Psalmul 22

Am trecut printr-o nouă săptămână în care, ca în multe altele, discernământul şi limpezimea gândurilor mi-au fost asaltate de imagini, cuvinte şi zgomotele bizare ale acestei lumi închisă în sfera ei profană. Am simţit cum toate acestea se metamorfozează într-o cortină ce mă învăluie şi mă ţine prizonier într-o hidoasă sală a oglinzilor.

Am încercat să sfâşii această perdea de imagini caricaturale ale acestei lumi, a zgomotelor surde şi a cuvintelor inutile, dar zădarnică mi-a fost truda. Neputinţă  omenească!

Rob al neputinţei am fost până când în iarmarocul cuvintelor în care vindem şi cumpărăm semnificaţii, m-am îndreptat spre acel singur lucru pur, dumnezeiesc, din universul acesta palpabil cu mâinile noastre, spre Cuvântul lui Dumnezeu. Am auzit dintr-o dată din mulţimea de zgomote, un glas. Şi, asemenea apostolului Ioan din Apocalipsa 1 :12, m-am întors să văd glasul şi L-am văzut pe Dumnezeul coborât în creaţia Sa, luându-şi locul de cinste… , murind pe o cruce:

Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit şi pentru ce te depărtezi fără să-mi ajuţi şi fără să asculţi plângerile mele ? (Psalmul 22:1) [1].

Oare de ce acest psalm, plin de strigăte, de durerea despărţirii, a rupturii sufleteşti, emoţionale, trebuia cântat ca rjh tlya – aijeleth shahor – cerboaica zorilor – ? Cu această întrebare în minte, m-am oprit asupra unei semnificaţii deosebite ce domină Vechiul Testament de la Genesa la Habacuc: identificarea cerboaicei/cerb cu Mesia, proces de identificare ce culminează în Cântarea Cântărilor, Mesia fiind prea-iubitul aşteptat de fecioara Israel. Chiar în Genesa putem prefigura alăturarea semnificaţiei cerboaicei cu o persoană masculină, această imagine suprapunându-se cu greutatea binecuvântării rostite de Iacov:

Neftali este o cerboaică slobodă … (Gen. 49:21).

În Psalmi şi în Habacuc este exprimată o dorinţă:

El îmi face picioarele ca ale cerboaicelor … (Ps. 18:33; Hab. 3:19),

dorinţă a cărei exprimare atinge apogeul în Cântarea Cântărilor:

Prea iubitul meu seamănă cu o căprioară (C. c. 2 :9).

Iubitule, sai ca o căprioară… (C. c. 2 :17).

Vino repede, iubitule, ca o căprioară … (C. c. 8 :14).

Pentru iudei shahor zorile – reprezintă salvarea, mântuirea de suferinţă şi de robie:

De aceea nenorocirea va veni peste tine, fără să-i  vezi zorile … (Isaia 47:11, etc.).

Cerboaica zorilor, care sare peste munţii ce ne despart (C. c. 2:17), când  se arată zorile fiindcă aduce de fapt zorile, aceasta este o parafrază caldeeană [2] şi reprezintă sacrificiul zilnic de dimineaţă. Iudeii considerau cerboaica zorilor ca fiind Shechinach (Slava Domnului sau Maiestate divină), dar în strânsă legătură cu sacrificiul zilnic de dimineaţă.

Aijeleth shahorcerboaica zorilor – este sacrificiul zilnic adus de rostogolirea veacurilor în persoana celui pe care Ioan Botezătorul Îl indica: Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii (Ioan 1:29), sacrificiul de dimineaţă. Să ne aducem aminte că:

– dimineaţa a fost adus Isus ca jertfă, răstignit pe cruce la cel de al treilea ceas din zi (ora 9 dimineaţa – Marcu 15:25), iar vineri spre seară, când mieii de Paşte erau junghiaţi, Isus, Paştele nostru, murea pe cruce (Ex. 12:6; Marcu 15:42-44) ;

– El este dimineaţa, zorile pe care ar fi trebuit să le aştepte poporul Israel;

– El este strălucitoarea stea de dimineaţă (Apoc 22:16),

– soarele dreptăţii (Mal. 4:2; Luca 1:78);

– lumina lumii (Ioan 8:12) ;

– ajutorul de dimineaţă, ajutorul la timpul potrivit şi în ziua mântuirii (Isaia 49:8);- tot spre dimineaţă El a înviat din morţi (Matei 28:1; Marcu 16:9; Ioan 20:1-14), semn că sacrificiul Său a fost primit de Dumnezeu din cauza jertfei Sale fără pată pentru a ne face neprihăniţi în Faţa Tatălui (Rom. 4:23-25).

Oare ce fel de zile aş trăi dacă primele gânduri de dimineaţă ar fi îndreptate spre crucificarea şi învierea Domnului Isus?

Acest psalm era cântat de David pe drumurile fugii sale din faţa lui Saul sau a propriului fiu Absalom, precum şi în  nedreptăţile celor bogaţi asupra celor săraci şi în colbul dureroaselor drumuri ale pustiei din robia  poporului Israel părăsit de Dumnezeu.

Dar semnificaţia sa majoră este dată de rostirea primului verset de către Isus Hristos pe cruce, la Golgota.  Oare cum a ajuns Isus pentru ai Săi un proscris, tocmai El, Cel la care tot poporul alerga spre tămăduire? Sau cum se explică despărţirea de Dumnezeul Său, Cel care L-a însufleţit şi mandatat pe tot timpul misiunii Sale?

Părăsit de oameni şi de Dumnezeu, de cei cărora le făcuse numai bine şi de Cel pe Care nu L-a necinstit niciodată – iată necunoscutele între care Isus Hristos, pe cruce, caută soluţia.

Isus, trădat de Iuda din lăcomie (şi totuşi lui i-a întins până la capăt pâinea prieteniei); tăgăduit de Petru, cel ce a declarat cu putere că şi-ar da viaţa pentru învăţătorul Său. Dat la moarte de iudei din invidie, nesocotit şi nedreptăţit de Pilat din frică şi din ambiţia ce i-a orbit dreapta judecată. Iată-L pe Cel părăsit de oameni din lăcomie, slăbiciune, invidie, frică, ambiţie oarbă – oare toate acestea nu sunt constitutive demnităţii umane în care ne regăsim şi noi?

Expunând răutatea oamenilor, crucificarea lui Isus relevă planul lui Dumnezeu Tatăl de a birui răul din om. În faţa crucii  putem atinge întunericul din noi în lumina  acelui Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac!

Isus a fost crucificat pe dealul Căpăţânii, ca loc unde umanitatea, din prea plinul gândurilor sale înfierbântate L-a întronat în suferinţă. Să ne amintim că apostolul Petru ne spune că prin rănile Lui suntem tămăduiţi (1 Petru 2:24c): străpungerea mâinilor Sale s-a făcut pentru răscumpărarea faptelor noastre moarte, crucificarea picioarelor pentru ispăşirea umbletelor noastre rătăcite, încoronarea cu cununa de spini ca mântuire de gândurile noastre murdare iar coasta străpunsă pentru restaurarea unei altfel de coaste. Singurele fiinţe umane ce trăiau agonia crucificării Mântuitorului au fost, în faţa coastei străpunse, sângerânde, un altfel de coastă, suspinând, femeile mironosiţe de la piciorul crucii.

Dar dincolo de suferinţa trupească pe cruce, agonia lui Isus ascundea o taină inaccesibilă privitorilor simpli de atunci, era suferinţa sufletească a despărţirii de Tatăl.

Dumnezeule! Dumnezeule!

Domnul Isus aduce o notă de intimitate pe care David nu o are: Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! (Matei 24:46). Yahwe era Dumnezeul lui Hristos Isus, I-a pregătit trupul de natură umană, L-a uns cu undelemn de bucurie. Isus S-a rugat Lui, a crezut în El, L-a iubit şi I-a fost ascultător. Tot Lui Îi adresează durerile Sale fierbinţi, fapt ce denotă intimitatea relaţiei. Plinătatea dumnezeirii era în El (Coloseni 1:19).

Pentru ce m-ai părăsit?

Evangheliştii ne spun că Isus s-a simţit cuprins de o întristare de moarte; episodul din grădina Ghetsimani arată de altfel că ucenicii nu au înţeles taina suferinţei Lui şi că pe cărarea suferinţei trebuie să meargă de unul singur. El a început să se înspăimânte foarte mult când privea cu teamă şi groază la chinul ce urma, de a bea paharul mâniei lui Dumnezeu (Matei 26:38). Cu toate că nu avea păcat, Tatăl L-a făcut păcat pentru noi (2 Cor. 5:21). Tatăl L-a părăsit pentru că trebuia de unul singur să bea acest pahar până la ultima picătură, restabilind astfel justiţia lui Dumnezeu în faţa universului şi a îngerilor. Groaza şi spaima sufletului Său se datora intrării în contact a sufletului Său pur cu grozăvenia păcatelor noastre. Acest strigăt nu era o obiecţie împotriva dragostei lui Dumnezeu Tatăl, ci era strigătul din mijlocul suferinţei tocmai către Cel ce Îl putea izbăvi de aceasta. Paradoxal poate, dar acest strigăt repeta încrederea Lui în Dumnezeu ce reiese din v. 8. Cu adevărat nu putea să mântuiască pe alţii şi să Se mântuiască pe Sine în acelaşi timp! Este sugestiv să ne uităm cum s-au împlinit atunci v. 5-8 din Isaia 50.

De ce te depărtezi de mine

– de mântuirea Mea din suferinţă, din moarte şi

de ce nu-mi asculţi plângerile?

– pe care le făcea conform Evrei 5:7? Dumnezeu S-a depărtat de Isus ca să se apropie de noi, împreună cu El şi prin El de noi. Plângerile Lui erau ascultate, dar El trebuia să-şi ducă ascultarea până la capăt, spre acel S-a sfârşit! (Ioan 19 :30), croindu-ne astfel tiparul mântuirii. Ceea ce a semănat Isus prin plânsete, noi culegem cu bucurie veşnică!

şi tot nu am odihnă !

Era de fapt ziua mâniei aprinse a lui Dumnezeu peste El, atunci trăia iadul pentru noi, iadul  înfricoşătoarei tăceri a lui Dumnezeu (Efeseni 4:9). Să ne amintim că, dacă la naşterea Sa în Bethlehem a apărut o lumină în plină noapte, la chinurile morţii de pe cruce, în plină zi pământul a fost cuprins de întuneric (Matei 27 :45). Iar în Apocalipsa, afară – adică în iadul cel veşnic –  este întunericul, plânsul şi scrâşnirea dinţilor, tăcerea lui Dumnezeu, a rupturii de El (Apocalipsa 21:8 ; 22:15).

Totuşi Tu eşti Cel Sfânt

Diferenţa dintre iadul trăit de Isus şi cel ce va fi experimentat de oameni este că Dumnezeu L-a ascultat pe Fiul Său din pricina smeririi şi a ascultării din timpul vieţii Sale desăvârşite, fără de păcat (Evrei 5:7). Dumnezeu este sfânt, drept şi credincios, El a promis că va asculta pe cel care-L cheamă în ziua necazului. Dumnezeu este drept în toate căile Sale şi sfânt în toate lucrările Sale.

Tu locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel.

A doua modalitate a tăcerii lui Dumnezeu din Apocalipsa este tăcerea Sa pentru a se auzi laudele şi închinarea sfinţilor Săi. Acestea vor fi roadele suferinţelor lui Isus cel înviat (v.22-25).

Primele 3 versete analizate reflectă în miniatură structura întregului psalm, desfăşurarea lui indicându-ne modul cum lucrează Dumnezeu cu sfinţii în suferinţă: Dumnezeu nu ne mântuie de necaz, ci din necaz ca să slujim de laudă slavei Sale!

Cel ce se poate bucura de Domnul, se încrede în puterea Domnului şi consideră că binecuvântarea cea mai mare este relaţia cu Dumnezeu (Psalmul 21), acela va şti să strige din toată inima sa către Cel ce poate să-l izbăvească din necaz, această izbăvire având drept consecinţă imediată lauda Domnului în mijlocul celor credincioşi (Psalmul 22). După realizarea mântuirii, Domnul îl va călăuzi ca un păstor spre desfătarea cu Dumnezeul mântuirii sale (Psalmul 23), pregătindu-se de venirea Domnului, a Împăratului slavei care va veni să împărăţească (Psalmul 24).


[1] The Expositor’s Bible Commentary [Zondervan Reference Software, 1998, computer file] propune o structură simetrică (sub forma unui chiasm) a acestui psalm:

A. Abandonul lui Dumnezeu, domnia Sa şi lauda lui Israel (v. 1-5)

B. Priveliştea publică (v. 6-8)

C. Responsabilităţile legământului lui Dumnezeu (v. 9-11)

C’. Abandonul şi rugăciunea pentru graţia legământului (v. 12-21)

B’. Lauda publică (v. 22-24)

A’. Prezenţa şi domnia lui Dumnezeu: lauda lui Israel şi a neamurilor (v. 25-31)

Perspectiva pe care ne-am sumat-o în acest succint comentariu se va ocupa de comentarea primelor trei versete, pe care le-am considerat a fi sinteza întregului psalm. Astfel, structura primelor trei versete va îngloba secvenţele întregului psalm:

1. v. 1-2 părăsirea psalmistului de către Dumnezeu, împotrivirea oamenilor şi strigătele din mijlocul suferinţelor (v. 4-18);

2. v. 3a încredinţarea că Dumnezeu este sfânt  şi că-l va izbăvi tocmai ca să fie o pricină de laudă pentru Dumnezeu (v. 19-24);

3. v. 3b locuirea lui Dumnezeu în mijlocul adunării Sale (v. 25-31).

Propunerea noastră poate fi suplinită şi de o observaţie a aceluiaşi comentariu, The Expositor’s Bible Commentary [Zondervan Reference Software, 1998, computer file], care insistă asupra unor termeni contrastanţi cu privire situaţia psalmistului şi la cea a lui Dumnezeu:

Dumnezeul său l-a părăsit (v. 1a)

Dumnezeul lui Israel este întronat (v. 3a)

Dumnezeul său este departe de mântuirea sa (v. 1b)

Dumnezeul lui Israel este Cel Sfânt (v.3b)

Dumnezeul său nu îi răspunde plângerilor sale (v. 1c)

Dumnezeul lui Israel primeşte laudele lui Israel (v. 3c)

[2] Aşa cum apare în Septuanginta (LXX, ed. A. Rahlfs, 1935), căprioară înseamnă şi ajutor, ceea ce ar putea constitui o posibilă explicaţie a modului de interpretare al acestui psalm, ţinând cont tocmai de strigătele de durere pe care le conţine. Totodată, expresia mai poate însemna şi o modalitate melodică pentru a cânta acest psalm. Asocierea căprioarei cu zeul soarelui, Sahar, conform datelor arheologice culese din Anatolia, a sugerat unor comentatori asocierea titlului psalmului cu zeul soarelui, aşa cum este cunoscut din textele ugaritice (ZAWZeitschrift fur die alttestamentliche Wissenschaft – 65 [1953], p. 85–86). Pentru mai multe informaţii, a se consulta: Peter C. Craigie: Psalm 22. A Liturgy for One Threatened with Death. (Psalms 1-50), Word Biblical Commentary, volume 19, Word Books, Publisher, Dallas, Texas, 1983, p. 194.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: