Noul criteriu al adevărului

Tot ce e nevoie ca răul să triumfe este ca oamenii răi să fie singurii care fac ceva! (corolar la o presupusă afirmație a lui E. Burke)

Credeam că timpul e un filtru al limitelor umane, un rău necesar pe care trebuie să îl suportăm tocmai ca să nu ne permanentizăm erorile. S-ar părea însă că sunt cazuri în care timpul e neputincios în fața forței brute ce se rostogolește într-o inconștientă automulțumire. În vremurile noastre cea mai periculoasă forță brută nu e cea a pumnului ci cea care își poate justifica orice acțiune pentru că ea deține monopolul cunoașterii, al virtuților și al bunelor intenții. Această forță își trage seva dintr-un complex ciudat de antinomii (relativismul de fațadă ce ascunde un absolutism al unei ideologii ”revoluționare”, pacifismul stângist ca gargara necesară instaurării unei miliții nemiloase, rebeliunea fancy ca începutul drumului ce duce la cenzura oricărui ”element nesănătos”, etc.) ale unor idioți nu doar utili ci și foarte harnici, vorba lui Andrei Pleșu,

Având experiența prăbușirii utopiei ”socialismului științific”, mă uitam cu o oarecare nelămurire și îngăduință iertătoare la studenții teribiliști din campusurile universitare din Occident care își hrănesc stima de sine și nevoile identitare prin negarea capitalismului obez al părinților care le plătesc studiile și destrăbălările, citând cu voioșie mantre ale liderilor ”luminați” precum Mao (“Let a hundred flowers bloom!”), Marx (”Social progress can be measured by the social position of the female sex.”), Che Guevara (”The revolution is not an apple that falls when it is ripe. You have to make it fall.), etc., activând în secte care mai de care mai ”îndrăznețe” (#unițisalvămfloarea/copacul/cățelul/John & George/planeta, etc.). Aveam o speranță totuși că febra revoluționară adolescentină e o chestiune de hormonei în mișcare ce va fi temperată, la momentul unei maturizări necesare, de neuronii în mișcare. Citind însă un articol al unei studente de la universitatea Harvard mi-am dat seama că îngăduința extinsă peste teritoriul evidențelor patologiilor este nu una virtuoasă, înțeleaptă, ci devine una vinovată, complice.

Articolul “Let’s give up on academic freedom in favor of justice”, scrisă de Sandra Y. L. Korn (The Doctrine of Academic Freedom, http://www.thecrimson.com, 18 February 2014), este o pledoarie pentru renunțarea la ”obsesia libertății academice” în favoarea ”dreptății academice”. Prioritățile politice/editoriale/instituționale și șantajul granturilor de cercetare ar trebui să fie filtrele  prin care  orice studiu/articol/curs care justifică sau propagă ”opresiunea” să fie cenzurat, indexat, interzis. Puterea care trebuie să împlinească această ”dreptate academică” vine de la oamenii muncii, studenții și angajații universităților. Pentru cineva care are memoria amprentată de istoria întunericului comunist, această referință la ”dreptatea academică” este expusă în nuditatea ei ca o formă totalitară de control, cenzură, îndoctrinare. Pentru cineva care este atent la dinamica retorică a unui astfel de discurs și la pervesiunile semantice pe care le reclamă folosirea cuvintelor ”dreptate”, ”opresiune”, ”ură”, acest articol este un veritabil codex al poliției gîndirii cu care cei din Estul Europei s-au întâlnit de atâtea ori. Tribunalele tovărășești înviate în America sătulă de greutatea propriilor cerințe, iată ce vor mințile necoapte ale unor studenți occidentali, flămânzi de absoluturi utopice și de puțin totalitarism fancy. Păcat însă că Auschwitz-ul și Gulagul nu sunt funcții care pot fi reglate în Photoshop.

S-a dus vremea când deschiderea către cunoaștere era însoțită nu doar de credințe sau certitudini puternice ci și de efortul de a le justifica, asambla în argumente și apoi a le pune în fața celorlalți spre confruntarea cu alte idei, credințe, argumente. Așa s-a clădit o întreagă civilizație în Europa! Cocoțați în vîrful unei istorii epuizate de războaiele purtate în numele acestor absoluturi, suntem acum sistematic învățați să privim totul ca fiind relativ, rod al unei conspirații și naturi umane diabolice, setoase de sânge, totalitară, habotnică, etc., natură umană complet diferită de cea în care ne jucăm noi destinul azi! Uităm însă că avem aceeași natură umană care a creat atâtea nedreptăți în trecut. S-a schimbat doar disponibilitatea de a ne recunoaște tot ceea ce ne poate deranja imensul sef-esteem cu care ne droghează soteriologiile culturii noastre.

Oricât de bine ar suna sloganele în care ne înfășurăm orgoliul postmodern, iată că descoperim resorturi interne de a ne atîrna de absoluturi, de a decreta binele și răul în termeni neunivoci. Experiența conversațională cu mulți ”postmoderni” mi-a relevat caracterul pre-modern, totalitar, îngust chiar, ascuns sub o perdea retorică zgomotoasă:

• emanciparea își va găsi propriile tabuuri,
• relativismul față de anumite valori se va revărsa în fluviul absolutismului altor valori (de obicei opuse celor pe care le-a relativizat prin moft gnoseologico-moral),
• libertatea de expresie e bună pentru prozelitismul revoluționar; odată puse mâinile pe manetele puterii conformismul ideologic e impus cu o disciplină de fier.

Pentru că mulți consideră Biblia prea ”epuizată” pentru subiectul discutat (repulsie condescendentă care de fapt ascunde o alergie ce trimite la date biografice nu prea convenabile), iată ce spune Camus despre lege și natura umană:

Law can reign, in fact, in so far as it is the law of universal reason. But it never is, and it loses its justification if man is not naturally good. A day comes when ideology conflicts with psychology. Then there is no more legitimate power. Thus the law evolves to the point of becoming confused with the legislator and with a new form of arbitrariness. Where turn then? The law has gone completely off its course; and, losing its precision, it becomes more and more inaccurate, to the point of making everything a crime. Law still reigns supreme, but it no longer has any fixed limits. (Albert Camus, The Rebel. An Essay on Man in Revolt. (trans. Anthony Bower). Knopf, New York, 1978, p. 131)

Văzând prejudecățile convenabile ale multor ”revoluționari” de prin campusuri universitare, îmi vine în minte placa teribilă a ”Evului Mediu întunecat”. Când mă gândesc că Inchiziția îți oferea cel puțin dreptul la un proces și un avocat, atunci îmi dau seama că iluzia progresului istoriei este de fapt o pedeapsă pentru cel care speră în bunătatea naturii umane fără să se uite la sine cu prea mare băgare de seamă. Nu modernii sau postmodernii ci Biserica Catolică a inventat termenul de ”avocat al diavolului” (advocatus diaboli) ca atunci când exista un proces de canonizare a cuiva să existe și o parte care să aducă argumente și dovezi împotriva canonizării acelui candidat. Cam pe atunci au început să se dezvolte universitățile prin Europa. Desigur, pură coincidență! Trăim însă vremuri fericite și boeme când este interzisă existența vreunui avocat al diavolului prin universități, lucru pe care noi nu ni-l mai permitem, spre deosebire de ”înguștii” aia din Evul Mediu!