Gospel of John

Noul Templu al lui Dumnezeu – Ioan 2:13-22 (1. Profilul consumatorilor religioşi atei)

by  •  • 0 Comments

Mergând la Ierusalim să Se închine, Isus

În Templu [1] a găsit pe cei ce vindeau boi, oi şi porumbei, şi pe schimbătorii de bani şezând jos (Ioan 2:14).

Câtă diferenţă între intenţia lui Dumnezeu şi modalitatea de înţelegere şi de acţiune a oamenilor! Câtă diferenţă între semnificaţia sărbătorii şi prăznuirea efectivă a ei! Întreaga teologie a Paştelor, a curăţirii şi a jertfelor devenise doar un bun pretext al unor afaceri profitabile. Aşa s-a întâmplat întotdeauna în istorie! Chiar închinarea şi relaţia cu adevăratul Dumnezeu au fost transformate într-un sistem religios, contractual, premisă a unor afaceri imense. „Valutişti” care transformau banii celor ce veneau din toate colţurile lumii în şekelii de la Templu, inspectorii veterinari „incoruptibili” care respingeau cu stil impardonabil animalele „cu defecte” (chiar şi când ele împlineau cerinţele Legii) aduse de unii pelerini pentru a-i forţa pe aceştia să cumpere animale „bune de jertfă” ale comercianţilor de la Templu, etc, toate acestea erau  făcute în Numele Domnului, spre propăşirea spirituală a poporului şi pentru păstrarea sfintei tradiţii. Oare nu ne sună destul de familiar toate acestea?

Orice sistem religios îşi are profitorii săi! Doar într-un sistem religios poţi vorbi despre Dumnezeul ascuns!

Iată dar Paştele live, on-line, o sărbătoare anonimă, poleită cu numele Dumnezeului Celui Viu.

Îmbulzeala, negocierile şi înşelările în Numele Domnului au luat sfârşit în cele din urmă, pentru că

A făcut un bici de ştreanguri, şi i-a scos pe toţi afară din Templu, împreună cu oile şi boii; a vărsat banii schimbătorilor şi le-a răsturnat mesele.

Şi a zis celor ce vindeau porumbei:

” – Ridicaţi acestea de aici, şi nu faceţi din Casa Tatălui Meu o casă de negustorie.” (Ioan 2:15-16)

Cât curaj să faci aceste gesturi tocmai în faţa poporului şi a autorităţilor sale religioase, mai ales în Templul de la Ierusalim şi în preajma marii sărbători de Paşte! Să pui sub semnul întrebării un sistem atât de bine pus la punct în toate detaliile sale, sistem religios ce mângâia orgoliul şi nevoia de semnificaţie a poporului, sistem religios care era, totodată, un mijloc de căpătuire pentru unii şi sursa puterii şi a autorităţii pentru alţii!

Dar oare cine este cel ce-şi permite să deranjeze behăitul oilor şi mugetul boilor pregătiţi pentru jertfă, sunetul arginţilor şi bucuria profitorilor? Un tânăr de vreo treizeci de ani, un tâmplar din Nazaret! Nu avea nici măcar vârsta şi perii albi, onorabili, ai învăţătorilor, nu făcea parte din nici o şcoală teologică, nu avea nici un mentor şi nici un magistru printre învăţaţii lui Israel şi, în plus, venea dintr-o cetate famată! Care este identitatea acestui tânăr care îşi permite să tulbure liniştea tradiţiei seculare de la Templu?

Ca un răspuns la toate aceste întrebări, gesturile incomode ale lui Isus au fost urmate de cuvinte incendiare:

Şi a zis celor ce vindeau porumbei:

” – Ridicaţi acestea de aici, şi nu faceţi din Casa Tatălui Meu o casă de negustorie.” (Ioan 2:16)

Autorul Evangheliei face o precizare deloc întâmplătoare:

“Şi a zis celor ce vindeau porumbei” (Ioan 2:16a).

Dacă cu cei care vindeau boi, oi şi cu cei care schimbau bani nici nu mai stă de vorbă, ci îi scoate afară din Templu, Isus le reproşează însă celor ce vindeau porumbei că au făcut din casa lui Dumnezeu o casă de negustorie.

Negustorii de porumbei aveau însă justificări biblice: la indicaţiile privind jertfele pentru ispăşirea păcatelor din cartea Levitic, Domnul a dat porunci clare cu privire la cei ce nu-şi permiteau să aducă ca jertfe oi sau capre. Aceşti oameni mai săraci puteau aduce turturele sau pui de porumbei ca jertfă de ispăşire şi ca ardere de tot. (Lev. 5:7-10; 12:6,8; 14:21.22, 30-32).

Problema era însă că un mijloc de sfinţire a devenit un scop în sine. Textul Evangheliei ne spune că atunci când Isus a intrat în Templu, nu L-a găsit pe Domnul Dumnezeu domnind şi şezând pe scaunul Său de domnie, aşa cum ne-am fi aşteptat, ci a găsit domnind vânzătorii de oi, boi şi de porumbei şi pe schimbătorii de bani şezând jos nestingheriţi (Ioan 2:14)!

Istoria ne învaţă un trist paradox: dorinţa maselor de oameni de a-L face mai accesibil pe Dumnezeu este convertită de furnizorii serviciilor religioase (clerul) într-un întreg aparat auxiliar, al mijloacelor care devin, cu timpul, scopuri în sine (dar care justifică activitatea şi autoritatea clerului). În acest mod s-a ajuns la reinstaurarea unei preoţii leviticale caricaturale, a mijlocitorilor post-mortem, etc., în Biserica Ortodoxă şi în cea Catolică. Aceeaşi procesualitate a dus la condiţionarea mântuirii de studierea Bibliei sau de vorbirea în limbi, etc., în unele biserici protestante. Când transformi un mijloc de cunoaştere şi de relaţionare cu Dumnezeu într-un scop în sine, ajungi să nu-L mai recunoşti pe Dumnezeul Cel Adevărat şi să cazi astfel în pericolul de a fi alungat de la Faţa Lui pe vecie!

Când problema relaţiei cu Dumnezeu devine o problemă de marketing şi de profit economic, cu siguranţă că acea activitate religioasă şi acea casă a Domnului devin o simplă plapumă pentru acoperirea păcatelor nemărturisite şi neiertate.

[1] În Curtea Neamurilor, o curte largă care împrejmuia clădirea Templului. Acolo se putea cumpăra şi vinde animale ca o convenţie pentru pelerinii din afara Ierusalimului.

Inhabitatio Dei

Inhabitatio Dei – preliminarii

by  •  • 0 Comments

Studiind Evanghelia dupa Ioan şi un anumit tipar care se conturează în cursivitatea textelor din Evanghelie cu cele din întreaga Biblie, am observat că după păcătuire, Adam şi Eva sunt izgoniţi din grădina Eden la răsărit, unde sunt puşi heruvimi păzitori (Gen 3:24).

După păcătuire, Cain  “a  ieşit  din  Faţa  Domnului şi a locuit  în ţara Nod la răsărit de Eden” (Gen. 4:16, s. n.).

Izgonirea spre răsărit pare a fi o paradigmă a alungării de la Faţa Domnului, a omenirii căzute în păcat. Aceeaşi relaţie organică dintre păcătuire şi fuga de Faţa Domnului spre răsărit o găsim şi în evocarea episodului din Genesa 11, a construirii turnului Babel (Genesa 11:2).

Locuinţa umanităţii pare a fi însăşi refugiul continuu spre răsărit, departe de ochii de foc ai Creatorului Prea Sfânt. În aria semnificaţiilor biblice, răsăritul este spaţiul alienării, culcuşul plin de coşmare al noului om, post-adamic. Caracterizat într-un mod cât se poate de simplu, păcatul are ca efecte despărţirea de Dumnezeu (Is. 59:2) şi moartea (Rom. 6:23). Tocmai de aceea, “rezolvarea” păcatului ar fi însemnat apropierea oamenilor de Dumnezeu şi revenirea la viaţă.

O dată cu patriarhii Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeu iniţiază reintrarea în relaţie cu creatura mâinilor Sale căzute în păcat şi neascultare. De atunci chemările Creatorului se aud peste veacuri, în istorie, cu o intensitate din ce în ce mai puternică!

Primind din partea lui Dumnezeu instrucţiunile privitoare la facerea Cortului, care este numit Cort al Întâlnirii, Moise primeşte porunci foarte clare cu privire la Curtea Cortului:

Înspre partea de răsărit, pe lângă cei cincizeci de coţi pentru lăţimea curţii, să mai fie cincisprezece coţi de pânză pentru o aripă, cu trei stâlpi şi cele trei picioare ale lor, şi cincisprezece coţi de pânză pentru a doua aripă, cu trei stâlpi şi cele trei picioare ale lor. Pentru poarta curţii cortului, să fie o perdea lată de douăzeci de coţi, albastră, purpurie şi cărămizie, şi de in subţire răsucit, lucrată la gherghef, cu patru stâlpi şi cele patru picioare ale lor (Exod 27:9-16).

Cortul (şi apoi Templul de la Ierusalim) avea poarta de intrare îndreptată înspre răsărit (Exod 27:13-16) ca soluţie a lui Dumnezeu de a “repara“ distanţarea de Faţa Lui, ca o chemare de a ne apropia de El şi de a avea viaţă.

Cel ce este în sânul Tatălui a ales să-L facă de cunoscut, locuind (punându-şi cortul) printre noi plin de har şi de adevăr (Ioan 1:14). El a ales să se facă trup, să vină printre noi şi să intre apoi spre Tatăl (Ioan 7:28-33) prin cruce, pentru ca să ne dea posibilitatea de a merge şi noi pe calea care ne-a deschis-o (Ioan 14:1-7). El a venit ca să ne aducă dinspre “răsărit“, din păcat şi moarte spre Faţa Domnului, a Tatălui Ceresc, într-o nouă grădină, fără de păcat (Apoc. 21-22).

Interesant este faptul că şi Apocalipsa are o desfăşurare progresivă a lucrurilor care au să se întâmple în curând, lucruri legate de a doua venire a lui Isus Hristos. Evanghelia după Ioan ne prezintă prima venire a lui Isus, punerea Cortului lui Dumnezeu printre oameni. Apocalipsa ne încurajează să biruim pentru a fi Cortul lui Dumnezeu cu oamenii.

Atât în Evanghelia după Ioan cât şi în Apocalipsa, evenimentele se petrec în aria semnificaţiilor ce ţin de prezenţa lui Dumnezeu, de Cortul/Templul Lui. Mântuirea şi viaţa veşnică prezentate de Domnul Isus în Evanghelia după Ioan ţin de revelarea lui Dumnezeu prin Fiul Său, întruparea funcţiilor Cortului Prezenţei lui Dumnezeu, realitate prefigurată în Vechiul Testament. Apocalipsa ne vorbeşte de o Zi a Domnului şi despre o judecată, aceasta fiind prezentată în strictă dependenţă de evenimentele care se petrec în Templul din ceruri.

Asemănările structurale dintre cele două cărţi sunt uşor de observat în teologia ioanină a progresului, a prezentării divinităţii lui Isus Hristos şi a acelui ceas de mântuire mult aşteptat în Evanghelia după Ioan şi a prezentării Zilei Domnului în Apocalipsa. Observăm că aceste prezentări progresive sunt încadrate, în ambele cărţi, de un prolog care se ocupă de prezentarea foarte clară a divinităţii lui Isus, ca Unul de o fiinţă cu Tatăl şi cu un epilog în care ni se afirmă credibilitatea celui care a scris aceste lucruri, de maximă importanţă pentru cei ce le citesc.

Avem făcută o chemare de a crede în Isus ca fiind Hristos-ul, Fiul lui Dumnezeu, ca să avem viaţa veşnică (Evanghelia după Ioan) şi o chemare de a birui ca să domnim şi să ne bucurăm de binecuvântarea veşnică a Mielului care a biruit (Apocalipsa).

Cuvântul care era de la început cu Dumnezeu a ales să fie cu oamenii, să se întrupeze într-o secvenţă istorică (Ioan mărturiseşte că  “Cel ce vine după mine este înaintea mea pentru că era înainte de mine“- Ioan 1:15) pentru a ne redeschide perspectiva veşniciei lui Dumnezeu Tatăl. De aceea El şi-a pus cortul printre noi (Ioan 1:14a) şi a adus harul şi adevărul pe care Legea lui Moise doar le prefigura (Ioan 1:17). El a împlinit ca realitate umbra din Vechiul Testament.

Psalms

Psalmul 22

by  •  • 0 Comments

Am trecut printr-o nouă săptămână în care, ca în multe altele, discernământul şi limpezimea gândurilor mi-au fost asaltate de imagini, cuvinte şi zgomotele bizare ale acestei lumi închisă în sfera ei profană. Am simţit cum toate acestea se metamorfozează într-o cortină ce mă învăluie şi mă ţine prizonier într-o hidoasă sală a oglinzilor.

Am încercat să sfâşii această perdea de imagini caricaturale ale acestei lumi, a zgomotelor surde şi a cuvintelor inutile, dar zădarnică mi-a fost truda. Neputinţă  omenească!

Rob al neputinţei am fost până când în iarmarocul cuvintelor în care vindem şi cumpărăm semnificaţii, m-am îndreptat spre acel singur lucru pur, dumnezeiesc, din universul acesta palpabil cu mâinile noastre, spre Cuvântul lui Dumnezeu. Am auzit dintr-o dată din mulţimea de zgomote, un glas. Şi, asemenea apostolului Ioan din Apocalipsa 1 :12, m-am întors să văd glasul şi L-am văzut pe Dumnezeul coborât în creaţia Sa, luându-şi locul de cinste… , murind pe o cruce:

Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit şi pentru ce te depărtezi fără să-mi ajuţi şi fără să asculţi plângerile mele ? (Psalmul 22:1) [1].

Oare de ce acest psalm, plin de strigăte, de durerea despărţirii, a rupturii sufleteşti, emoţionale, trebuia cântat ca rjh tlya – aijeleth shahor – cerboaica zorilor – ? Cu această întrebare în minte, m-am oprit asupra unei semnificaţii deosebite ce domină Vechiul Testament de la Genesa la Habacuc: identificarea cerboaicei/cerb cu Mesia, proces de identificare ce culminează în Cântarea Cântărilor, Mesia fiind prea-iubitul aşteptat de fecioara Israel. Chiar în Genesa putem prefigura alăturarea semnificaţiei cerboaicei cu o persoană masculină, această imagine suprapunându-se cu greutatea binecuvântării rostite de Iacov:

Neftali este o cerboaică slobodă … (Gen. 49:21).

În Psalmi şi în Habacuc este exprimată o dorinţă:

El îmi face picioarele ca ale cerboaicelor … (Ps. 18:33; Hab. 3:19),

dorinţă a cărei exprimare atinge apogeul în Cântarea Cântărilor:

Prea iubitul meu seamănă cu o căprioară (C. c. 2 :9).

Iubitule, sai ca o căprioară… (C. c. 2 :17).

Vino repede, iubitule, ca o căprioară … (C. c. 8 :14).

Pentru iudei shahor – zorile – reprezintă salvarea, mântuirea de suferinţă şi de robie:

De aceea nenorocirea va veni peste tine, fără să-i  vezi zorile … (Isaia 47:11, etc.).

Cerboaica zorilor, care sare peste munţii ce ne despart (C. c. 2:17), când  se arată zorile fiindcă aduce de fapt zorile, aceasta este o parafrază caldeeană [2] şi reprezintă sacrificiul zilnic de dimineaţă. Iudeii considerau cerboaica zorilor ca fiind Shechinach (Slava Domnului sau Maiestate divină), dar în strânsă legătură cu sacrificiul zilnic de dimineaţă.

Aijeleth shahor – cerboaica zorilor – este sacrificiul zilnic adus de rostogolirea veacurilor în persoana celui pe care Ioan Botezătorul Îl indica: Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii (Ioan 1:29), sacrificiul de dimineaţă. Să ne aducem aminte că:

– dimineaţa a fost adus Isus ca jertfă, răstignit pe cruce la cel de al treilea ceas din zi (ora 9 dimineaţa – Marcu 15:25), iar vineri spre seară, când mieii de Paşte erau junghiaţi, Isus, Paştele nostru, murea pe cruce (Ex. 12:6; Marcu 15:42-44) ;

– El este dimineaţa, zorile pe care ar fi trebuit să le aştepte poporul Israel;

– El este strălucitoarea stea de dimineaţă (Apoc 22:16),

– soarele dreptăţii (Mal. 4:2; Luca 1:78);

– lumina lumii (Ioan 8:12) ;

– ajutorul de dimineaţă, ajutorul la timpul potrivit şi în ziua mântuirii (Isaia 49:8);- tot spre dimineaţă El a înviat din morţi (Matei 28:1; Marcu 16:9; Ioan 20:1-14), semn că sacrificiul Său a fost primit de Dumnezeu din cauza jertfei Sale fără pată pentru a ne face neprihăniţi în Faţa Tatălui (Rom. 4:23-25).

Oare ce fel de zile aş trăi dacă primele gânduri de dimineaţă ar fi îndreptate spre crucificarea şi învierea Domnului Isus?

Acest psalm era cântat de David pe drumurile fugii sale din faţa lui Saul sau a propriului fiu Absalom, precum şi în  nedreptăţile celor bogaţi asupra celor săraci şi în colbul dureroaselor drumuri ale pustiei din robia  poporului Israel părăsit de Dumnezeu.

Dar semnificaţia sa majoră este dată de rostirea primului verset de către Isus Hristos pe cruce, la Golgota.  Oare cum a ajuns Isus pentru ai Săi un proscris, tocmai El, Cel la care tot poporul alerga spre tămăduire? Sau cum se explică despărţirea de Dumnezeul Său, Cel care L-a însufleţit şi mandatat pe tot timpul misiunii Sale?

Părăsit de oameni şi de Dumnezeu, de cei cărora le făcuse numai bine şi de Cel pe Care nu L-a necinstit niciodată – iată necunoscutele între care Isus Hristos, pe cruce, caută soluţia.

Isus, trădat de Iuda din lăcomie (şi totuşi lui i-a întins până la capăt pâinea prieteniei); tăgăduit de Petru, cel ce a declarat cu putere că şi-ar da viaţa pentru învăţătorul Său. Dat la moarte de iudei din invidie, nesocotit şi nedreptăţit de Pilat din frică şi din ambiţia ce i-a orbit dreapta judecată. Iată-L pe Cel părăsit de oameni din lăcomie, slăbiciune, invidie, frică, ambiţie oarbă – oare toate acestea nu sunt constitutive demnităţii umane în care ne regăsim şi noi?

Expunând răutatea oamenilor, crucificarea lui Isus relevă planul lui Dumnezeu Tatăl de a birui răul din om. În faţa crucii  putem atinge întunericul din noi în lumina  acelui Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac!

Isus a fost crucificat pe dealul Căpăţânii, ca loc unde umanitatea, din prea plinul gândurilor sale înfierbântate L-a întronat în suferinţă. Să ne amintim că apostolul Petru ne spune că prin rănile Lui suntem tămăduiţi (1 Petru 2:24c): străpungerea mâinilor Sale s-a făcut pentru răscumpărarea faptelor noastre moarte, crucificarea picioarelor pentru ispăşirea umbletelor noastre rătăcite, încoronarea cu cununa de spini ca mântuire de gândurile noastre murdare iar coasta străpunsă pentru restaurarea unei altfel de coaste. Singurele fiinţe umane ce trăiau agonia crucificării Mântuitorului au fost, în faţa coastei străpunse, sângerânde, un altfel de coastă, suspinând, femeile mironosiţe de la piciorul crucii.

Dar dincolo de suferinţa trupească pe cruce, agonia lui Isus ascundea o taină inaccesibilă privitorilor simpli de atunci, era suferinţa sufletească a despărţirii de Tatăl.

Dumnezeule! Dumnezeule!

Domnul Isus aduce o notă de intimitate pe care David nu o are: Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! (Matei 24:46). Yahwe era Dumnezeul lui Hristos Isus, I-a pregătit trupul de natură umană, L-a uns cu undelemn de bucurie. Isus S-a rugat Lui, a crezut în El, L-a iubit şi I-a fost ascultător. Tot Lui Îi adresează durerile Sale fierbinţi, fapt ce denotă intimitatea relaţiei. Plinătatea dumnezeirii era în El (Coloseni 1:19).

Pentru ce m-ai părăsit?

Evangheliştii ne spun că Isus s-a simţit cuprins de o întristare de moarte; episodul din grădina Ghetsimani arată de altfel că ucenicii nu au înţeles taina suferinţei Lui şi că pe cărarea suferinţei trebuie să meargă de unul singur. El a început să se înspăimânte foarte mult când privea cu teamă şi groază la chinul ce urma, de a bea paharul mâniei lui Dumnezeu (Matei 26:38). Cu toate că nu avea păcat, Tatăl L-a făcut păcat pentru noi (2 Cor. 5:21). Tatăl L-a părăsit pentru că trebuia de unul singur să bea acest pahar până la ultima picătură, restabilind astfel justiţia lui Dumnezeu în faţa universului şi a îngerilor. Groaza şi spaima sufletului Său se datora intrării în contact a sufletului Său pur cu grozăvenia păcatelor noastre. Acest strigăt nu era o obiecţie împotriva dragostei lui Dumnezeu Tatăl, ci era strigătul din mijlocul suferinţei tocmai către Cel ce Îl putea izbăvi de aceasta. Paradoxal poate, dar acest strigăt repeta încrederea Lui în Dumnezeu ce reiese din v. 8. Cu adevărat nu putea să mântuiască pe alţii şi să Se mântuiască pe Sine în acelaşi timp! Este sugestiv să ne uităm cum s-au împlinit atunci v. 5-8 din Isaia 50.

De ce te depărtezi de mine

– de mântuirea Mea din suferinţă, din moarte şi

de ce nu-mi asculţi plângerile?

– pe care le făcea conform Evrei 5:7? Dumnezeu S-a depărtat de Isus ca să se apropie de noi, împreună cu El şi prin El de noi. Plângerile Lui erau ascultate, dar El trebuia să-şi ducă ascultarea până la capăt, spre acel S-a sfârşit! (Ioan 19 :30), croindu-ne astfel tiparul mântuirii. Ceea ce a semănat Isus prin plânsete, noi culegem cu bucurie veşnică!

şi tot nu am odihnă !

Era de fapt ziua mâniei aprinse a lui Dumnezeu peste El, atunci trăia iadul pentru noi, iadul  înfricoşătoarei tăceri a lui Dumnezeu (Efeseni 4:9). Să ne amintim că, dacă la naşterea Sa în Bethlehem a apărut o lumină în plină noapte, la chinurile morţii de pe cruce, în plină zi pământul a fost cuprins de întuneric (Matei 27 :45). Iar în Apocalipsa, afară – adică în iadul cel veşnic –  este întunericul, plânsul şi scrâşnirea dinţilor, tăcerea lui Dumnezeu, a rupturii de El (Apocalipsa 21:8 ; 22:15).

Totuşi Tu eşti Cel Sfânt

Diferenţa dintre iadul trăit de Isus şi cel ce va fi experimentat de oameni este că Dumnezeu L-a ascultat pe Fiul Său din pricina smeririi şi a ascultării din timpul vieţii Sale desăvârşite, fără de păcat (Evrei 5:7). Dumnezeu este sfânt, drept şi credincios, El a promis că va asculta pe cel care-L cheamă în ziua necazului. Dumnezeu este drept în toate căile Sale şi sfânt în toate lucrările Sale.

Tu locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel.

A doua modalitate a tăcerii lui Dumnezeu din Apocalipsa este tăcerea Sa pentru a se auzi laudele şi închinarea sfinţilor Săi. Acestea vor fi roadele suferinţelor lui Isus cel înviat (v.22-25).

Primele 3 versete analizate reflectă în miniatură structura întregului psalm, desfăşurarea lui indicându-ne modul cum lucrează Dumnezeu cu sfinţii în suferinţă: Dumnezeu nu ne mântuie de necaz, ci din necaz ca să slujim de laudă slavei Sale!

Cel ce se poate bucura de Domnul, se încrede în puterea Domnului şi consideră că binecuvântarea cea mai mare este relaţia cu Dumnezeu (Psalmul 21), acela va şti să strige din toată inima sa către Cel ce poate să-l izbăvească din necaz, această izbăvire având drept consecinţă imediată lauda Domnului în mijlocul celor credincioşi (Psalmul 22). După realizarea mântuirii, Domnul îl va călăuzi ca un păstor spre desfătarea cu Dumnezeul mântuirii sale (Psalmul 23), pregătindu-se de venirea Domnului, a Împăratului slavei care va veni să împărăţească (Psalmul 24).

[1] The Expositor’s Bible Commentary [Zondervan Reference Software, 1998, computer file] propune o structură simetrică (sub forma unui chiasm) a acestui psalm:

A. Abandonul lui Dumnezeu, domnia Sa şi lauda lui Israel (v. 1-5)

B. Priveliştea publică (v. 6-8)

C. Responsabilităţile legământului lui Dumnezeu (v. 9-11)

C’. Abandonul şi rugăciunea pentru graţia legământului (v. 12-21)

B’. Lauda publică (v. 22-24)

A’. Prezenţa şi domnia lui Dumnezeu: lauda lui Israel şi a neamurilor (v. 25-31)

Perspectiva pe care ne-am sumat-o în acest succint comentariu se va ocupa de comentarea primelor trei versete, pe care le-am considerat a fi sinteza întregului psalm. Astfel, structura primelor trei versete va îngloba secvenţele întregului psalm:

1. v. 1-2 părăsirea psalmistului de către Dumnezeu, împotrivirea oamenilor şi strigătele din mijlocul suferinţelor (v. 4-18);

2. v. 3a încredinţarea că Dumnezeu este sfânt  şi că-l va izbăvi tocmai ca să fie o pricină de laudă pentru Dumnezeu (v. 19-24);

3. v. 3b locuirea lui Dumnezeu în mijlocul adunării Sale (v. 25-31).

Propunerea noastră poate fi suplinită şi de o observaţie a aceluiaşi comentariu, The Expositor’s Bible Commentary [Zondervan Reference Software, 1998, computer file], care insistă asupra unor termeni contrastanţi cu privire situaţia psalmistului şi la cea a lui Dumnezeu:

Dumnezeul său l-a părăsit (v. 1a)

Dumnezeul lui Israel este întronat (v. 3a)

Dumnezeul său este departe de mântuirea sa (v. 1b)

Dumnezeul lui Israel este Cel Sfânt (v.3b)

Dumnezeul său nu îi răspunde plângerilor sale (v. 1c)

Dumnezeul lui Israel primeşte laudele lui Israel (v. 3c)

[2] Aşa cum apare în Septuanginta (LXX, ed. A. Rahlfs, 1935), căprioară înseamnă şi ajutor, ceea ce ar putea constitui o posibilă explicaţie a modului de interpretare al acestui psalm, ţinând cont tocmai de strigătele de durere pe care le conţine. Totodată, expresia mai poate însemna şi o modalitate melodică pentru a cânta acest psalm. Asocierea căprioarei cu zeul soarelui, Sahar, conform datelor arheologice culese din Anatolia, a sugerat unor comentatori asocierea titlului psalmului cu zeul soarelui, aşa cum este cunoscut din textele ugaritice (ZAW – Zeitschrift fur die alttestamentliche Wissenschaft – 65 [1953], p. 85–86). Pentru mai multe informaţii, a se consulta: Peter C. Craigie: Psalm 22. A Liturgy for One Threatened with Death. (Psalms 1-50), Word Biblical Commentary, volume 19, Word Books, Publisher, Dallas, Texas, 1983, p. 194.

Psalms

De profundis, clamo ad te, Domine

by  •  • 0 Comments

O! De mi-ar fi capul plin cu apă, de mi-ar fi ochii un izvor de lacrimi,

aş plânge zi şi noapte…! (Ieremia 9:1)

Astăzi am aflat că exist… Dar ce puţină viaţă am în mine!

Astăzi mi-am readus aminte de Dumnezeu… Şi ce mult Te-am nesocotit, Doamne, astupându-mi urechile la Cuvântul Tău şi închizându-mi ochii în Faţa Ta!

Astăzi am simţit suflarea semenilor nu în ceafă, ci în propria-mi inimă. Şi mi-am dat seama ce neputincios şi gol sunt!

Doamne, de ce oare?

Simt acum cum peniţa îmi scrijeleşte trecutul şi mi-e ruşine. Doamne, ce mult Te înşel! Ce mult îi înşel pe alţii! Ce mult mă amăgesc! Ce demenţă a gândirii de a mă acoperi cu propria-mi ţărână în nenorocire!

Astăzi am pipăit întunericul din mine! Şi m-am îngrozit. Dar ce mult străluceşti acum Tu, Doamne. De abia acum…

Exprimarea către ceilalţi nu era decât o costisitoare ornamentare a propriului  mormânt.

Şi ce înfiorător este să-ţi oficiezi propria înmormântare!

Aşa suntem noi oamenii, cu măştile noastre! Jucăm atât de perfid gramele de viaţă, atât de bine, atât de … aproape real.

Oare nu ne-am săturat a fi dumnezei?

Psalms

Cantica Nova

by  •  • 0 Comments

Pagina albă îmi dă fiori: mă invită să-mi crucific gândurile spre ospăţul privirilor… Păşesc însă cu picioarele goale printre cioburile vieţii şi mă aplec spre pătimaşele sclipiri ce-mi trezesc amintiri uitate.

Odată am fost şi eu un copil ce credeam că voi strânge la piept întreaga suflare a vieţii într-o bucurie veşnică. O invitaţie însă prea uşor acceptată, o bucurie prea de curând trădată!

Acum îmi culeg cu privirea urmele paşilor prin viaţă. M-am pierdut parcă pe un drum pe care conştient nu l-aş fi ales, angajat într-o căsnicie inevitabilă cu viaţa, impusă de un destin modest cu explicaţiile. Mă las devorat de cuvintele ce-mi pângăresc buzele şi-mi răscoală sufletul, de prea omenescul „de ce, Doamne?” De ce viaţa şi moartea îşi au locaşul în suflarea omului? De ce sunt o interogaţie nelămurită?

Ce ironie ciudată: în voiajul prin „a fi”, ghid incomod îmi este gândul lui „a nu fi”! Dacă aş fi fost un susur, o adiere, o picătură slobodă, o nesuflare fericită în muţenia ei…

Dar dacă drumul e al călătorului, bucuria e a primăverii şi uimirea e a îndrăgostitului. Jocul interogaţiilor mă trădează: sunt îndrăgostit de sens, de viaţă, de vreo fecioară. Sens, viaţă, fecioară: mi te dărui ca să-mi scapi şi fugi ca să fii prinsă. Cine te va ajunge oare?

Îmi dau seama însă că nu rostesc lucruri, ci doar vorbesc cuvinte obosite şi mă împleticesc în iluzoria lor frumuseţe. În iarmarocul trăncănelilor de zi cu zi îmi adun gândurile risipite în zările neputinţei şi… mă gândesc. Am fost învăţaţi că diateza reflexivă este diateza implicării. Francezul spune „je pense”, niciodată „je me pense” englezul îşi spune „I think”, nicidecum „I think on/of me”, la fel şi neamţul spune “Ich denke” , nu „Ich denke mir”. Ca şi român spun însă „mă gândesc”, adică mă aflu împreună cu gândul meu în lumea pe care o gândesc şi care, astfel, îmi aparţine.

Dar…nevroza cuvântului este deliciul confesiunii! Degeaba am încercat să sparg plafonul cerurilor. Abia acum îmi explic muţenia lui Dumnezeu: doar venind în faţa Ta, Doamne, în tăcere, pot simţi fiorul atingerii de sacralitate al Logosului.

Cuvântul divin sfâşie rana tăcerii: „Să fie lumină!” Şi lumină a fost!

Cuvântul uman aruncă peste întreaga creaţie plasele îndoielii luciferice: „Oare a zis Dumnezeu?”  Şi tăcerea a reapărut!

Conştiinţa lui Dumnezeu afirmă: „Eu sunt Cel ce Sunt!”

Conştiinţa omului se interoghează: „De ce nu sunt ceea ce niciodată nu mi-aş putea defini de dorit a fi?”

Privesc la Cel ce a unit veşniciile în Trupul Său, la Cel hulit, Cel lepădat şi crucificat. Privesc la viaţa-I ţesută în lacrimi, la coroana-I de spini, la blânda-I rostire: „Tată, iartă-i!” Mă aplec în faţa Lui şi împătimirile îmi sunt iertate. Ba mai mult, Dumnezeul cerului şi al pământului se apleacă spre glasul ţărânii şi mă strânge cu drag la piept. Eliberat de demonii ce-mi bântuiau odinioară sufletul, mă pot bucura acum de minunea vieţii: mângâierea unui bătrân, şoaptele unor îndrăgostiţi, zâmbetul unui copil…, să atingi nemurirea!

În sfârşit am înţeles că viaţa este o metaforă mută ce aşteaptă să glăsuiască în ceruri cântarea Mielului înjunghiat:

Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al Neamurilor! Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti sfânt, şi toate Neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate! (Apoc. 15:3b – 4).

%d bloggers like this: