Inocențe vinovate

Floricele pe câmpii…

Lumea e iremediabil mai tristă atunci când la răul altruist (militant, misionar) i se răspunde cu inocențe vinovate (tot militante și misionare)! Hipiotismele la modă sunt dovada faptului că studiul logicii și dragostea care trece prin testul adevărului sunt cât se poate de rare și, tocmai de aceea, necesare! Să mă explic.

Realitatea socială în care trăim e flămândă de blamare, avem nevoie de țapi ispășitori pentru a păstra coeziunea socială (oare care-s țapii ispășitori la modă acum, în afara musulmanilor? Oare nu cumva europenii creștini colonialiști, rasiști, oprimanți, sclavagiști, homofobi, genoicidari, vinovați de toate relele și crimele de pe pământ? Sunt pline mințile ”luminate” și cool de prin universități, cu tone de meme-uri pe Facebook, de astfel de judecăți fraticide, campioane ale ”toleranței și diversității”! Așa credem că ne spălăm conștiința vinovată de rasism și violența colonialistă din trecut. Freud rules!)

Inocența vinovată e ipocrită tocmai pentru că își neagă presupusa universalitate, egalitate și fraternitate universală. Ea este nervoasă și violentă cu unii și ignorantă față de erorile altora. Ori vinovăția cea mai mare este tocmai față de cei care le ascunde/ignoră/acoperă păcatele și violențele! De ce? Destul de simplu: Occidentul mustește de filosofia justiției sociale care din dreptate restaurativă (reconciliantă – exemplu cel mai bun/fericit e cel al lui D. Tutu și al Africii de Sud) e transformată, în nu puține locuri, în justiție retributivă (satisfactorie și strict acuzatorie). Ori în lupta acestei justiții sociale fiecare are de ce și nici nu pierde nicio ocazie să acuze întotdeauna pe cineva de opresiune. La ce ajungem cu o astfel de demență a justiției sociale? La ”homo homini lupus” ca stare naturală, exarcebată de palimpsestul soteriologiei protestante a justificării, secularizată acum! Lumea devine tot mai nebună când fiecare își face dreptate și are șanse de vindecare doar atunci când își recunoaște slăbiciunile și vinovățiile! Ori asta înseamnă diferențiere, asumare a vinovăției, fragilitate, lucruri pe care justiția socială ne-a învățat să le cerem de la alții, dar să nu le oferim noi înșine!

Paricidul compensat de complexul bunului străin

Să fim clari: din experiența conflictelor personale și ale supra-grupurilor (regionale, naționale, internaționale) ieșirea din cercul violenței care se justifică mereu cu nedreptățile pe care vrea să le repare este imposibilă fără asumarea vinovățiilor – mai întâi proprii și apoi, prin model și invitație, ale celuilalt! (Un exemplu recent: să ne uităm la proiectul european și la re-concilierea franco-germană.) Ori aici inocența devine vinovată: tăcerea asupra unei părți a vinovăției nu face decât să perpetueze și să mărească dinamica producerii blamării/violenței din partea cealaltă.

Când încerci o morală fără ontologie (decuplarea epistemei obiectivismului moral, al binelui, virtuțiilor sau al Dumnezeului transcendent – Platon, Aristotel, iudeo-creștinism) și instaurezi o morală post-metafizică (persuasivă la nivelul declarațiilor utopice dar coercitivă doar instituțional – morala birocrată, Political Correctness, etc.), atunci dai nas în nas cu o ontologie fără morală (minciuna, tortura, crima chiar și în numele unei realități de dincolo)!

Detest mecanismul blamării ce fac “sfinți” la fără frecvență să pară mult mai buni decât ceilalți, diavoli full time. Dar nu pricep deloc câtă ipocrizie poți avea să diabolizezi energic creștinii ca fiind “violenți, homofobi, periculoși și o otravă a societății” care trebuie izolată și aruncată ca atare în timp ce refulezi această cristofobie cu o terapeutică deziluzionare că ești tolerant, bun la inimă, primitor și multi-culti cu pedofili, soți abuzivi, torționari ai femeilor și ai tuturor celor ce nu-s musulmani. Dacă am avea cel puțin 1% din spiritul critic atât de sensibil cu creștinii, greșelile și abuzurile lor și l-am îndrepta spre cei ce mutilează fete, bat soții cu pietre, decapitează “infidelii”, atunci am ști atât să apreciem o artă, cultură și religie care ALTĂDATĂ a dat umanității un Avicenna, Hafiz, Moscheea Albastră, ni le-au redat în dar pe Platon și Aristotel și să identificăm pe cei care nu știu, nu vor și nu pot ACUM să trăiască alături de un altul, terorizându-i prin violență și frică. 

Hippioții power-flower de azi își clamează o inocență vinovată tocmai pentru își acompaniază sloganele de Miss World cu un ridicol al decuplării de realitate, al trăirii într-un wishful thinking extaziante, sincron cu ridicolul trăirii în bula intenților frumoase dar neputincioase. Complexul oedipian al progresismului occidental e teribil de violent și acuzator cu moștenirea greacă clasică și, mai ales, cu cea iudeo-creștină, această nervozitate paricidă având nevoie de o compensare pacifistă, inocentă, față de bunul străin (varianta post-modernă a iluministului bunul/nobilul sălbatic). Însă uităm că suntem tributari epistemei științifice, cantitative, tradusă în cifre: în marea ei parte lumea mulsumană e favorabilă impunerii shariei ca lege de stat, în aproape toate țările islamice peste 50% dintre mulsulmani sunt de acord cu ”honor killing” (mai ales a femeilor – The PEW Forum on Religion and Public Life, The World’s Muslims: Religion, Politics and Society, 2013).

Dacă mai adăugăm și procentele îngrijorătoare ale tinerilor mulsulmani din Europa care ar găsi justificată punerea de bombe sau atacul suicidar în numele islamului, atunci permisivitatea politică și prostituția filosofică a progresismului devin complici vinovați, nicidecum pacificatori și modele ale toleranței. Și da, războiul sectar dintre mulsulmani e în plină desfășurare dar mă tem că vom fi șocați când vom descoperi proporția musulmanilor (inclusiv cei ne-ISIS) care sunt gata să-l ducă mai departe peste generații, țări, limbi și continente diferite.

(E de plâns selectivitatea compasiunii populației, presei și politicienilor față de victimele terorismului din lumea mulsulmană față de cele din Occident, dar să fim corecți și ne aducem aminte de surprinzatoarea tăcere și, nu de puține ori, satisfacție explicită a lumii arabe atunci când s-a întâmplat un 9/11, Madrid, Londra, etc.)

Egalitatea nedreaptă

Ori aici e o diferență enormă în modul diferit în care unii și alții reacționează la blamare. Acidul secularizării de factură iluministă a trezit acea parte a creștinismului care se juca arogant și violent la butoanele puterii. Multe lucruri rele s-au făcut în numele creștinismului, foarte multe total contrare învățăturii și spiritului Evangheliei. Odată renunțat la monopolul virtuțiilor, creștinul e invitat spre reabilitare și recuperare a misiunii sale prin exercițiul smereniei, a pocăinței, iertării, suferinței pe nedrept. Aici a fost invitat să dețină monopolul iar modernii și post-modernii nici nu au de gând să-l deranjeze, fiind ocupați cu monopolul virtuțiilor noilor vremuri. Ori unde e un monopol al virtuțiilor, apar inevitabil ipocriziile!

Trecând de sindromul auto-martirizării și de cel al negării persiflante, arogante, totuși vedem că mai peste tot în lumea asta, inclusiv în Occident, creștinii sunt ținta unor persiflari, ironii, jigniri, cenzuri, chiar persecuții profesionale și, nu de puține ori, fizice. Însă nu am văzut ca toate astea să îi radicalizeze și să înceapă să pună bombe și să scoată satârul pe stradă la unii sau alții (lăsați-l în pace pe Breivick – omul era, în cel mai bun caz, un creștin liberal – pro avort, gay, eutanasiere). Asta pentru că creștinii au un model uman care le-a arătat o altă cale, una non-violentă, una care e ancorată în realitatea transcendentă, a lui Dumnezeu, dar care e testată în facerea de bine și nicidecum omorârea semenului. Ori aici, cu toată politețea și modestia corectă politic, căile unor oameni sau ale altora arată diferit! Mult diferit! A egaliza răspunsurile diferite la blamare – radicalizarea violentă față de răspunsul întoarcerei obrazului – este o eroare logică elementară, o călcare în picioare a dragostei și o nedreptate care se face victimelor în numele cărora pretinzi că vorbești.  

Să nu ne fie teamă să facem judecățile drepte – dacă nu de dragul adevărului, a realității, atunci măcar de dragul copiilor omorâți de acești primitivi în Bagdad, Alep, Paris, Bruxelles, etc. Iar viața unui copil sfârtecat în Bagdad sau Alep e egală cu cea a unuia omorât în Paris sau Bruxelles! Doar fundamentul unei credințe într-un Creator comun, care și-a dat Fiul în mâinile noastre ca să ne dovedească iubirea Lui, doar un astfel de fundament ne ferește de simpatii ipocrite și creează preocupare și slujire reală, chiar și a inamicului, creatură egală și chemată să fie copil de Dumnezeu! Pentru că doar experimentarea mântuirii ne trezește ființa, simțirile, rațiunea să facem totul spre mântuirea/binele celorlalti, scoțându-i din foc, având milă cu frică, urând până și cămașa de pe ei! 

Având parte de tot mai multă inocență vinovată și tot mai puțină vinovăție asumată, Săptămâna Patimilor pentru umanitate se prelungește la nesfârșit în absența (prin respingere) unui Christ care să ia asupra Lui violența noastră funciară…

Tocmai în era clamarii drepturilor victimelor de a fi apărate suntem tăcuti față de opresorii ce își fac un titlu de glorie, și încă în gura mare și în fața tuturor! De aceea ruga și chiar îmbrățișarea răscumpărătoare a criminalilor nu exclude ci chiar necesită rostirea grozăviei crimelor de care aceștia sunt vinovați. Dacă tăcem vom avea o inocență vinovată, pătată cu sângele altor victime, cu ipocrizia noastră și cu rușinea unui Dumnezeu care-Și întreabă oamenii unde îi sunt copiii, cei maltratați, alungați, omorâți!