Către o Filosofie a Cotidianităţii (1)

1. Estetizarea lumii şi fenomenologia cotidianului

Lumea în care trăim se dovedeşte a fi tot mai evident o lume a informaţiei, a diverselor puneri în scenă mai mult sau mai puţin controlate ale evenimentelor ce ne alcătuiesc realitatea, o lume a cărei viaţă constă într-o permanentă mişcare vulcanică de imagini şi sunete ce pătrund în toate domeniile.

Astfel, ceea ce pare a fi un sfârşit al filosofiei (M. Heidegger), o otravă (farmakon), se poate transforma în leac: realitatea (cotidiană) asumată ca materie primă a proiectelor filosofice.

Primul capitol urmăreşte schimbările paradigmatice, analizate în interiorul continuităţii istorice, de la supremaţia Lucrului în epoca antică spre cea a Ideii în modernitate şi ajungând la dominaţia Semnului ca instituţie a sensului în postmodernitate. Acum, existenţa lumii are sens exclusiv ca fapt estetic (Fr. Nietzsche) iar cercetarea existenţei autentice umane se produce studiind determinaţiile existenţiale, date ca fenomene, ca ceea ce îi apare omului, în cotidianitate (M. Heidegger).

Cotidianul se constituie astfel ca o arhitectură existenţială a umanului care se cere studiat în manieră interdisciplinară.

2. Templul locuirii profane

sau despre spaţiul cotidian

O dată cu „dezvrăjirea” lumii şi secularizarea ei, asistăm la o revalorizare a profanului, înţeles în sensul său etimologic, ca „loc în faţa templului/sacrului”. Profanul căpătă acum valenţe soteriologice care altădată erau proprii unei topografii a spaţiului sacru.

În cheie de lectură fenomenologică, spaţiul este văzut ca un proces ce se realizeazã progresiv, prin fundamentarea relaţiilor în contextul experienţei cotidianului, a trăirii lui „aici şi acum”. Intersubiectivarea degajată din spaţiul „dintre noi” produce o omogenizare ce se sustrage unei spaţializãri solide, tari, lasînd loc unui model lichefiat ontologic şi a unei manifestării voliţionale în contextul angajării într-o relaţie cu ,,tu” sau ,,el” ca singura hierofanie ce ne mai este permisă. Vom urmări astfel descoperirea alterităţii în spaţiul cotidian pentru că fascinaţia limitei şi seducţia transcendentului se mută de pe mundan-extramundan pe clivajul privat-public, natural-artificial.

Vom urmări procesul „locuirii” omulului acasă, la locul de muncă şi în spaţiul public adică vom scana construirea biotopurilor în intimitatea locuinţelor, a „adăpostului revitalizat” (A. Ioan), vom urmări omul în trecere prin spaţiul public (strada, trecerea de pietoni, metro-ul, etc.) şi cum se desfată în habitatele transpersonale de la locul de muncă  sau din spaţiile ludice, de entertainment.

„Oraş este un loc unde are loc altceva decât locul” (Jean-Luc Nancy). Vom determina astfel „loc”-ul nu doar ca element spaţial ci şi si unul rezultat al combinatoriei dintre tehnologie şi naraţiune, dintre concret şi imaginar, dintre utilitar şi semnificativ. În spectacolul urban, a spaţiului public ca „neant la purtător”, va urma o disecţie a epidermei oraşului, luând în discuţie centralizarea periferiilor, vom vorbi despre geografiile culturale specifice marilor aglomeraţii urbane, despre „non-loc” (Marc-Auge), despre mall ca o recuperare profană a mitului paradisiac. În cele din urmă vom circumscrie heterotopiile sărăciei abundente, monstruozităţile şi artificialul care se conjugă în ceea ce Ioan Augustin numea „intoxicarea” spaţiului.

Oraşul transformat într-o „galerie-birou-laborator-hală-de-producţie” (C. Mihali) devine astfel o „expoziţie de design existenţial”. Poate că după anii de „comunisim”, ar fi timpul să învăţăm a trăi în spaţiul public, comun, învăţând a întâlni pe celălalt şi a-i accepta diversitatea.

3. Uzina de vise

sau despre cinema

Vieţuim tot mai mult în lumea muzicii pe care o audiem la CD sau walkman, o lume a reţetelor publicitare ale televiziunii, a eroilor şi a odiseelor din filme în care ne proiectăm personalitatea mutilată de civilizaţia post-industrială. Doar aşa mai putem insera lumii noastre o raţionalitate, oricât de fragilă ar fi ea. Încercăm a ne redobândi verticalitatea şi autenticitatea printr-o creativitate cu orice preţ a limbajelor (sonore, vizuale, poetice, gestuale, etc.).

Imaginea, asemănată unui „cancer” social, uzează de o retorică a şocului (P. Valery), a ceea ce este surpriză, senzaţional, a acelei “exciting”. Imaginea oferă avidităţilor privitorilor otrava care în centrii nervoşi produc reflexe de dorinţă, de poftă. Este o înlocuire a inteligibilităţii fiinţei cu o senzaţie a fiinţei, cu şocul senzorial metafizic (Rene Huyghe).

Într-o crudă educaţie a apologiei cred doar ceea ce văd, ne prefacem că nu mai avem nevoie de Dumnezeu într-o epocă ştiinţifică, ascuzându-ne însă nevoia de mântuire din deşertăciunea creaţiilor civilizaţiei propriilor mâini tocmai prin infuzia basmelor credibile ale Hollywood-ului.

Ecranul, noua scriitura, devine un palimsest unde se joacă destinul transcendenţelor, ca origine şi matcă a tuturor deschiderilor. Demenţa imaginii produce o transcriere totală a semnelor şi a istoriei universului, oferă un oximoron vizual: libertatea comunicării mediatice sufocă libertatea individuală.

Prin ecranarea lumii, noii duhovnici postmoderni, producătorii media, ne prezintă un tărâm minunat,  ne provoacă cu candoare întemniţarea fanteziei pe retină, intr-o veritabilă „supra-expunere şi transparenţă în faţa lumii” (J. Baudrillard).

În acest capitol vom discuta tehnicile evaziunii în imaginar cu care operează cinema-ul: reprezentarea subiectului, reprezentarea trecutului, autorelexivitatea narativă şi intertextualitatea, colajul, parodia, simulacrul, etc.

Vom urmări de asemenea valenţe filosofice şi teologice ale filmului (cazul filmelor „Matrix” şi „Passions of Christ”), apoi vom discuta efectele „perverse” asupra educaţiei noii generaţii (de exemplu imaginarul violent al desenelor animate, imaginarul erotic, noile modele umane – ex. crearea unei noi feminităţi – propuse prin arhitectura discursivă a filmelor, înlocuirea civilizaţiei cărţii cu cea a audio-vizuală, destructurarea eului noului om, „homo videns”, etc.).

4. Mesianismul mediatic

sau despre extazul comunicării publicitare

Dacă „fericirea înseamnă să fii mereu bine dus de nas” (J. Swift), cu siguranţă ca publicitatea ar trebui să ne facă pe toţi fericiţi, ea fiind o componentă importantă a terapeuticii simbolice în practica socială.

Lumile imaginare induse de discursurile publicitare ce ne sunt oferite prin intermediarii interpretativi mediatici, mai ales televiziunea, se oferă unei populaţii reduse la pasivitate ca fiind surogate, ideologii, stimulând folclorul urban ce descoperă structura imaginativă a omului contemporan. În esenţă, prin şocul senzaţiilor, a imaginilor ce izbesc retina, omul îşi uită condiţia. Asistăm astfel la un mesianism mediatic care funcţionează potrivit logicii şantajului publicitar: fă-l conştient pe cumpărător de paradisul pierdut, singurul mod de a-l regăsi fiind cel de a cumpăra şi a consuma; deziluzie paradisiacă şi festival al consumului. Publicitatea are astfel o funcţie „mesianică”, funcţia de a determina indivizii să creadă că întreaga lor viaţă socio-culturală poate fi satisfăcută de consum: este suficient să…, trebuie doar să…. Ea duce la realizări care nu se realizează niciodată.

Cadrul discuţiei din acest capitol este oferit de analiza unor mecanisme de valorizare simbolică a discursului publicitar (tautologia imaginii pseudo-reale, distrugerea ordinii evidenţelor din lumea reală, atragerea în capcana eroticizării produsului, etc.) şi a efectelor mimetismului mediatic („Aşa am vazut pe net!”, nebunia „Life Style” etc.).