Schimbările paradigmatice ce sunt analizate în interiorul continuităţii istorice confirmă inegalitatea filosofemelor de la:
(1.) supremaţia Lucrului în epoca antică spre
(2.) cea a Ideii în modernitate şi ajungând la
(3.) dominaţia Semnului ca instituţie a sensului în postmodernitate.
1. Antichitatea – semnul supus lucrului
1.1. Lucrul instituie ideea şi semnul. Fragmentul substanţial substituie fragmentul mental (ideea) şi fragmentul semnificaţiei (semnul).
1.2. Problema antichităţii era problema existenţei pusă într-un mod absolut. Să ne aducem aminte de răspunsul lui Dumnezeu către Moise, caracterizându-Se ca Cel ce este. Anticul răspundea ferm la prima întrebare a trilemei lui Gorgias: există ceva! Acum e totuna a fi cu a cunoaşte şi a comunica! Să ne aducem aminte de vestitele fragmente B3 şi B8 ale începuturilor metafizicii, ale lui Parmenide [1]:
τό γαρ αντό νοείν εττίν τε καί ειναί (B3);
căci aceeaşi a gândi este şi a fi
ταΰτόν δ έττίν νοείν τε καί ουνεκεν εττί νοημά (B8);
acelaşi este a gândi şi a celui ceva care este gândul
Se oglindeşte dimensiunea semantică, a corespondenţei dintre planul gândirii şi real:
a gândi că este a gândi că nu este NOEIN gândire
ceea ce este ceea ce nu este EINAI fiinţă
| = τό αυτό
(identitate) |
Fiinţă (to on – gr., ens – lat.) şi existenţă (physis – gr., existentia – lat.) prin urmare vin din adâncurile limbii şi din structurile prime ale gândirii, izomorfe cu cele ale lumii [2].
În afară de gândirea existenţei nu poate fi nimic gândit ca fiind existent. Este cunoscută insistenţa lui Platon asupra unei lumi ontologice reale a ideilor.
1.3. Asistăm la perioada copilăriei umanităţii (amintindu-ne de B. Pascal şi a sa metaforă a istoriei asemnea viaţii unui om [3]), a metafizicii prezenţei.
1.4. Factorul aprioric în cunoaşterea umană este legat astfel de ordinea raţională, supranaturală. În această tematizare filosofia naturii, a realului instanţiat ca şi consistenţă, substanţă, determină celelalte ramuri ale filosofiei.
1.5. Semnificatul este transcendent subiectului uman. Transcendenţa este valorificată spaţial, pe verticală, între polii sus – lumea ideilor şi jos – lumea fizică, imanentă.
1.6. Avem o transcendenţă pozitivă, a afirmării “inocente” a transcendenţei.
1.7. Instanţa de judecată şi valorizare este sufletul.
1.8. Problema valabilităţii experienţei religioase este considerată aici inseparabilă de cea a realităţii transcendente, a tărâmului supranatural; discutarea ei în funcţie de o altă ordine lăuntrică şi subiectivă era exclusă. În interpretarea alethică a lui Aristotel, afirmaţia parmenidiană este o prefigurare a principiului adevărului corespondenţă. Modalitatea de cunoaştere şi verificare a cunoaşterii o reprezintă generic teoria aristotelică a adevărului corespondenţă.
1.9. Pentru antici Dumnezeu este altundeva, El se ascunde dincolo de lume, în cerurile înalte ale lui Platon, ale iudaismului şi creştinismului.
1.10. Opţiunea antichităţii a fost clar în favoarea oralităţii.
[1] Filosofia greacă până la Platon, Vol. I, Partea a doua, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979, p. 235 şi urm.
[2] Vlăduţescu, Gheorghe, O istorie a ideilor filosofice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1990, p. 29
[3] Fukuyama, Francis, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Ed. Paidea, Colecţia Gândirea nouă, 1997, p. 56
Alonewithothers's Blog 
Leave a comment