, etc.). Mergând mai departe cu această idee am descoperit în Scriptură un tipar foarte relevant pentru discuția despre alegerile raționalității oculare. Sunt date două situații în care factorul uman este pus ”pe un munte mare” ca și spectator care trebuie să ia o decizie. De fiecare dată este un altcineva care face sugestii sau ”televizează”, expune ceea ce este considerat dezirabil.

    În primul caz este vorba de o minciună enormă dar spusă de cineva care se prezintă a fi simpatic, lingușitor, prietenos, progresist din cale afară, ”open-minded”, pro ”human rights”, etc.:

    (…) şi a fost dus de Duhul în pustie, unde a fost ispitit de diavolul timp de patruzeci de zile (…) Diavolul L-a suit pe un munte înalt, i-a arătat într-o clipă, toate împărăţiile pământului, şi I-a zis: „Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată, şi o dau oricui voiesc. Dacă dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.” (Luca 4:1, 2, 5-7, sublinierea îmi aparține)

    În cel de al doilea caz avem de a face cu cineva care a cam vărsat ceva urgii pe pământ, pare a fi destul de preocupat de justiție (ceea  ce poate fi cam inconfortabil pentru sensibilitățile pedante dar ipocrite ale ”umanismului” chic de azi) dar care pare a avea o ofertă infinit mai bună decât primul ”ofertant”:

    Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire, pline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi a vorbit cu mine, şi mi-a zis: „Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului!” Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. (Apoc. 21:9-11, sublinierea îmi aparține)

    Viața fiecăruia dintre noi ni se scurge între efemeritatea unei minciuni convenabile dar tangibile, fără nicio responsabilitate morală și splendoarea unei realități transcendente, dincolo de limitările dureroase de aici, realitate care se oferă doar după un exercițiu de sinceritate, de dezgolire de tot  falsul pe care-l îngrămădim in noi de frica celorlalți. Timpul va dovedi care dintre cele două ziceri va fi cea care va prevala!

    satan_tempting_jesus_5

  • The face of the Other

    “Come, let us go down and confuse their language so they will not understand each other”. (Genesis 11:7)

     “And who is my neighbour?” (Luke 10:29)

    “In front of the face, I always demand more of myself.”  (Emanuel Levinas, Difficult Freedom: Essays on Judaism)

    The “diversity” rhetoric of our times is a sad perversion of something sacred and beautiful. It became an encapsulation of the infinite under the pressure of different political/activist agendas. We transformed the encounter with other in a matter of supremacy, obeying to the new social and ethical commandments and transforming the transcendence of the other into something easy to reproduce, de define, to categorize. A lot of angry proclamations of our own revindications block the pathway to discover the other’s beauty. Our ugliness is imposed as beauty just because now we have access to different ways to dominate and control others. Under the pressure of some huge historical injustices done in the recent or distant past, the inherent revenge is covered by expressions such as “social justice”, “inclusion”, etc.. Our vices now must be proclaimed by others as universal virtues. The immanent and instantly social justice is a therapeutics for an identity that feeds from the others aggression. There is no responsibility, but only revendication. There is no  forgiveness because no one wants to be vulnerable.

    We are blocked in the prison of the surface. Surface of boxes, skins, carcases. The transcendence of the Other (God/other human being) is forbidden because we are systematic learned to admire the skin not the face of others. We like to think we are radicals, comparing with our past, but we forget to be radical comparing with our present. In a plethora of “diversity” rhetoric, we are destined to be clones of those who shout louder.

    To be different is something marvellous. Because only the imagination of an almighty Creator designed us to be different. Every human utopia is doomed to have the serial reproduction of the same. Even when people continued to revolt against God, He chose to create a pathway to salvation through… diversity (of languages, nations). “Come, let us go down and confuse their language so they will not understand each other” (Genesis 11:7). And this was done looking for the purpose at the end of history: “The nations will walk by its light, and the kings of the earth will bring their splendour into it” (Revelation 21:24).

    Our biggest problem to understand the diversity of each other is expressed in the question of an expert in religion and human rights:  “And who is my neighbour?” (Luke 10:29). We see ourselves as the centre of the question and exploration of others. The answer is totally vindicative:  “Which of these three do you think was a neighbour to the man who fell into the hands of robbers?” (Luke 10:36, my emphasis). The problem is not who is my neighbour but whom I am his/her neighbour.

    To understand all of these we have to stop looking each other through the egalitarian lens of human relations (reminiscences of the judicial Protestant theology). The asymmetrical and non-reciprocal relation is paradoxically the healthiest way to discover and delight the diversity of the other. Here are some quotes from Emmanuel Levinas, one my favourite philosophers (Totality and Infinity. An Essay of Exteriority, Translated by Alphonso Lingis, Duquesne University Press, Pittsburgh, Pennsylvania, 1969):

    The face is a living presence; it is expression. . . .  The face speaks. (66)

    What we call the face is precisely this exceptional presentation of self by self.  (202)

    Expression, or the face, overflows images. (297)

    The way in which the other presents himself, exceeding the idea of the other in me, we here name face. . . . The face of the Other at each moment destroys and overflows the plastic image it leaves me, the idea existing to my own measure. . . .  It expresses itself.  (50-51)

    . . . the face is present in its refusal to be contained.  (194)

    The face resists possession, resists my powers.  (197)

    . . . the face speaks to me and thereby invites me to a relation . . .  (198)

    [T]he face [is] a source from which all meaning appears.  (297)

    The face opens the primordial discourse whose first word is obligation.  (201)

    [T]he Other faces me and puts me in question and obliges me. (207)

    The being that expresses itself imposes itself, but does so precisely by appealing to me with its destitution and nudity–its hunger–without my being able to be deaf to that appeal. (200)

    . . . the face presents itself, and demands justice.  (294)

    In the face the Other expresses his eminence, the dimension of height and divinity from which he descends.  (262)

    [T]he Other manifests itself by the absolute resistance of its defenceless eyes. . . .  The infinite in the face . . . brings into question my freedom, which is discovered to be murderous and usurpatory.  (Difficult Freedom: Essays on Judaism, p. 294)