Altruismul răului

“Unde este Abel, fratele tău?” (Geneza, 4:9)

Fântâna genetică a violenței umane

Plânsul Evei, când și-a găsit mezinul omorât de fratele său, s-a transformat, odată cu rostogolirea istoriei, în fluvii de lacrimi nicicând consolate. Lacrimi stoarse laolaltă cu strigăte către un cer de plumb, cel din inima ucigașilor de AICI! Exilați departe de paradisul ferecat irevocabil, oamenii își trăiesc angoasele părăsirii de către Dumnezeul de ACOLO laolaltă cu pasiunile idolilor la îndemână.

Și totuși, ascuns în izolare și rușine, Adamul cel de după păcat este căutat de Dumnezeu: ”Adame, unde ești?” (Geneza 3:9) Iată tandrețea atotștiutorului și atotprezentului Dumnezeu în fața omului sfărâmat și ros de vinovăția păcatului! Doar câțiva ani mai încolo, după ce Cain îl omoară pe Abel, ca răzbunare invidioasă pe relația privilegiată pe care acesta o avea cu Dumnezeu, același atotputernic și atotștiutor Dumnezeu îl întreabă pe Cain: “Unde este Abel, fratele tău?” (Geneza 4:9) Ironia face ca de atunci încoace de fiecare dată când omul face sau suferă câte o boacănă să dea vina pe Dumnezeu pentru tăcerea și ascunderea Lui: ”Unde ești, Dumnezeule, să mă judec cu Tine?”

Ce înseamnă a crede în Dumnezeu (Evrei 11:6)? Înseamnă a te apropia de Dumnezeu, crezând că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută. Să ne aducem aminte că:

– în aparenta lipsă a lui Dumnezeu, Adam şi Eva au luat dintr-un rod cu gândul că Dumnezeu le-a interzis accesul la el dintr-un capriciu de stăpânitor mofturos şi nedrept. Acest păcat i-a depărtat de la Faţa lui Dumnezeu, alungându-i la răsărit de Eden.

– Cain apoi nesocoteşte dreapta judecată a lui Dumnezeu că “dacă faci bine, vei fi bine primit“ şi la câmp, în aceeaşi aparentă lipsă a lui Dumnezeu și având drept mobil aceeași focalizare pe rodul adus ca sacrificiu, Cain comite primul fratricid, păcatul său alungându-l de la Faţa lui Dumnezeu la răsărit de Eden. Pământ, oameni și Dumnezeu prinși într-un cânt dureros al trădărilor umane!

Cel ce nu-L caută pe Dumnezeu nici nu va crede că El este, că El răsplăteşte pe cel ce-L caută şi că este drept în răsplătirea Lui. Dacă nu-L cauţi pe Dumnezeu, profitând de aparenta lipsă a Lui din grădină, înfruptându-te cu nesaţ din neascultare, cu siguranţă că te vei îndepărta de la Faţa Lui, mulţumindu-te cu blestemul trudei pământului şi sfârşind în ţărâna din care ai fost luat. Cain multiplică tragic destinul tatălui său de a se îndoi de justețea actelor lui Dumnezeu, de a comite păcatul neascultării și apoi de a suferi pedeapsa alungării de la Fața lui Dumnezeu și a alienării față de pământul care trebuia să îi fie binecuvântare iar nu blestem.

Ori fântâna genetică a violenței umane își trage izvoarele din ancestrala și ucigașa invidie, dorință mimetică de a rezolva imensa polifonie a diversității universului creat de Dumnezeu prin reducționismele convenabile ale umbrelor propriile judecăți. Primul ucigaș din istoria umană a premeditat crima sa ca o continuare a răfuielii sale cu Dumnezeu și a neputinței proprii de a face față unei lumi mai mare decât o putea înțelege. (Aici cred că Rene Girard supralicitează importanța darului în economia tragediei lui Abel și a violenței umane dar are perfectă dreptate când descrie importanța mecanismului dorinței rivalice în generarea violenței. O perpsectivă complementară lui Girard și mai holistică ne este oferită de Moshe Habeltal în On Sacrifice)

Dumnezeu nu a privit/ nu ”a respectat” darul adus de Cain, preferând însă pe cel adus de Abel. Diferențiere, nedreptate care duce la invidie, rivalitate, crimă! Textul biblic ne spune însă că Dumnezeu s-a uitat  mai întâi la persoană și apoi la darul ei. Ori marea problemă a lui Cain este că a pierdut ceva ce avea încă de la naștere: el era ”darul”, ceea ce Eva și Adam au dobândit de la Dumenezeu (Geneza 4:1). El era Cain (de la kaniti/kanah – dobândit, primit), el era darul care trebuie adus lui Dumnezeu, nicidecum roadele pământului pe care el să le aducă lui Dumnezeu (comentarii midraișe vorbesc de dispute referitoare la proprietăți/pământ, la femei și cu privire la detalii referitoare la adevărata devoțiune religioasă).

Atunci când religia îl face pe om mai puțin uman, îl face pentru că acesta este într-o concureță acerbă cu alții pentru a dobândi favorul lui Dumnezeu. Deficitul relației cu Dumnezeu se cere suplinit de o febrila activitate (ipocrită, militantă, violentă) în raport cu semenul – chestiune valabilă atât la religioșii atei cât și la ateii religioși! De la Cain se tot rostololește în istorie crima cu un scop, de multe ori justificată ca fiind nobilă, retauratoare a justiției, revendicativă..  Tocmai zilele noastre probează cât se poate de clar că cei care fac răul nu-l fac pentru că sunt monști cu chipuri deformate ci oameni chiar cultivați, cu Phd-uri, citiți și răs-citiți, dar care au o misie salvatoare. Păstrând proporțiile de nivel, totuși militanții statului islamic au același avânt revoluționar, nihilist și ucigaș ca anarho-socialiștii de prin campusurile universitare occidentale sau neo-naziștii de prin cartierele mărginașe ale metropolelor europene. Încearcă doar să îi convingi că etichetarea lor e stâlcită, că victimele sunt pretutindeni tocmai pentru că mai toți au fost într-un fel sau altul ucigași! Tocmai febra activismelor de tot felul din zilele noastre trădează aproape universala condescendență, dorință rivalică, violență simbolică (a supremației propriei poziții filosofice), lingvistică (etichetările, cenzura, corectitudinea politică) și de poziție (persiflarea, desconsiderarea, izolarea, refuzul dialogului) care se traduc apoi în violențe cât se poate de tangibile, fizice. Nicio poziție intelectuală, ideologică, politică, religioasă – fundamentalistă sau progresistă – nu a scăpat de acest virus al violenței, în toate formele ei amintite!

Abel nu e consemnat de posteritate decât prin ricoșeu, prin ceea ce a suportat din partea fratelui său Cain. El, Cain, este cel care fundamentează societatea umană prin fibrele sale violente, de self-esteem și egocentrism atât de actuale în timpurile noastre, toate poleite cu o scrupuloasă grijă față de opresorii care l-ar putea violenta. Confruntat cu propriile acte, Cain nu are nicio formă de remușcare, de părere de rău ci e preocupat teribil de răul care i s-ar putea întâmpla, conștientizând că ar putea fi la rândul lui o victimă.

Și a zis Cain către Domnul Dumnezeu: “Pedeapsa mea este mai mare decât aș putea-o purta. De mă izgonești acum din pământul acesta, mă voi ascunde de la fața Ta și voi fi zbuciumat și fugar pe pământ și oricine mă va întâlni, mă va ucide”. (Geneza 4:13-14)

Primul fratricid din istorie este nu doar un conflict strict uman cât și o încercare de a comite și primul deicid (a se citi comentariul lui Jürgen Moltmann din God for a Secular Society: The Public Relevance of Theology) Acesta este răspunsul uman la răbdarea lui Dumnezeu de a amâna propria sa judecată în a pedepsi cu moartea păcatul săvârșit! Ori răbdarea lui Dumnezeu este din nou pusă la încercare atunci când Cain este iertat și chiar protejat de Dumnezeu, în pofida crimei comise, iar urmașii lui transformă protecția lui Dumnezeu într-un monument de egoism criminal și revendicativ:

Şi a zis Lameh către femeile sale: “Ada şi Sela, ascultaţi glasul meu! Femeile lui Lameh, luaţi aminte la cuvintele mele: Am ucis un om pentru rana mea şi un tânăr pentru vânătaia mea. Dacă pentru Cain va fi răzbunarea de şapte ori, apoi pentru Lameh de şaptezeci de ori câte şapte!” (Geneza 4:23-24)

Circularitatea victimizării criminalului a început în istoria umană cu această ipocrită grijă de sine și refulare a proprii nedreptăți văzute în ochii tuturor celorlalți! Hobbes îl contrazice pe Rousseau: starea naturală a omului este cea de violență, în care actori interesați de propriul interes sunt în competiție acerbă pentru resurse (chestiunea naturii umane violente și a eventualei sale ”îmblânziri” prin educație, secularizare și control guvernamental este în plină dezbatere, perspectiva post-iluministă a optimismului ”îngerului celui bun” – The Better Angels of Our Nature: Why Violence Has Declined de Steven Pinker – este adusă pe pământ de critica realistă a unui John Gray – Steven Pinker is wrong about violence and war). Istoria ne-a dovedit că tocmai statul și ideologiile seculare, progresiste, pot fi un extraordinar de eficace criminal. Așa cum spunea și Max Weber  “a state is a human community that claims the monopoly of the legitimate use of physical force.” (From Max Weber: Essay in Sociology, Oxford University Press, New York, 1946, p. 77)

Noi, oamenii, comitem crime (pornind de la cele ale demnității -jigniri și etichetări- până la cele sângeroase) în numele religiei (sacerdotale sau civile/seculare), tocmai pentru că

1. avem un complex concurențial față de semeni mai sfinți sau mai păcătoși decât noi (“celălat îmi e inamic”),

2. Atei (sau religioși) avem o răfuială ancestrală cu Dumnezeu (fratricidul e un deicid – o spune însuși Dumnezeu și a fost dovedită la cruce, prin Hristos),

3. simțim din plin că fructul cunoașterii ne-a făcut neputincioși și maniacal-dezgustați în acceptarea polifoniei și diversității creației lui Dumnezeu, suprimând-o violent prin prejudecăți, dogmatizare, reducționism, refuz al transcendenței celuilalt/Celuilalt.

Ieșirea din circularitatea violenței – atât față de semen cât și față de Dumnezeu – este iertarea. Iertarea este imposibilă fără puternice rădăcini trancendente, fără un model care să fie urmat, educat, perpetuat. Toată avalanșa de vituperări în numele justiției sociale, toate cadravele pe care se suie activiștii a tot felul de victime, tot păienjenișul de acuzații, etichetări și cenzurări mai mult sau mai puțin violente dar în în numele non-violenței  sunt evidențe ale blocajului unui iertări seculare, imanente, a unei pedagogii fără de model, fără eroul care să o întrupeze plenar în propria viață. Interesant e faptul că referința lui Isus la emfatica și ipocrita justiție a urmașilor lui Cain e cât se poate de directă și terapeutică:

Atunci Petru s-a apropiat de El şi I-a zis: „Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?” Isus i-a zis: „Eu nu-ţi zic până la şapte ori ci până la şaptezeci de ori câte şapte. (Matei 18:21-22)

O lume mai bună, fără violență, începe de la o natură umană mai bună. Etichetările și clasificările morale pe care le facem sunt, de cele mai multe ori, mecanisme de exchivare a propriei vinovății și plasare ”generoasă” pe umerii altora. Renunțarea la violență începe cu renunțarea la altruismul răului care vrea să îndrepte lucruri rele, să pedepsească vinovații, să curețe ogorul lui Dumnezeu de spini și pălămidă. Altruismul răului constă tocmai în multiplicarea răului ca multiplicare a propriei justiții – strâmbe și ipocrite, ca deformare multiplicată a semenului, ca omor al lui nu doar în trup, ci și în spiritul și demnitatea lui. Poate de aceea nu degeaba ne atrage atenția Isus asupra filtrului stâlcit pe care îl folosim în judecarea și relaționarea cu celălalt:

Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu ucizi; oricine va ucide va cădea sub pedeapsa judecăţii.” Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său: „Prostule!” va cădea sub pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice: „Nebunule!” va cădea sub pedeapsa focului gheenei. Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo înaintea altarului şi du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul. Caută de te împacă degrabă cu pârâşul tău, câtă vreme eşti cu el pe drum; ca nu cumva pârâşul să te dea pe mâna judecătorului, judecătorul să te dea pe mâna temnicerului, şi să fii aruncat în temniţă. Adevărat îţi spun că nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti cel din urmă bănuţ. (Matei 5: 21-26)

Similitudinea cu crima lui Cain este cât se poate de evidentă: avem menționate de către Isus și darul și fratele și dorința rivalică, generatoare de violență, și crima și modalitatea de evitare a transformării rivalității în crimă/violență. În lumina acestor cerințe răul nostru încetează a mai fi unul altruist ci este doar unul pur violent, ucigaș, care își va primi o dreaptă răsplată. Poate vom fi cu adevărat mai buni nu când vom nega orice fel de judecată a lui Dumnezeu în timp ce aducem judecata noastră asupra celorlalți, ci atunci când vom căuta Fața Lui, ne vom strânge lacrimile în propriile mâini și i le vom întinde spre Dumnezeu – aceste este rodul minții, gurii, mâinilor mele – iartă-mă, te rog! Iertare care se rostogolește apoi în relațiile și în societatea pe care o zidim. Răul nostru încetează să mai fie nu doar ”altruist”  ci și rău atunci când renunțăm la modelul uman al lui Cain și îl urmăm pe cel al lui Isus. Aceasta este o cale mult mai bună decât cea a lui Cain, cel centrat pe propria siguranță, dreptate și judecată.

Așa cum spunea și Rabbi Jonathan Sacks în ultima sa carte Not in God’s Name: Confronting Religious Violence (2015):

When religion turns men into murderers, God weeps (p. 3)

Iar de prea multe ori Dumnezeu plânge singur!