Alegerile raționalității oculare

Într-un efort de sintetizare a tipului de alegeri pe care le facem aș putea spune că factorul utilității (imediate sau de perspectivă) este determinant. Atunci când nu sunt forțate de împrejurări extraordinare, alegerile sunt plăsmuite în virtutea raportului cost/beneficii. Dar aceste alegeri sunt bazate pe gradul de înțelegere a contextului în care ele își vor avea efectul, înțelegere care nu este bazată exclusiv pe rațiune, deși ea joacă rolul determinant.

Înțelegerea contextului în cadrul căruia trebuie să facem alegeri este dependentă și de un aspect aparent marginal dar de fapt definitoriu: vizualitatea, raționalitatea oculară. Suntem ființe vizuale pentru că ”ochiul nostru devine un instrument de relaționare socială, filtru igienic sau nu al codurilor culturale pe care le învățăm și apoi le folosim. Ochiul este cel care ne conduce, ne trezește pulsiuni, ne modelează corpul, ne filtrează visele, ne mișcă membrele.” (Ochiul narcisist și nihilist)

Ei bine, cam întregul comerț, industrie, educație, cultură de astăzi se bazează tocmai pe apetența deschisă prin stimularea oculară, pliată pe nevoia de intensitate și recunoaștere/semnificație. Că de multe ori suntem dezamăgiți de roadele acestor alegeri făcute pe temeiul ”poftei ochilor, a lascivității trupului și a a lăudăroșiei vieții”, asta nu mai este contabilizată decât de consilieri, dealerii de droguri sau de cei care lucrează la morgă.

Comentarii rabinice vechi la Geneza vorbeau despre faptul că omul a fost creat ca să stăpânească pământul în dimensiunea sa orizontală dar a fost creat ca să se teamă și să creadă în dimensiunea verticală (uriașii din Geneza 6 si Numeri 13, trupurile ”căzute” în pustie, Babel, etc.). Mergând mai departe cu această idee am descoperit în Scriptură un tipar foarte relevant pentru discuția despre alegerile raționalității oculare. Sunt date două situații în care factorul uman este pus ”pe un munte mare” ca și spectator care trebuie să ia o decizie. De fiecare dată este un altcineva care face sugestii sau ”televizează”, expune ceea ce este considerat dezirabil.

În primul caz este vorba de o minciună enormă dar spusă de cineva care se prezintă a fi simpatic, lingușitor, prietenos, progresist din cale afară, ”open-minded”, pro ”human rights”, etc.:

(…) şi a fost dus de Duhul în pustie, unde a fost ispitit de diavolul timp de patruzeci de zile (…) Diavolul L-a suit pe un munte înalt, i-a arătat într-o clipă, toate împărăţiile pământului, şi I-a zis: „Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată, şi o dau oricui voiesc. Dacă dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.” (Luca 4:1, 2, 5-7, sublinierea îmi aparține)

În cel de al doilea caz avem de a face cu cineva care a cam vărsat ceva urgii pe pământ, pare a fi destul de preocupat de justiție (ceea  ce poate fi cam inconfortabil pentru sensibilitățile pedante dar ipocrite ale ”umanismului” chic de azi) dar care pare a avea o ofertă infinit mai bună decât primul ”ofertant”:

Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire, pline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi a vorbit cu mine, şi mi-a zis: „Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului!” Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. (Apoc. 21:9-11, sublinierea îmi aparține)

Viața fiecăruia dintre noi ni se scurge între efemeritatea unei minciuni convenabile dar tangibile, fără nicio responsabilitate morală și splendoarea unei realități transcendente, dincolo de limitările dureroase de aici, realitate care se oferă doar după un exercițiu de sinceritate, de dezgolire de tot  falsul pe care-l îngrămădim in noi de frica celorlalți. Timpul va dovedi care dintre cele două ziceri va fi cea care va prevala!