• O Canada

    How (some) Canadians see themselves:

    I am rather inclined to believe that this is the land God gave to Cain. (Jacques Cartier)

    If some countries have too much history, we have too much geography. (William Lyon Mackenzie King)

    Canada is the only country in the world that knows how to live without an identity. (Herbert Marshall McLuhan)

    A Canadian is someone who keeps asking the question, ‘What is a Canadian?” (Irving Layton)

    Canada is the essence of not being. Not English, not American, it is the mathematic of not being. And a subtle flavour – we’re more like celery as a flavour. (Mike Meyers)

    If the national mental illness of the United States is megalomania, that of Canada is paranoid schizophrenia. (Margaret Atwood)

    Americans like to make money: Canadians like to audit it. I know no country where accountants have a higher social and moral status.(Northrop Frye)

    We sing about the North, but live as far south as possible.  (JB McGeachy)

    Canadians are arrogant about their own modesty. (Christopher Molineaux)

    An optimist in Canada is someone who think things could be worse. (Preston Manning)

  • Gravity

    Acolo sus, la peste 500 km deasupra pământului, nu mai e loc de vanități, politețuri inutile, artă pentru artă și pretenții sofisticate. Viața este redusă la o frumusețe cât se poate de naturală, ucigătoare și fermecătoare în egală măsură. Cuvintele au greutatea unei vieți încă plină de vigoare, temeri și speranțe. De fapt acolo tipologiile savante ale psihologiei se topesc în acte de viață nepredictibile, speranțele agățându-se de calculele reci și de poezia fierbinte a happening-ului deopotrivă! Fiecare gram de sânge, sudoare sau lacrimă sunt trăite și simțite la o intensitate teribilă.

    Memoriile sunt purificate cu gânduri cu adevărat altruiste, altruism dat de vecinatatea cu o infinitate de întuneric și tăcere. Acolo imaginația umană colorează universul și-i dă muzicalitate. Lumină și întuneric, respirație caldă într-o răceală de mormânt, ghemotoc de memorii plutind într-o imensitate insensibilă, zgomotul aparatelor ce se lovește de indiferența unui ocean de liniște…

    Dar când panica biologicului cucerește mintea, magia infinitului se risipește în lupta surdă a fiecărui strop de viață. Cu toata tehnologia cu care se înfășoară, iată că acolo omul e descoperit în fața aleatorului și forței nimicitoare a universului. Civilizația butoanelor și a ecranelor își trăiește acolo termenul de garanție în regim de urgență!

    Pierdut în tăcerea maiestoasă, rece și infinită a cosmosului, omul trăiește mai real ca niciunde dorul de dincolo (nu doar de a întinde mâna ci și de a atinge) și de Altul/altul (de ar avea cui să spună ce simte/vede/crede!). Acolo doar Dumnezeu iți este martor la înmormântare, la fel cum doar El te și poate smulge din clepsidra unei morți anunțate de secunde asimetrice.

    În cosmos omul poate fi topit într-o clipă în timp ce amintirea lui poate supraviețui milenii. Dar la ce folos o fotografie sau un semnal ce emite în spațiul cosmic dacă nu e nimeni care să-l recepteze, să-l citească, să îl trăiască prin amintire? Acolo orice povestire face sens, are morală, pentru că acolo omul s-a vindecat de indiferență! Păcat însă că aici, pe pământ, numărăm ușuratic șirul poveștilor pe care le citim/vedem/auzim, uitând însă strigătele celor care și-au eliberat memoriile, suferințele, temerile și speranțele în propriile povești/amintiri.

    Moartea este la fel ca și experiența unui om pierdut în spațiul cosmic: aduce fizicul la granița cu misticul și restaurează printr-un haos aparent incontrolabil o eleganță primordială, neafectată de vanitățile umane. Iată dar că fiecăruia ni se oferă o șansă de a descoperi frumusețea ce trancende erorile tehnicii noastre, fragilitățile noastre umane, angoasele universului nostru emoțional și relațional.

  • Isterici din toate țările, uniți-vă!

    Isteria pare a fi cea mai facilă și universală stare din lume (alături de prostie).

    Odată ce au devenit posibile supralicitarea și importul/exportul în masă al visului numit ”drepturile omului”, orice cădere din fetișismul indus este complimentată cu manifestările isteriei. Orice frustrare din lumea tangibilă devine energie inepuizabilă pentru ”acțiune, reclamare, schimbare”. Colapsul (unui sistem, al unor persoane, structuri, etc.) reclamă exaltare (excitația permanentă pentru schimbare, înlocuire, re-inginerie a sistemului), răceala matematică/birocratică reclamă pasiunea poetică, cinismul desconspirat al unora reclamă idealismul altora, tăcerea masei amorfe de consumatori reclamă isteria gălăgioasă a celor ”treziți/luminați”!

    Gândire la rece, luare în considerare a aspectelor multiple ale unei problematici, proiecție pe câțiva ani, grijă față de generațiile viitoare, posibilitatea de a greși și de a cere/primi iertare, grație, uitare terapeutică, întindere de mână prietenească celui care ți-a greșit, privirea în ochi și scuzele celui căruia i-ai greșit, întâlnire undeva între? Nici vorbă! Totul trebuie clamat, cerut, bătut cu pumnul în masă, luat, smuls! Orice pierdere se compensează cu răzbunare instant. Legile implacabile ale naturii fizice se translatează în natura relațiilor umane cu legile legalismului insensibil.

    În vremea relativismelor de cafenea, absolut necesare într-un anturaj boem, ne purtăm războaiele propriilor absoluturi în tribunale, pe străzi, în mitinguri, bloguri, etc. Neutralitatea nu este o indecizie cauzată de lipsa cunoașterii adecvate ci este etichetată maniheist ca refuz, obstrucție contra-revoluționară, echivalentă cu o trădare de la cauzele religioase de salvare/mântuire propuse. Isteria este forma de comunicare pliată perfect mijloacelor de comunicare care masifică dorințe, energii, multiplică senzații, emoții. Avatarurile isteriei par astfel a fi perfect potrivite pentru a sparge cupola de insensibilitate cronică a devoratorului de entertainment.

    Într-o lume tot mai înghesuită de orgolii și individualisme facile, isteria face parte din arsenalul cu care se clamează identități clonate și vise induse. Vocea unui individ poate fi profetică, dar vocea mulțimii este isterie multiplicată în numele profeției.

    Intoxicați de sloganurile dulcegi ale devenirii personale/ale construirii unei lumi mai bune (activismul social ca nouă soteriologie socială) și încurcați printre fundele roz-bombon ale cadourilor otrăvite primite în lumea a treia (în vocabularul lui Karl Popper, ale metaobiectelor virtuale, ale realității mediate de mijloacele de comunicare), ne camuflăm ura de celălalt, alienarea și privarea de umanitate prin tot felul de activisme condimentate cu noi mantre, sloganuri și iconoclash-uri (imagini răsturnate, distruse). O întreagă apologie a nihilismului (anarhic, estetic, ecologic, ateu, materialist, etc.) dansează sincron cu un altfel de nihilism (religios, corporatist/capitalist, tradiționalist, spiritualist, devenite moarte prin decarnarea de viață, osificare, sistematizare, obiectualizare în corp de muzeu)!

    Isteria nu e pudică, nu are preferințe ideologice, nu e selectivă în funcție de studii, vârstă, gen, etnie, religie. Putem vorbi de o universalitate tolerantă a isteriei pentru că ea îi primește în brațele ei pe toți, absolut toți:

    – fățarnici creștini ce contribuie din plin la statistica avorturilor și a violurilor iar în plus mai vor să omoare în masă câini și cine știe ce “milostiviri” mai sunt prin inima lor “creștinească” (care nu a auzit însă de har, iertare, milă, dragoste, responsabilitate față de creație, etc.),

    – socialiști cu inima înflăcărată și buzunarul deschis pentru tot felul de fundații și subvenții capitaliste,

    – ecologiști fancy, revoluționari în pas cu moda, care nu prea s-au unit pentru a salva monumentele istorice din București, clădirile monument de prin toata țara, pentru a face un oraș mai curat, pentru a cere legislația pentru poliția animalelor, pentru a planta copaci, a curața de gunoaie blocul/strada, apele din cartierul lor, a face educație civică și ecologică,

    – evoluționiști gen R. Dawkins care condamnă cu mânie proletară preoții pedofili dar vorbeste cu dulceața lui Creangă despre pedofilia inițiatoare, etc.

    Contradicțiile simetrice se urăsc și atrag într-un joc al semnificării reciproce. Plictisul metafizic al Occidentului (de care vorbea Rémi Brague, profesor de filosofie la Sorbona) se cere compensat de o întreagă industrie a dorinței. Pierzând contactul dintre limbaj și diferitele regiuni ale existenței, devenim tot mai atrași de sintaxele fanteziilor/poveștilor/narațiunilor. Niciodată salvarea nu a fost mai aproape de noi. E în fața ochilor noștri, e pe ecrane, pe buzele noastre, în visele și imaginația noastră! Trebuie doar ca ea să capete forme concrete, să găsească prilejul ca din potențialitate să devină actualitate. Ecologismul este un astfel de prilej prin care, în numele unor idei bune și frumoase, să ne continuăm războiul de care are nevoie natura noastră. Ecologismul a devenit o viziune asupra vieții, are pretenții monopolizante, transformatoare, asupra oricărui aspect al vieții, el este de fapt o macronarațiune postmodernă!

    (va continua)

    Trash Can with Rubish and Earth

     Trash can with earth and rubbish by R. Gino Santa Maria

  • Un antropolog al culturii nu are cum să nu fie uimit de contradicțiile flagrante ale oricărei construcții culturale recente care propune ceva nou doar pe terenul arat al unei construcții mai vechi, dărâmate de suflul nou, revoluționar, al ”progresului”. La o mai atentă privire se poate lesne observa câteva legități străvechi

    (1.) nimic nu este absolut nou: avem reminescențe, matrici, paternuri care se păstrează indiferent de variațiile/hainele noi pe care le îmbracă un anumit conținut ideatic,

    (2.) oricât de nihilistă și revoluționară ar fi o anumită ideologie/filosofie/structură ideatică, ceva trebuie mai întâi negat, contrazis, respins pentru ca ceea ce va fi pus în locul negației să capete valoare soteriologică (adevărații nihiliști nu au cum să-și exprime revolta totală pentru că ori sunt în spitalele de psihiatrie ori s-au sinucis deja, toți ceilalți ”nihiliști” sunt doar rapsozi și pseudo-martiri/mesia îndrăgostiți de formă/expresie/starea de rebeliune, nu de conținut, de tragicul dezordinii totale. Nihilistul nu e niciodată un mesia ci doar o copie a anticristului, menirea lui nu e să schimbe lumea ci să o distrugă! Pe de altă parte să nu uităm că mai nihilist poate fi unul așezat în albia domoale a unui comportament mecanic, lipsit de viață, decât un guraliv zburdalnic si nonconformist, vorbind aici de un nihilism înțeles ca decadență, osificare, moarte a formei fără conținut),

    (3.) oamenii sunt adunați laolaltă mai mult de ceea ce urăsc sau detestă decât de ceea ce iubesc.

    Luând în considerare aceste legități simple, voi continua să analizez această ”revoluție”/trezire eco în mentalul românesc ca un import fancy, destul de întârziat, din mentalului unui Occident postmodern care, odată ce a respins modernitatea și temeliile sale (macronarațiunea cosmosului greco-iudeo-creștin), se află în căutare de noi macronarațiuni surogat. Și, pentru a trezi nevoia de a cumpăra noua marfă, trebuie mai întâi trezită dorința/nevoia/teama/angoasa în posibilul cumpărător. Aici frustrarea în fața abuzurilor/promisiunilor neonorate ale modernității capătă forma cât se poate de facilă a isteriei. Ea este începutul absolut necesar prin care începe purificarea ritualică!

    environmentalism-climate-change-

    Student in Gas Mask, Earth Day, 1970

  • Cerul din lut

    “Cel mai mult de pe Pământ îmi place CERUL.”  (Vasile Hauși, Sânge în cutia Pandorei)

    În documentarul de mai jos ( avea în plan ceva mai mult decât a realizat, 3 trailer-uri și două episoade) avem o scurtă privire asupra cerului din câțiva români reprezentativi, o invitație la a căuta frumosul și binele atunci când accepți adevărul că lucrurile sunt tragice în ceea ce privește istoria și prezentul, dar care își găsesc forța de a clădi România dinăuntru, tărâm al excelenței, al onestității, al virtuozității, și, mai ales, al unei atitudini morale și forțe spirituale fără de care nu putem fi umani.

    intro-background