Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Recent Posts

  • Situs-urile epistemice – Scurtă istorie a mutaţiilor semnului (1. Antichitatea)

    Schimbările paradigmatice ce sunt analizate în interiorul continuităţii istorice confirmă inegalitatea filosofemelor de la:

    (1.)    supremaţia Lucrului în epoca antică spre

    (2.)   cea a Ideii în modernitate şi ajungând la

    (3.)   dominaţia Semnului ca instituţie a sensului în postmodernitate.

    1. Antichitatea – semnul supus lucrului

    1.1. Lucrul instituie ideea şi semnul. Fragmentul substanţial substituie fragmentul mental (ideea) şi fragmentul semnificaţiei (semnul).

    1.2. Problema antichităţii era problema existenţei pusă într-un mod absolut. Să ne aducem aminte de răspunsul lui Dumnezeu către Moise, caracterizându-Se ca Cel ce este. Anticul răspundea ferm la prima întrebare a trilemei lui Gorgias: există ceva! Acum e totuna a fi cu a cunoaşte şi a comunica! Să ne aducem aminte de vestitele fragmente B3 şi B8 ale începuturilor metafizicii, ale  lui Parmenide [1]:

    τό γαρ αντό         νοείν           εττίν    τε καί     ειναί  (B3);

    căci aceeaşi        a gândi         este        şi          a fi

    ταΰτόν     δ έττίν    νοείν      τε καί     ουνεκεν    εττί            νοημά  (B8);

    acelaşi        este    a gândi       şi       a celui ceva care este      gândul

    Se oglindeşte dimensiunea semantică, a corespondenţei dintre planul gândirii şi real:

    a gândi că este    a gândi că nu este    NOEIN     gândire

    ceea ce este        ceea ce nu este          EINAI        fiinţă

    =  τό αυτό

    (identitate)

    Fiinţă (to on – gr., ens – lat.) şi existenţă (physis – gr., existentia – lat.) prin urmare vin din adâncurile limbii şi din structurile prime ale gândirii, izomorfe cu cele ale lumii [2].

    În afară de gândirea existenţei nu poate fi nimic gândit ca fiind existent. Este cunoscută insistenţa lui Platon asupra unei lumi ontologice reale a ideilor.

    1.3. Asistăm la perioada copilăriei umanităţii (amintindu-ne de B. Pascal şi a sa metaforă a  istoriei asemnea viaţii unui om [3]), a metafizicii prezenţei.

    1.4. Factorul aprioric în cunoaşterea umană este legat astfel de ordinea raţională, supranaturală. În această tematizare filosofia naturii, a realului instanţiat ca şi consistenţă, substanţă, determină celelalte ramuri ale filosofiei.

    1.5. Semnificatul este transcendent subiectului uman. Transcendenţa este valorificată spaţial, pe verticală, între polii sus – lumea ideilor şi jos – lumea fizică, imanentă.

    1.6. Avem o transcendenţă pozitivă, a afirmării “inocente” a transcendenţei.

    1.7. Instanţa de judecată şi valorizare este sufletul.

    1.8. Problema valabilităţii experienţei religioase este considerată aici inseparabilă de cea a realităţii transcendente, a tărâmului supranatural; discutarea ei în funcţie de o altă ordine lăuntrică şi subiectivă era exclusă. În interpretarea alethică a lui Aristotel, afirmaţia parmenidiană este o prefigurare a principiului adevărului corespondenţă. Modalitatea de cunoaştere şi verificare a cunoaşterii o reprezintă generic teoria aristotelică a adevărului corespondenţă.

    1.9. Pentru antici Dumnezeu este altundeva, El se ascunde dincolo de lume, în cerurile înalte ale lui Platon, ale iudaismului şi creştinismului.

    1.10. Opţiunea antichităţii a fost clar în favoarea oralităţii.

    [1] Filosofia greacă până la Platon, Vol. I, Partea a doua, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979, p. 235 şi urm.

    [2] Vlăduţescu, Gheorghe, O istorie a ideilor filosofice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1990, p. 29

    [3] Fukuyama, Francis, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Ed. Paidea, Colecţia Gândirea nouă, 1997, p. 56

  • Către o Filosofie a Cotidianităţii (2)

    5. Seducţia Disneyland-urilor

    sau despre arhitectura spectacolului şi a violenţei

    Societatea postmodernă este o societate a spectacolului (Guy Debord) care favorizează hiperprimitivismul şi invazia imaginii. Este vremea carnavalului, a lui Dyonisos, a imaginii într-un asemenea grad al hiperabstracţiunii încât Jean Baudrillard afirma că realul este ceea ce poate să ne furnizeze o reproducere echivalentă.

    Epoca noastră este o epocă a cinismului puterii, a morţii socialului, a triumfului unui limbaj al semnificaţiilor. S-a trecut de la o teologie a adevărului şi a secretului la una a simulacrului şi a simulării.

    În descrierea societăţii spectacolului vom studia limbajul spectacolului, semnele şi imaginile ca fiind finalitatea ultimă a producţiei lor, luând în discuţie valenţele  simulacrului (J. Baudrillard), a economiei simbolice şi a auto-reprezentării, a narcisismului ce ascunde o lipsă funciară de identitate. Asistăm la nunta demagogiei cu televiziunea şi a tehnologiei cu iraţionalitatea (Alain Duhanel). Să luăm drept  exemplu evenimentele de la 11 septembrie 2001 din New York şi Washington: spectacolul atrocităţii se cere ca un drog, dacă este posibil chiar în direct!

    Fiind o societate a spectacolului prin excelenţă şi tocmai din această pricină aleasă cu predilecţie spre disecţie culturală, America este un simulacru al morţii, al danturii perfecte ce compensează lipsa unei identităţi (J. Baudrillard).

    Emisiunile de actualităţi se dovedesc a fi veritabile pedagogii ale răului (preponderenţa evenimentelor catastrofice şi violente), emisiunile de divertisment şi jocurile interactive ca adevărate buldozere ale conştiinţei şi valorilor familiei (jocurile de compatibilitate, Big Brother, etc.) şi ale realităţii concrete (jocurile de computer, realitatea virtuală, etc.). Beatitudinea consumului ne este oferită la pachet cu disperarea!

    6. Denaturarea naturalului, abuzul corporalităţii şi civilizaţia tehnologică

    sau despre noua umanitate

    Indiscutabil, tehnica reprezintă criza umanismului. În acest capitol fenomenologia noului se conjugă cu cea a alterităţii. Desprinderea de trecut ne alsă fără nici un suport în prezent iar ignoranţa clipei este cea care permite mutaţia normalului existenţei umane aproape de limită, în manifestările extreme care se nivelează tocmai prin dispariţia treptată a normalului liniar decadent, conservator.

    Într-o fugă continuă după o identitate pierdută, experienţele cotidiene ne obligă la o dramaturgie a sinelui, generând impresii, camuflate chiar în aparenta lor neintenţionalitate. Jucăm un „game” cu un hard biologic şi cu un soft colectiv (A. Codoban). Jucăm o „dramaturgie socială”, înţeleasă ca artă a gestionării impresiilor (Ervin Goffman). În acest joc al impresiilor, licităm cu o deconstruire a umanului şi o construcţie mutantă, tehnologizată a propriei corporalităţi. Luăm în discuţie câteva dintre patologiile alterităţii: tatuajele, peircing-ul, roller-ul, operaţiile estetice, manipularea sexuală prin operaţii de schimbare a sexului, body-building, hibridizarea corpului uman cu tehnologicul, noile tehnici ale extazului: transa party-culture prin dans, muzică, substanţe halucinogene etc..

    7. Evanghelia după Mc.Donald

    sau despre obezitatea consumului

    Trăim într-o captivitate a invenţiei, chiar a invenţiei cu orice preţ, ceea ce formează la rându-i o societate supraponderală, a obezităţii, a consumului nemăsurat şi a ofertei nelimitate (J. Baudrillard).

    McDonald’s nu reprezintă doar o companie care devine obsesia dependenţilor de fast food, ci o comanie care creează cultură, vinde simboluri, matrici existenţiale şi practici sociale. Viaţa a devenit o aservire a imperativelor unui acum şi aici ce suprimă meditaţia diacronică, o viaţă ce se identifică cu satisfacţia consensului noilor clase mijlocii. Pentru aceştia cultura dominantă este doar consumul nelimitat şi fără grijă, o cultură care are menirea de a contribui la bunăstarea pământească a omului, remodelare în varianta modernităţii târzii a mitului paradisului terestru. În noua practică socială, chiar cultura s-a transformat într-o simplă marfă sau obiect contabil într-o piaţă gigantică, supusă imperiului plus valorii şi a profitului.

    Vom trece în revistă mai multe interpretări ale consumului, amintind de McDonaldizarea societăţii (G. Ritzer), potlatch-ul Georges Bataille şi obezitatea consumului de care vorbeşte J. Baudrillard.

    În acest capitol vom trece în revistă forme ale consumului postmodern, cum ar fi shopping-ul, sportul, turismul, timpul liber, inhalarea aurolaca a brandului, etc..

    8. Colloseum-ul idolilor

    sau despre noua religiozitate

    În producerea noilor tipare existenţiale, după „dezvrăjirea lumii” (M. Weber) şi aparenta moarte clinică a religiei, produsă de pozitivism şi maieştrii bănuielii (Marx, Freud şi Nietzsche), asistăm la o resuscitare  gălăgioasă a fenomenelor religioase. Trecând prin analiza fenomenului religios, în lectură postmodernă, ca fenomen saturat (J. L. Marion) şi ca pasiune a imposibilului şi a religiei fără de religie (J. Derrida), capitolul de faţă va aborda chestiunea secularizării dar şi moartea secularizării ca neutralitate, vizibile în modurile în care se transpun în cotidian. Vom descrie astfel marketingul religios (ex: fenomenul „biserica catodică”), globalizarea intoleranţei în numele toleranţei (ex. războiul neoiconoclast din şcolile României), corectitudinea politică şi creştinismul (ex. „re-branding”-ul sărbătorilor creştine, rescrierea Bibliei – în varianta feministă, etc.), religia şi spiritualitatea corporatistă. Vor fi prezentate şi noi forme populare ale religiozităţii: superstiţiile, vrăjitoriile, renaşterea ocultismului, grnosticismului şi a spiritismului. Valorizând apetenţa excesului (G. Bataille), vom urmări revalorificările cotidiene ale tehnicilor extazului şi ale ritualurilor religioase (în forme secularizate, ca de exemplu „rave culture”, „gay festival”, etc.) şi (neo)profetismul milenarist.

    Religia, „…just another hobby” sau scară spre ceruri, redescoperirea unui suflet amputat şi a unui Dumnezeu ascuns dincolo de perdeaua cotidianului?

    9. Babelul fericit

    sau despre noua educaţie

    Democratizarea demagogică a învăţământului produce pe bandă rulantă studenţi cu o cultură exegetică, a interpretărilor gata formulate, a comentariilor înghiţite pe nemestecate. Sub imperialismul eticii modernităţii târzii, a inflaţiei discursurilor despre democraţia poleită, ştiinţele umaniste sunt supuse presiunii discursurilor comandate ce vizează transformarea demnităţii umane în cea de consumator şi o inducere educată a identităţii între libertate şi puterea de cumpărare (C. Kaurnouch).

    În acest cadru vom prezenta câteva dimensiuni ale educaţiei contemporane: pierderea inocenţei originare si inlocuirea ei cu “inocenta” corecta politic, cibernetizarea educaţiei, cultivarea dorinţei, sfârşitul metanaraţiunilor, evidenţiind noile politici culturale şi geografii ale viitorului.

    10. Utopica

    sau despre panica tăcerii

  • Către o Filosofie a Cotidianităţii (1)

    1. Estetizarea lumii şi fenomenologia cotidianului

    Lumea în care trăim se dovedeşte a fi tot mai evident o lume a informaţiei, a diverselor puneri în scenă mai mult sau mai puţin controlate ale evenimentelor ce ne alcătuiesc realitatea, o lume a cărei viaţă constă într-o permanentă mişcare vulcanică de imagini şi sunete ce pătrund în toate domeniile.

    Astfel, ceea ce pare a fi un sfârşit al filosofiei (M. Heidegger), o otravă (farmakon), se poate transforma în leac: realitatea (cotidiană) asumată ca materie primă a proiectelor filosofice.

    Primul capitol urmăreşte schimbările paradigmatice, analizate în interiorul continuităţii istorice, de la supremaţia Lucrului în epoca antică spre cea a Ideii în modernitate şi ajungând la dominaţia Semnului ca instituţie a sensului în postmodernitate. Acum, existenţa lumii are sens exclusiv ca fapt estetic (Fr. Nietzsche) iar cercetarea existenţei autentice umane se produce studiind determinaţiile existenţiale, date ca fenomene, ca ceea ce îi apare omului, în cotidianitate (M. Heidegger).

    Cotidianul se constituie astfel ca o arhitectură existenţială a umanului care se cere studiat în manieră interdisciplinară.

    2. Templul locuirii profane

    sau despre spaţiul cotidian

    O dată cu „dezvrăjirea” lumii şi secularizarea ei, asistăm la o revalorizare a profanului, înţeles în sensul său etimologic, ca „loc în faţa templului/sacrului”. Profanul căpătă acum valenţe soteriologice care altădată erau proprii unei topografii a spaţiului sacru.

    În cheie de lectură fenomenologică, spaţiul este văzut ca un proces ce se realizeazã progresiv, prin fundamentarea relaţiilor în contextul experienţei cotidianului, a trăirii lui „aici şi acum”. Intersubiectivarea degajată din spaţiul „dintre noi” produce o omogenizare ce se sustrage unei spaţializãri solide, tari, lasînd loc unui model lichefiat ontologic şi a unei manifestării voliţionale în contextul angajării într-o relaţie cu ,,tu” sau ,,el” ca singura hierofanie ce ne mai este permisă. Vom urmări astfel descoperirea alterităţii în spaţiul cotidian pentru că fascinaţia limitei şi seducţia transcendentului se mută de pe mundan-extramundan pe clivajul privat-public, natural-artificial.

    Vom urmări procesul „locuirii” omulului acasă, la locul de muncă şi în spaţiul public adică vom scana construirea biotopurilor în intimitatea locuinţelor, a „adăpostului revitalizat” (A. Ioan), vom urmări omul în trecere prin spaţiul public (strada, trecerea de pietoni, metro-ul, etc.) şi cum se desfată în habitatele transpersonale de la locul de muncă  sau din spaţiile ludice, de entertainment.

    „Oraş este un loc unde are loc altceva decât locul” (Jean-Luc Nancy). Vom determina astfel „loc”-ul nu doar ca element spaţial ci şi si unul rezultat al combinatoriei dintre tehnologie şi naraţiune, dintre concret şi imaginar, dintre utilitar şi semnificativ. În spectacolul urban, a spaţiului public ca „neant la purtător”, va urma o disecţie a epidermei oraşului, luând în discuţie centralizarea periferiilor, vom vorbi despre geografiile culturale specifice marilor aglomeraţii urbane, despre „non-loc” (Marc-Auge), despre mall ca o recuperare profană a mitului paradisiac. În cele din urmă vom circumscrie heterotopiile sărăciei abundente, monstruozităţile şi artificialul care se conjugă în ceea ce Ioan Augustin numea „intoxicarea” spaţiului.

    Oraşul transformat într-o „galerie-birou-laborator-hală-de-producţie” (C. Mihali) devine astfel o „expoziţie de design existenţial”. Poate că după anii de „comunisim”, ar fi timpul să învăţăm a trăi în spaţiul public, comun, învăţând a întâlni pe celălalt şi a-i accepta diversitatea.

    3. Uzina de vise

    sau despre cinema

    Vieţuim tot mai mult în lumea muzicii pe care o audiem la CD sau walkman, o lume a reţetelor publicitare ale televiziunii, a eroilor şi a odiseelor din filme în care ne proiectăm personalitatea mutilată de civilizaţia post-industrială. Doar aşa mai putem insera lumii noastre o raţionalitate, oricât de fragilă ar fi ea. Încercăm a ne redobândi verticalitatea şi autenticitatea printr-o creativitate cu orice preţ a limbajelor (sonore, vizuale, poetice, gestuale, etc.).

    Imaginea, asemănată unui „cancer” social, uzează de o retorică a şocului (P. Valery), a ceea ce este surpriză, senzaţional, a acelei “exciting”. Imaginea oferă avidităţilor privitorilor otrava care în centrii nervoşi produc reflexe de dorinţă, de poftă. Este o înlocuire a inteligibilităţii fiinţei cu o senzaţie a fiinţei, cu şocul senzorial metafizic (Rene Huyghe).

    Într-o crudă educaţie a apologiei cred doar ceea ce văd, ne prefacem că nu mai avem nevoie de Dumnezeu într-o epocă ştiinţifică, ascuzându-ne însă nevoia de mântuire din deşertăciunea creaţiilor civilizaţiei propriilor mâini tocmai prin infuzia basmelor credibile ale Hollywood-ului.

    Ecranul, noua scriitura, devine un palimsest unde se joacă destinul transcendenţelor, ca origine şi matcă a tuturor deschiderilor. Demenţa imaginii produce o transcriere totală a semnelor şi a istoriei universului, oferă un oximoron vizual: libertatea comunicării mediatice sufocă libertatea individuală.

    Prin ecranarea lumii, noii duhovnici postmoderni, producătorii media, ne prezintă un tărâm minunat,  ne provoacă cu candoare întemniţarea fanteziei pe retină, intr-o veritabilă „supra-expunere şi transparenţă în faţa lumii” (J. Baudrillard).

    În acest capitol vom discuta tehnicile evaziunii în imaginar cu care operează cinema-ul: reprezentarea subiectului, reprezentarea trecutului, autorelexivitatea narativă şi intertextualitatea, colajul, parodia, simulacrul, etc.

    Vom urmări de asemenea valenţe filosofice şi teologice ale filmului (cazul filmelor „Matrix” şi „Passions of Christ”), apoi vom discuta efectele „perverse” asupra educaţiei noii generaţii (de exemplu imaginarul violent al desenelor animate, imaginarul erotic, noile modele umane – ex. crearea unei noi feminităţi – propuse prin arhitectura discursivă a filmelor, înlocuirea civilizaţiei cărţii cu cea a audio-vizuală, destructurarea eului noului om, „homo videns”, etc.).

    4. Mesianismul mediatic

    sau despre extazul comunicării publicitare

    Dacă „fericirea înseamnă să fii mereu bine dus de nas” (J. Swift), cu siguranţă ca publicitatea ar trebui să ne facă pe toţi fericiţi, ea fiind o componentă importantă a terapeuticii simbolice în practica socială.

    Lumile imaginare induse de discursurile publicitare ce ne sunt oferite prin intermediarii interpretativi mediatici, mai ales televiziunea, se oferă unei populaţii reduse la pasivitate ca fiind surogate, ideologii, stimulând folclorul urban ce descoperă structura imaginativă a omului contemporan. În esenţă, prin şocul senzaţiilor, a imaginilor ce izbesc retina, omul îşi uită condiţia. Asistăm astfel la un mesianism mediatic care funcţionează potrivit logicii şantajului publicitar: fă-l conştient pe cumpărător de paradisul pierdut, singurul mod de a-l regăsi fiind cel de a cumpăra şi a consuma; deziluzie paradisiacă şi festival al consumului. Publicitatea are astfel o funcţie „mesianică”, funcţia de a determina indivizii să creadă că întreaga lor viaţă socio-culturală poate fi satisfăcută de consum: este suficient să…, trebuie doar să…. Ea duce la realizări care nu se realizează niciodată.

    Cadrul discuţiei din acest capitol este oferit de analiza unor mecanisme de valorizare simbolică a discursului publicitar (tautologia imaginii pseudo-reale, distrugerea ordinii evidenţelor din lumea reală, atragerea în capcana eroticizării produsului, etc.) şi a efectelor mimetismului mediatic („Aşa am vazut pe net!”, nebunia „Life Style” etc.).

  • Minunile la comandă şi aluatul fariseilor (Marcu 8:1-21)

    În pasajul de faţă asistăm la o minune (v. 1-9), la o cerere şi un răspuns la cerere (v. 10-12) şi la o învăţătură conclusivă atât cu privire la minune cât şi la cerere (v. 13-21). Pasajul Îl găseşte pe Isus în plină misiune de proclamare a evangheliei, însoţită de semne şi minuni. Fariseii, parte a păstorilor duhovniceşti ai lui Israel, se adresează tâmplarului din Nazaret şi, „ca să-L pună la încercare, i-au cerut un semn din cer” pentru că, nu-i aşa, trebuiau convinse  de lucrarea mesianică a noului propovăduitor nu numai mulţimile „ignorante”, ci tocmai conducătorii ei, cei specializaţi în deconstruirea misiunii şi mesajului celui care tocmai le submina autoritatea. Dar această cerere ni se prezintă drept un veritabil anacronism, dacă luăm în considerare tocmai contextul imediat revelat de evanghelie, context înţesat cu semne şi minuni (prima înmulţire a pâinilor, umblarea pe mare şi vindecările din Ghenezaret din cap. 6; vindecarea unui surdo-mut din cap. 7 şi a doua înmulţire a pâinilor din cap. 8, toate desfăşurate într-un interval de doar câteva zile). Astfel, cererea fariseilor se prezintă ca un extraordinar expozeu de ignoranţă doctă.

    Această cerere de a „comanda o minune” este încadrată  de minunea celei de-a doua înmulţiri a pâinilor (v. 1-9) şi învăţătura pe care o dă Isus ucenicilor cu acest prilej (v. 15-21).

    Ceea ce este cât se poate de evident este faptul că Isus nu întocmeşte minuni „la comandă”, indiferent dacă cererea vine din partea diavolului (Mat. 4) sau a reprezentanţilor lui în gândire şi motivaţie (din partea vanităţii şi a orgoliului rănit al fariseilor în cazul de faţă). Isus desfăşoară puterea Sa în cadrul unor minuni ca să împlinească voia Tatălui, să-L proslăvească pe El şi să-şi legitimeze astfel ascultarea şi trimiterea Lui de către Tatăl (vezi Ioan 5; 11; etc.) împlinind astfel nişte nevoi concrete ale unor oameni aflaţi în situaţii extreme. Cu alte cuvinte, Isus nu vine în împărăţia întunericului ca să facă artificii de lumină şi zgomot cu minunile Sale!

    În cazul nostru, văzând norodul care-L urma, Isus îşi cheamă ucenicii, le mărturiseşte compasiunea faţă de mulţimea flămândă şi le cere o soluţie la problema ridicată de El. Cristos doreşte împlinirea unei nevoi fizice pentru nişte oameni care şi-au manifestat dorinţa de a-L întâlni (v. 3). El se dovedeşte a fi modelul perfect de învăţător, ca cel care ştie să hrănească şi trupul celui care-L ascultă.

    Însă ucenicii îşi manifestă atât de clar nu doar neputinţa lor de a aduce o soluţie, ci şi neputinţa lor de a crede că ar fi posibil o soluţie, că cineva ar putea da de mâncare mulţimii într-un loc pustiu (v. 4b). Aceasta ar fi concluzia lor la exemplul grăitor al hrănirii cu pâine într-un pustiu a unei mari mulţimi de oameni, dacă ne aducem aminte de istoria dăruirii manei celor ce ieşiseră din Egipt (Exod 16). Dar dacă acest prim exemplu ar fi făcut parte dintr-o istorie prea îndepărtată, supusă poate variaţiilor de interpretări şi mistificări uşor de aplicat unor discursuri diacronice, ucenicii ar fi trebuit să privească la istoria recentă la care au fost şi ei martori când, cu câteva zile în urmă, tocmai Cel pe care-L urmau a făcut o înmulţire a cinci pâini astfel încât să astâmpere foamea la cinci mii de bărbaţi, rămânând încă o cantitate importantă de fărâmituri (cap. 6).

    Însă între timp ceva s-a întâmplat în mintea şi în inima ucenicilor. Puşi în faţa rezolvării unor nevoi concrete, ucenicii îşi mărturisesc neputinţa; în faţa unor nevoi concrete deja soluţionate, fariseii îşi mărturisesc necredinţa.

    Tocmai de aceea când fariseii vin să testeze capacităţile „paranormale” ale lui Isus, învăţătorul îşi îndreaptă atenţia spre ucenicii Săi şi îi învaţă să se ferească de ”aluatul fariseilor şi de aluatul lui Irod”, adică de o inimă rea, necredincioasă, împietrită, o inimă care niciodată nu-şi poate sătura orgoliul bolnav. Tocmai această plămădeală începe să ia fiinţă în inima ucenicilor:

    Isus a înţeles lucrul acesta, şi le-a zis: „Pentru ce vă gândiţi că n-aveţi pâini? Tot nu pricepeţi şi tot nu înţelegeţi? Aveţi inima împietrită? Aveţi ochi, şi nu vedeţi? Aveţi urechi, şi nu auziţi? Şi nu vă aduceţi aminte deloc? (Marcu 8:17-18)

    Cuvinte valabile în egală măsură, în cazul de faţă, atât fariseilor cât şi ucenicilor. Învăţătura pe care le-o dă Isus ucenicilor în acest moment se referă tocmai la acest ”aluat al fariseilor” care începuse să dospească în inima ucenicilor Săi, împiedicând lucrarea lui Dumnezeu şi minunile pe care El doreşte să le facă în mijlocul oamenilor.

    Pentru a-i ajuta pe ucenici să înţeleagă acest lucru, Isus face comparaţie între roadele  primei înmulţiri a pâinilor (Marcu 6:30-44) şi roadele celei de a doua înmulţiri a pâinilor (Marcu 8 :1-9):

    Atunci, Acum,
    la prima înmulţire a pâinilor la a doua înmulţire a pâinilor
    Isus Isus
    a hrănit prin ucenicii Săi a hrănit prin ucenicii Săi
    cu 5 pâini cu 7 pâini
    5000 de bărbaţi 4000 de bărbaţi
    ucenicii ridicând de pe urmă ucenicii ridicând de pe urmă
    12 coşniţe pline cu fărâmituri 7 coşniţe pline cu fărâmituri

    Şi El a zis: „Tot nu înţelegeţi?” (v. 21)

    Poate că în acest pasaj lentila hermeneutică pentru evenimentele prezentate în acest capitol o poate constitui acţiunea mâinilor ca extensie a dorinţelor inimii.

    a) Având în faţa Sa patru mii de bărbaţi flămânzi, Isus ia doar cele 7 pâini disponibile, insuficiente însă pentru a-i sătura pe toţi, Îşi ridică  mâinile şi binecuvântă pe Dumnezeul cerului şi al pământului, pe Cel Viu, Care poartă de grijă. Cu puţinul pe care-l avea, înainte de a se produce minunea, Isus mulţumeşte Tatălui şi Îl binecuvântă. Chiar şi în sărăcie, mâinile ridicate spre ceruri nu ca răzvrătire, ci ca mulţumire lui Dumnezeu, pot deveni o adevărată binecuvântare pentru oameni!

    b) Mâinile şi  inimile ucenicilor îndreptate doar spre împărţirea unor pâini şi culegerea unor fărâmituri întotdeauna vor rămâne goale! Chiar şi în bogăţie ele vor fi nemulţumite!

    În ultimă instanţă, trebuie să recunoaştem că fiecare dintre noi suntem predispuşi să preţuim mai mult unele manifestări exterioare spectaculoase care să nu atenteze la siguranţa idolilor noştri mentali, idoli pe care îi hrănim chiar cu prejudecata că noi suntem instanţa supremă care va oferi credibilitate manifestărilor lui Dumnezeu. Isus Hristos a oferit ceva mai mult decât o simplă delectare vizuală, El a oferit posibilitatea ca în fiecare dintre noi să se producă o minune, cea a metamorfozei într-un om nou. Fugind după semne concrete ale unor minuni pe care poate că le vom refuza toată viaţa să le credităm ca reale, s-ar putea să pierdem posibilitatea de a fi martorii minunii propriei vieţi.

  • Noul Templu al lui Dumnezeu – Ioan 2:13-22 (5. Concluzii deschise)

    Paradoxal poate, dar taina lui Dumnezeu descoperită în Hristos (Col. 2:1) a început să fie descoperită tocmai prin aparenta nimicire a trupului lui Isus, a Templului arătat iudeilor, nimicire convertită însă în zidirea unui nou Templu al lui Dumnezeu din locuinţe părăginite. Moartea, şi apoi învierea Lui, au făcut posibilă locuirea lui Dumnezeu în casa construită de mâinile Sale:

    Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină (Col 1:21-22).

    Apropiaţi-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu.

    Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Cristos.

    Căci este scris în Scriptură:

    – „Iată că pun în Sion o piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă; şi cine se încrede în El, nu va fi dat de ruşine.”

    Cinstea aceasta este dar pentru voi care aţi crezut!

    Dar pentru cei necredincioşi, „piatra, pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului”; şi „o piatră de poticnire, şi o stâncă de cădere”. Ei se lovesc de ea, pentru că n-au crezut Cuvântul, şi la aceasta sunt rânduiţi.

    Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare (1 Petru 1: 4-10 ).

    Construcţia Casei lui Dumnezeu a durat trei zile pentru ca Fiul lui David – Cel care zidea această Casă – trebuia să fie şi Mare Preot peste Casa lui Dumnezeu, un Mare Preot care să aducă jertfa de ispăşire desăvârşită, adică însăşi sângele Său nevinovat (Evrei 9:12). Doar astfel putem avea o intrare slobodă în Locul prea Sfânt

    pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinlăuntru, adică trupul Său (Evrei 10:20).

    Doar după împlinirea legii de sânge, ştergerea vinovăţiei noastre şi oferirea iertării veşnice, doar astfel a devenit posibilă socotirea noastră ca neprihăniţi în Faţa Tatălui (Rom. 4:24-25; etc.), înfierea noastră (Ioan 20:17; etc.) şi coborârea slavei Domnului, a Duhului Sfânt, în noul Templu (Ioan 20:22; Fapte 2; etc.).

    Tocmai de aceea, când a înviat din morţi, ucenicii Lui şi-au adus aminte că le spusese vorbele acestea; şi au crezut Scriptura şi cuvintele pe care le spusese Isus  (Ioan 2:22).

    Prin moartea trupului lui Isus am putut muri faţă de vechiul stăpân al fiinţelor noastre (Rom. 6:3, 4, 6-7; 7:2-4; etc.), pentru ca prin învierea Lui să înviem şi noi la o nouă viaţă (Rom. 6:5, 8-10; etc.).

    Isus a devenit astfel piatra din capul unghiului (Ef. 2:3) a noului Templu, iar noi, ca pietre vii, suntem zidiţi pe temelia şi după modelul Lui (Ef. 2:19-22; 1 Petru 2:4-8). El ne învaţă cum este posibilă locuirea Duhului lui Dumnezeu în trupul omenesc. Isus Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu:

    a) a fost născut prin Duhul Sfânt (Mat. 1:20; Luca 1:35);

    b) a trăit prin Duhul Sfânt (Luca 4:1, 14; Ioan 6:63; etc.);

    c) a fost înviat prin Duhul Sfânt (Rom. 6:4; 8:11).

    Pentru a-L avea pe Dumnezeu ca Tată şi pentru a fi Templul Lui, ar trebui:

    a) să fim născuţi din Duhul Sfânt (Ioan 3:5-8; etc.);

    b) să trăim prin Duhul Sfânt (Rom. 8:1; Gal. 5:16; etc.);

    c) să fim înviaţi prin Duhul Sfânt, ca dovadă că nu L-am stins sau că nu a plecat de la noi atunci când L-am supărat prin trăirea în păcat ( Rom. 8:23; 2 Cor. 5:4-5; Ef. 1:14; etc.).

    Cei ce am beneficiat de jertfa lui Isus şi de intrarea slobodă la Tatăl prin Duhul (Ef. 2:18) suntem zidiţi ca locaş al lui Dumnezeu (Ef. 2:19-22), fiind Casa lui Dumnezeu (Evrei 3:6), parte integrantă a Noului Ierusalim în care Dumnezeu va domni pe vecie (Apoc. 21). Atunci vom domni împreună cu Domnul (Apoc. 22:3), Îl vom vedea aşa cum este El (Apoc. 22:4; etc.). Pentru că acolo nu va mai fi moarte şi păcat (Apoc. 21:4, 27; 22:3; etc.), acolo nu va mai fi nici Templu pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic şi Mielul vor fi Templul cetăţii (Apoc 21:22). În cetatea Ierusalimului se reinstituie relaţia directă a omului cu Dumnezeu, relaţie pierdută în gradină Edenului.

    Iată dar secvenţele reprezentative ale planului lecţiei lui Dumnezeu [1]:

    1. Relaţie nemijlocită cu Dumnezeu, faţă în faţă, fără Templu – Gen 1-2

    2. Casa Domnului lângă o piatră – Gen 28

    3. Un Templu de pietre – 1 Împ. 6

    2’. Un Templu de pietre vii – 1 Petru 1:13-14

    1’. Relaţie nemijlocită cu Dumnezeu, faţă în faţă, fără Templu – Apoc. 21-22.

    Dar până la aşezarea Cortului lui Dumnezeu peste noi (Apoc. 21:3), până să fim îmbrăcaţi cu locaşul nostru ceresc (2 Cor. 5:1-2; etc.) în trupuri de slavă, nemuritoare (1 Cor. 15:53-54), noi încă umblăm “departe de Domnul” (2 Cor. 5:6b), adică prin credinţă, nu prin vedere (2 Cor. 5:7). Tocmai de aceea, chiar dacă trăim încă într-un trup de carne, supus slăbiciunilor şi umilinţei, atunci când Slava Domnului vine peste noi, descoperindu-L pe Domnul, nevoia de mântuire, de sfinţire, mângâindu-ne, avertizându-ne, etc., atunci noi suntem un Templu sfânt al Domnului (1 Cor. 3:16-17; 6:19; 2 Cor 6:16).

    Dacă trăim în prezenţa Domnului, atunci ar trebui să se dărâme resturile vechii zidiri, dezbrăcând omul cel vechi pentru ca să se zidească tot mai mult noua creaţie şi să ne îmbrăcăm în omul cel nou, care se înnoieşte după Chipul Celui ce l-a făcut (Col. 3:9-10). Dar să nu uităm că suntem oricând predispuşi cinstirii casei mai mult decât cinstirii Ziditorului ei, să privim statutul nostru şi să ne anesteziem dorinţa de a ne schimba în continuu după chipul lui Dumnezeu (2 Cor. 3:18), mulţumindu-ne cu realizările noastre (materiale, socio-intelectuale, profesionale şi chiar spirituale). Chiar şi pentru o boală ca cea a bisericii din Laodicea, când există pericolul ca Domnul să nu mai locuiască în casă pentru că L-am dat afară prin suficienţa noastră, chiar şi pentru o astfel de situaţie tragică există o soluţie: pocăinţa înţeleasă ca o dărâmare şi apoi o zidire (Apoc. 3:14-19). Mângâierea şi promisiunile sunt însă pe măsura pocăinţei:

    Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine. Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut pe scaunul Lui de domnie. Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul (Apoc. 3:20-22).

    O, Doamne, aşterne Slava Ta în Templul vieţii mele

    şi mistuie tot ce e rău şi iartă-mi păcatele grele!

    Curat şi sfânt, smerit şi blând să umblu pe a Ta cale

    şi-n umilinţă eu să port povara slavei Tale! [2]


    [1] Schiţa îi aparţine lui dr. D. W. Gooding şi a fost prezentată la conferinţa pe 1-2 Împăraţi, Tălmaciu, jud. Sibiu, mai 2000.

    [2] O, Doamne-aşterne slava Ta de Anca Ciora, albumul Jubilate, vol. 1, 2003.