Între două articole despre cât de simpatic ni-l facem pe diavol nici nu putea fi mai potrivit altceva decât o discuție despre … eșecurile lui Dumnezeu.

Jumătatea plină a onestităţii noastre 

“Dumnezeu are prea multe eşecuri în CV-ul său pentru a-L considera ca atare” e contrazis imediat de “Dumnezeu nu poate eşua pentru că e Dumnezeu”. Cred că am face bine să trecem peste pudorile unei gândiri blocate în pedanterii inutile sau peste adrenalina unor blasfemii uzuale. Se cuvine a spune cu glas tare ceea ce mai toţi gândim:

1. Dumnezeu a eşuat tocmai pentru că glumeşte acolo unde toți suntem foarte serioşi. Da, El a eşuat în a ne oferi raţiuni şi evidenţe irefutabile pentru a accepta teoria evoluţiei dar totodată se joacă şi cu argumentele şi evidenţele referitoare la zilele creaţiei!

2. Dumnezeu a eşuat în creaţia unei umanităţi care să-i exprime chipul, să-L facă de cunoscut/re-prezinte naturii create. De la Adam şi Eva ne-am afundat în trădări, orgolii, demenţe criminale, vise de mărire, abuzuri şi violenţe, necurăţii şi aroganţe. Am blasfemiat, poluat, distus, pervertit, inversat ceea ce era iniţial vizită de bineţe în răcoarea dimineţii, frumos, întreg, bun, curat!

3. Dumnezeu a eşuat când a chemat un popor care să-L urmeze, un popor ce tânjea după idolii robiei chiar şi când primea cartea de vizită a celui ce l-a eliberat. Acest popor a găsit mai convenabil să se lase tărăt în robiile vizibilului atunci când porunca viza credinţa în Cel de nevăzut ca mai apoi în numele unei neprihăniri iluzorii să crucifice tocmai dovada vizibilă a dragostei lui Dumnezeu!

4. Dumnezeu a eşuat în istoria bisericii precum şi în situaţia ei de azi: cei care trebuiau să fie tocmai indicatoare către resursele de viaţă ale lui Dumnezeu s-au limitat în a polua, a bloca privirile către Dumnezeu cu  propriile orgolii, interese politice, slăbiciuni, vanităţi şi ipocrizii!

5. Dumnezeu a eșuat în a-și exprima voia într-un mod atât de clar încât nici măcar mințile cele mai sucite și cârcotașe să nu aibă obiecții referitoare la revelația Sa!

6. Dumnezeu a eșuat nu în a face o nuntă ci în a garanta continuarea nunții cu o viață de dragoste între bărbat și femeie, abundența versurilor și cântecelor de dragoste trădând tocmai lipsa ei în viața cotidiană.

7. Dumnezeu eşuează şi astăzi în fiecare copil mort de malnutriţie, boală, război, violenţă, în fiecare femeie abuzată, în fiecare bătrân uitat, sărac şi bolnav. În fiecare strop de suferință și moarte în lumea noastră chipul lui Dumnezeu e tot mai deformat, strâns și schinguit în mâinile avide ale celor ce nu se satură a avea, a lua, a porunci, a strivi.

8, 9, 10, …. lista eșecurilor lui Dumnezeu rămâne deschisă pentru experiențele neîmplinite ale fiecăruia dintre noi!

Jumătatea goală a onestităţii noastre

Dacă cumva v-a uimit/deranjat trecerea în revistă a doar câtorva dintre așteptările neîmplinite referitoare la cine este și ce face Dumnezeu în lumea noastră, atunci ar trebui să vă continuați efortul întru uimire pășind în partea mai puțin discutată a aceleiași realități, uitându-ne la jumătatea goală a onestității noastre.

1. El ne-a lăsat simţurile şi raţiunea să le folosim, dar ni le-a lăsat la pachet cu imaginaţia şi voinţa de a o folosi conform propriilor interese (istoria ştiinţei ne-o dovedeşte cu prisosinţă)! Poate că înainte de a discuta limitele lui Dumnezeu nu ar strica să luăm în considerare mai întâi propriile limite!

2. Lăsându-i opțiunea de a-i întoarce spatele, de a-L acuza, a-L uita, a-L crucifica, Dumnezeu i-a dat omului șansa recuperării tocmai din propriul păcat, cenușă, groapă. Puterea cea mai mare nu se vede în distrugerea a ceea ce e frumos, bun, perfect ci în recuperarea, înnoirea, restaurarea a ceea ce e stricat și rezidirea a ceea ce a fost dărâmat. Perfecțiunea unei stări de roboțel fericit în raiul lui Dumnezeu ne-ar fi privat tocmai de înțelegerea a ceea ce este dragostea, iertarea, credincioșia, atingerea celui ce a fost departe dar acum e găsit. O cenușă  a unei întregi  lumi distruse nu poate îngropa lacrima pură a unei inimi libere să iubească!

3.+ 4. Eșecurile poporului lui Dumnezeu în vechime (Israel) și ale Bisericii de azi confirmă tocmai liberalismul unui Dumnezeu care, fiind stăpân peste toate, alege să-și limiteze puterea și controlul  în lume. Suferim de pe urma răului cu care ne-am lăsat contaminați (stare în care de multe ori ne complacem atunci când facem propriile alegeri morale), pe care îl legiferăm, justificăm, acoperim. Într-o astfel de problematică alegere-consecințe, Dumnezeu joacă rolul unui părinte care, cu inima strânsă și suferindă, își lasă pruncii să învețe pe propria piele cât de importante sunt nu contextele ci propriile alegeri și consecvența lor. Interesant însă că tot acest liberalism al lui Dumnezeu în a nu se implica irevocabil în lumea noastră (pentru că acum lucrează prin vase de lut remodelate, oameni ce și-au descoperit vinovățiile răutății proprii pentru a multiplica binele) va fi urmat de un conservatorism la sânge al judecății lumii, loc unde jumătățile de măsură și improvizațiile convenabile își pierd orice valabilitate! Păcat însă că ochiul nostru critic tinde să vadă doar eșecurile celor din poporul care și-l reclamă pe Dumnezeu și nu văd viețile autentice, puține, câte sunt (și în VT și în NT se vorbește de o ”rămășiță”, de ”mulți chemați, puțini aleși”, de ”largă e poarta și lată e calea care duce la moarte și strâmtă și îngustă e calea care duce la viață”) ale celor ce își însoțesc onestitatea puținelor lor cu dependența mai multelor lui Dumnezeu!

5. Dacă ne uităm la cât de ușor creăm teorii care să explice orice și oricum, cu siguranță că Dumnezeu e amuzat de lecțiile de creativitate pe care le ținem. Doar suntem creați să îi fim asemenea, mici creatori în umbra marelui Creator! Dar nu cred că e onorabil să proiectăm asupra Altuia eșecurile mixării nediferențiate și doctrinare a rațiunii, voinței și a orgolioaselor noastre războiaie cu altul. Înfundați în mocirla absolutismelor postmoderne uităm că însuși deconstructivistul își poartă povara propriei subiectivități și simte nevoia a întinde cel puțin o mână în-afară! Poate că tocmai de aceea în Biblie se repetă avertismentul ”Cine are urechi să audă!”. Va veni vremea când vom da socoteală de toate improvizațiile convenabile pe care le facem!

6. +7.  Poate că înainte de a-L lua la socoteală pe Dumnezeu despre cât de distant/transcendent este El față de zbaterile noastre, ar trebui să ne lămurim cât de imanent și prezent a fost și este tocmai în mijlocul acestor sensibilități dureroase! Întrebările despre suferința inocenților sunt de prea multe ori puse dintr-o poziție de superioritate intangibilă, concurențială și deci ipocrită, asemenea unor prieteni ai lui Iov care filosofau de pe margine (dinspre propria transcendență) despre suferița umană.

În fiecare trup ros de boală, inimă zdrobită de trădare, de ucidere, etc. stă un Dumnezeu care a ales să spele picioarele, să slujească pe cei săraci, să sufere, să îndure, să moară! 

This is the way of downward mobility, the descending way of Jesus. It is the way toward the poor, the suffering, the marginal, the prisoners, the refugees, the lonely, the hungry, the dying, the tortured, the homeless–toward all who ask for compassion. What do they have to offer? Not success, popularity, or power, but the joy and peace of the children of God. (Henri Nouwen, Here and Now. Living the Spirit, The Crossroad Publishing Company, 2006, p. 120)

În fiecare chip de copil, femeie, bărbat și bătrân care trec prin sita durerilor și a morții este umbra chipului Fiului, Cel ce ia durerea trupului și a sufletului pentru a deschide o nouă cale, una pe care nu se mai găsesc nici lacrimă, nici suferință, nici moarte (Apoc. 21). Această extraordinară experiență nu poate fi descrisă cât trăită, așteptată și celebrată tocmai atunci când se trece prin lipsuri, dureri și moarte pentru că doar pe propria piele se învață lecția că harul începe acolo unde chimia se epuizează! Tocmai faptul că un astfel de Mire și-a ales o astfel de Mireasă îi face pe cei înțelepți să rămână de rușine în filosofările lor ipocrite despre durerea și condiția umană! Dramele şi eşecurile umane probează vulnerabilitatea lui Dumnezeu care germinează puterea dragostei, oferind cea mai bună posibilitate a speranţei umanităţii pentru viaţa de după moarte…Și să nu uităm că atunci fiecare gram de nedreptate și suferință va fi judecată și pedepsită cu dreaptă măsură!

8, 9, 10 … lista recuperărilor din eșecuri și a vindecărilor de negăsire rămâne deschisă pentru fiecare dintre noi!

Puterea lui Dumnezeu

Eşecurile lui Dumnezeu încep acolo unde ambiţiile noastre au succes!

Eșecurile lui Dumnezeu sunt vizibile doar atunci când Îl măsurăm pe Dumnezeu în raportul

– cantității ce suplinește lipsurile de altă natură,

– al numerelor ce hrănesc orgoliul,

– al imperiilor care multiplică patologiile,

– al cetăților fortificate în spatele cărora ne ascundem slăbiciunile,

– al siguranței și confortului ca anestezice ale autenticului

și nu în cel al

– calității care are sămânța a tot ceea ce poate deveni cantitate,

– al relației care implică vulnerabilitate dar care face posibilă viața și dragostea,

– al împărăției nevăzute și totuși vizibile în actele mărunte ale vieții,

– al deschiderii spre semen, fie el și inamic,

– al caracterului și dragostei care se oferă fără să ceară!

În termenii succesului formulat de diavol, Dumnezeu are o grămadă de eșecuri! În termenii istoriei mântuirii, ai recuperării a ceea ce era pierdut, stricat, mort, eșecurile noastre sunt tocmai evidențe ale puterii și înțelepciunii lui Dumnezeu.

Eșecurile lui Dumnezeu se contabilizează în dreptul răbdării Lui inactive, noi uitând sau neînțelegând că această răbdare mai dă lumii o șansă de recuperare din propriul ei eșec!

The power of God is not pagan violence, brute power, vulgar magic; it is the power of powerlessness, the power of the call, the power of protest that rises up from innocent suffering and calls out against it, the power that says no to unjust suffering, and finally the power to suffer-with (sym-pathos) innocent suffering, which is perhaps the central Christian symbol. (John Caputo, The Weakness of God, Indiana University Press, 2006, p. 43)

După ce ne va fi trecut ceasul lepădării de Dumnezeu, Cel prins, Cel slăbit de purtarea crucii, mort și îngropat, va veni ceasul când Cel înviat ne va întinde mâna din nou și ne va întreba:

Simone, mă iubeşti tu oare? (Ioan 21:17)

Atunci vom vedea că de fapt Dumnezeu vrea să ne recupereze din… eșecurile noastre și nicidecum invers!

Atunci vom înțelege înțelepciunea eșecurilor lui Dumnezeu!

Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai tare decât oamenii. (…) Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt (1 Corinteni 1:25, 27-28).