Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Recent Posts

  • Cei şapte stâlpi ai creaţiei (De la uimire la înţelepciune)

    Înţelepciunea şi-a zidit casa, şi-a tăiat cei şapte stâlpi. (Proverbe 9:1)

    Cu cât insula cunoaşterii este mai mare, cu atât mai mare va fi ţărmul uimirii. (Ralph W. Sockman)

    Chiar dacă astăzi subiectul creaţiei lumii cade în derizoriul unor aroganţi auto-suficienţi, în a căror minte se joacă atât de facil destinul epuizării tuturor sensurilor (a fi informat nu implică cu necesitate faptul de a fi educat, competent) sau în încordarea retorică a unor creştini, cu toţii reuniţi de tensiunea defensivă a părtinirii, ştiinţa începuturilor este indisolubil legată de teologie, de Scripturi şi de viaţa noastră de zi cu zi. Fără un liant cu trecutul, cu originea noastră, nu ne putem defini viitorul, destinul vieţii pe dorim să-l descoperim sau să-l plămădim.  De altfel, putem constata destul de uşor cum în “păcatele” noastre cotidiene se revarsă rămăşiţele  fântânii genetice a unei umanităţi originată în  naraţiunea Genezei, prima carte a lui Moise. Istoria pe care o credem depăşită ne ajunge mereu în fibre, nervi, ţesuturi, gânduri şi acte. Poate tocmai de aceea preferăm să ne refugiem atât de mult în alteritatea unui ego sterilizat, digitalizat. Însă chiar viitorul aseptic pe care vrem să îl construim prin utopiile noastre tehnologice ne va judeca nebunia autoîndumnezeirii, de care ne avertizează istoria prin miturile căderii din toate tradiţiile lumii.

    În timp ce în contradictoriul mediu academic din Statele Unite se înfiinţează catedre universitare cu tematica dialogului între teologie şi ştiinţă, somnul raţiunii de pe la noi naşte mici războinici talibani, mândri de luminiţa peşterii ignoranţei în care îşi clamează spaţiul vital. Analfabetismul biblic şi cel ştiinţific produc laolaltă caricaturi deloc amuzante, dar foarte gălăgioase!

    Cartea The Seven Pillars of Creation. The Bible, science and the ecology of wonder (Oxford University Press, 2010) a lui  William P. Brown, profesor de Vechiul Testament la Columbia Theological Seminary (de obicei o şcoală cam prea liberală pentru gusturile mele), reprezintă o reală invitaţie la decenţă în mijlocul discursurilor isterizante pe care le suportă mediul cultural contemporan în jurul Creaţiei din Geneza.

    Diferenţa dintre a fi pierdut în mirare şi a piede mirarea

    Multe studii serioase ale maturităţii pornesc de la epifaniile copilăriei. Însă când copilăria nu mai este inundată de uimire, oare ce fel vlăstare vor creşte peste ani? Autorul american crede că pierderea uimirii în faţa naturii, cu imensitatea şi diversitatea ei magnifică, se produce atunci când, prin cunoaşterea ştiinţifică reducţionistă, obiectivăm natura ca sclavul peste care guvernează umanitatea. Să fie visul lui Fr. Bacon coşmarul nostru?

    Însă dincolo de acest reducţionism, mulţi oameni de ştiinţă îşi exprimă uimirea în faţa naturii, bioantropologul Melvin Konner considerând capacitatea de uimire ca marca definitorie a speciei noastre şi a spiritului uman (p. 4).

    Although Homo sapiens (“wise human”) may be too self congratulatory, there is no doubt that we are Homo admirans, the “wondering human”. Wonder is what unites the empiricist and the “contemplator”, the scientist and the believer. “Everyone is naturally born a scientist”, admits astrobiologist Christ Impey. We can no more deny that of our distant ancestors than we can deny that of ourselves. Together, the ancient cosmogonist and the modern cosmologist, the biblical sage and the urbane biologist form a “cohort of wonder”. (p. 4)

    Din păcate, atunci când se pierde uimirea îşi face loc zgomotoasa retorică a adversităţii, a relaţiei disfuncţionale dintre religie şi ştiinţă (limbajul universal al lumii contemporane).

    Is science really hall-bent on eroding humanity’s  nobility and eliminating all sense of mystery? Not the science I know. Is faith simply a lazy excuse to wallow in human pretension? Not the faith I know. What if invoking God was a way of acknowledging the remarkable intelligibility of creation? What if science informed and enabled persons of faith to become more trustworthy “stewards of God’s mysteries” (1 Cor. 4:1-2)? What if faith fostered a “radical openness to the truth, whatever it may turn out to be”. The faith I know does not keep believers on a leash, preventing them from extending their knowledge of the world. The science I know is not about eliminating mystery. To the contrary, the experience of mystery “stands at the cradle of true art and true science”, as Albert Einstein famously intoned. “Whoever does not know it can no longer wonder, no longer marvel, is as good as dead.” (p. 5)

    Când uimirea duce la înţelepciune

    Cea mai bună ştiinţă este izvorâtă din uimire! Scopul autorului este stabilirea unui teritoriu comun al uimirii ştiinţei cu cea din Biblie. Ori pentru aceasta, trebuie să ne mişcăm dincolo de teritoriul războiului cultural care antagonizează cele două partenere de discuţie. William P. Brown

    • evită reducerea Bibliei sau a ştiinţei la cealaltă (aşa cum procedează fundamentalismul evanghelic şi cel al materialismului scientist),
    • nu consideră oportună punerea Bibliei şi a ştiinţei într-o dihotomie clară (aşa cum a sugerat Stephen Jay Gould prin NOMA – non-overlapping magisteria, William P. Brown  propunând o nouă formulă, TOMA – tangentially overlapping magisteria),
    • totodată, nu vrea să facă false armonizări între Biblie şi corpul cunoaşterii ştinţifice (a se vedea exploatarea mai mult sau mai puţin forţată a teoriei cuantice).

    Poate că ştiinţa şi Biblia nu explică în aceeaşi termeni cât de magnific este universul, dar ambele iau misterul, uimitorul, grandiosul şi ne invită la explorarea lor. Astfel, cel iubitor de înţelepciune va găsi atât disjuncţii, disonanţe cât şi consonanţe, intersectări ale celor două hărţi complementare, ale ştiinţei şi ale Bibliei.

    I want to bring together two distinct disciplines, biblical theology and modern science, and explore points of conversation in ways that I hope generate more synergy than sparks. My convinction is that one cannot adequately interpret the Bible today, particularly the creation tradictions, without engaging science. Otherwise, the Bible’s “strange new world” would become an old irrelevant word. (p. 7)

    În realizarea scopului propus, hermeneutica biblică a lui Brown se mişcă de la intrarea prin curtea din spate (înţelegerea contextului scrierilor biblice) pentru a veni către uşa din faţă (discernerea înţelesurilor Bibliei în contextul contemporan). Explorarea cosmologiei Scripturii implică parcurgerea a trei paşi:

    1. Elucidate the text’s perspective on creation within the text’s contexts.

    2. Associate the text’s perspective on creation with the perspective of science.

    3. Appropriate the text in relation to science and science in relation to the text. (p. 14)

    Realizând aceşti paşi, observăm că nu există o singură tradiţie a Bibliei asupra creaţiei, cea din Genesa 1, ci putem identifica 7 astfel de pasaje/tradiţii biblice, corelate cu datele empirice pe care ni le oferă ştiinţa contemporană şi pe care autorul le confruntă cu modele explicative precum Big-Bangul, evoluţionismul, teoria cuantică, etc..  Iată dar aceşti şapte piloni ai creaţiei pe care înţelepciunea îi aşează în faţa uimirii şi pentru îmbogăţirea noastră:

    1. Genesa 1:1-2:3
    2. Genesa 2:4-3:24
    3. Iov 38-41
    4. Psalmul 104
    5. Proverbe 8:22-31
    6. Eclesiastul 1:2-11; 12:1-7
    7. Isaia 40-55.

  • This world is crazy

    Chiar dacă lumea asta a înnebunit (nu are rost să spunem de ce), o plimbare în miez de vară poate reda vieţii mai multă culoare şi prospeţime.

  • Social Media Revolution

  • Călăuza ateistă: mântuirea prin comunism

    Sursa: Evenimentul Zilei, 19 iunie 2010

    Călăuza ateistă: mântuirea prin comunism

    Autor: Vlad Stoicescu

    Cea mai seducătoare şi criminală religie politică a modernităţii – între “ideea bună, aplicată prost” şi execuţiile în masă.

    Un bilet cumpărat din Moscova şi cinci schimbări de tren te duceau la începutul anilor ’30 în oraşul viitorului. Unul care nici măcar nu figura pe hartă. După opt zile petrecute pe şinele de fier care tăiau întinderile nesfârşite ale Rusiei, trenul oprea brusc în mijlocul stepei şi un ţipăt strident anunţa: “Magnitogorsk!”.

    Oamenii coborau, se uitau pierduţi de jur împrejur şi îl întrebau pe conductor: “Mai e mult până în oraş?”. Răspunsul cădea invariabil: “Doi ani”.

    Aceasta ar putea fi imaginea chintesenţială a unei istorii care a reinventat organizarea socială, ridicând din subterană cea mai seducătoare şi criminală religie politică a modernităţii – comunismul.

    Povestea hibridului urban Magnitogorsk, documentată magistral într-una din cărţile de referinţă ale sovietologiei – “Muntele magnetic” a lui Stephen Kotkin – e dovada ultimă că socialismul de croială sovietică a pus laolaltă datele unei religii seculare, prinzând în plasa miturilor sale milioane de “credincioşi”.

    Despre toate acestea a vorbit miercuri seară Vladimir Tismăneanu, când Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc a organizat cea de-a treia întâlnire din cadrul seriei de conferinţe “Monica Lovinescu”. Prelegerea profesorului de la Maryland a pus reflectoarele pe elementul care intrigă cel mai mult la ideologia comunistă: mesianismul proiectat al misiunii sale.

    FAPTE ŞI FAPTE

    Cum se modifică emoţiile în societăţile-laborator

    O legendă bântuie lumea de câteva decenii: “comunismul a fost o idee bună, aplicată prost”. Magnetismul ei explică mecanismul prin care “răul” a ajuns, acum o sută de ani, o categorie politică în sine. Matematica nu convinge: deşi a ucis mai mult decât nazismul, socialismul de stat are astăzi dreptul de a se prezenta ca o alternativă acceptabilă.

    În cuvintele lui Vladimir Tismăneanu, paradoxul s-ar traduce astfel: “Îi condamnăm pe cei care neagă crimele Holocaustului, un lucru extrem de normal, dar n-avem o problemă cu persoanele care neagă crimele comunismului. Cele două sisteme totalitare sunt inseparabile. E un fapt istoric că seminţele bolşevismului au determinat apariţia fascismului. Cineva mi-a răspuns odată la acest argument, spunând ‘domnule, există fapte şi fapte’. Aici s-a ajuns cu relativizarea”.

    Utopia egalităţii

    Pe de altă parte, fantomele comunismului nu sunt orice fantome. Ele bântuie cu furie egală şi trecutul şi spectrul viitorului. Explicaţia? “Socialismul de stat e o religie seculară. Asta se întâmplă atunci când spaţiul politic e invadat de pasiuni, de pulsiuni. Şi nu e o explicaţie scolastică! Dictatura proletariatului a adus cu sine execuţii în masă. Ea nu a fost limitată de lege pentru că statul s-a organizat în jurul ideologiei“, a indicat Tismăneanu.

    “Comunismul e o parte integrantă a spiritualităţii Occidentului. Utopia egalităţii, intelectualii revoluţionari, specie inaugurată de Karl Marx – toate sunt la miezul gândirii modernităţii”, a mai spus profesorul de la Maryland.

    Mai mult, “se greşeşte crezându-se că revoluţia comunistă se ocupă doar de economie, de reconfigurarea relaţiilor de producţie. Comunismul e un proiect mult mai larg, care vizează remodelarea infrastructurii emoţionale umane. Bolşevicii erau pregătiţi să extermine categorii întregi doar pentru a-şi pune în aplicare principiile. Ei erau, până la urmă, călăuzele ateiste, singurii care cunoşteau drumul spre comunism”.

    ÎN FAŢA PLUTONULUI DE EXECUŢIE

    “Inima mea fierbe la gândul că m-ai putea crede vinovat”

    Oricine refuză litera religiei comuniste pică în afară proceselor “de clasă”, devenind automat un duşman al poporului. Un reprezentant al lumii vechi, un reziduu, o parte dispensabilă. Nici măcar cei mai buni camarazi n-au primit mântuirea.

    Vladimir Tismăneanu a reluat miercuri seară un exemplu cu bătaie lungă, citind câteva pasaje din scrisorile lui Nikolai Buharin către Stalin. Ultima, trimisă în decembrie 1937, descrie mistica din jurul celei mai criminale religii politice a secolului trecut.

    Aflat în închisoare, aşteptându-şi condamnarea la apogeul “Marii Terori”, Buharin îi scrie dictatorului: “În toţi aceşti ani am îndeplinit cu sinceritate linia partidului şi am învăţat să te iubesc şi să te preţuiesc. Inima mea fierbe la gândul că ai putea crede în vinovăţia mea. Îmi vine să mă dau cu capul de pereţi. Ce pot să fac? Ce pot să fac?”.

    Şi continuă: “Dacă aş putea într-un fel să-ţi arăt sufletul meu despicat! Dacă ai putea să vezi cât sunt de ataşat de tine, trup şi suflet. Mă pregătesc să plec din această vale a plângerii şi nu există nimic în mine în afară de nemărginita dragoste pe care v-o port, partidului şi cauzei. Conştiinţa mea e curată acum în faţa ta, Koba (n.r. poreclă pe care intimii dictatorului o foloseau. Koba era numele unui rebel georgian legendar, eroul favorit al lui Stalin). Te mai rog încă o dată să mă ierţi: doar în inima ta, nu altfel”.

    Peste trei luni, Nikolai Buharin era executat prin împuşcare, alături de alte 17 persoane care trădaseră idealurile proletariatului. Şapte decenii şi câteva zeci de milioane de victime mai târziu, întrebarea încă planează: ce-i de făcut?

    • “Pentru ideologia comunistă, maniheismul e o valoare centrală. Există o umanitate bună şi una rea, iar cea din urmă trebuie exterminată. Astfel se ajunge la sanctificarea violenţei. Pentru revoluţionarii comunişti, istoria omenirii e istoria luptei de clasă. Cei care cunosc această lege a istoriei nu pot greşi, sunt infailibili. Linia partidului e mereu cea corectă. Un banc spunea pe vremuri că deviaţionistul este persoana care aleargă, aleargă, aleargă şi când se uită în urmă vede că partidul a luat-o la dreapta sau la stânga”, Vladimir Tismăneanu, preşedintele Consiliului ştiințific al IICCMER

  • The Rage against God – o carte şi un interviu cu Peter Hitchens

    Să aibă dreptate Jean Francoise Revel când spunea că viaţa este un cimitir de lucidităţi retrospective? Oare nu cumva atunci când suntem tineri plecăm încrezători în drumul nostru inovator, sfidând trecutul şi hiperbolizând viitorul? Poate că unii ne dăm seama, în cele din urmă, că timpul care a trecut a fost o pierdere şi o rătăcire. Ce ironie: să ajungem chinuiţi tocmai la punctul de la care am plecat!

    Ca şi profesor de ştiinţe umaniste îmi permit să analizez cu atenţie resorturile de imaginaţie şi de motivaţie care fac ca mulţi tineri să răspingă anumite valori şi să îmbrăţişeze pe altele. Nonconformismul are forţa sa dinamică, cu valenţe creative şi distructive deopotrivă. Însă ceea ce mă îngrijorează este epatarea, poleită artistic/retoric, cu care se comercializează dogmatismul noului cu orice preţ. A păstra dreapta măsură este o virtute, virtute pe care, din păcate, exhibiţionismul exceselor hipermoderne o desconsideră sistematic.

    Totodată, în absenţa revelaţiei şi a relaţiei cu un Dumnezeu veşnic şi în căutare de soluţii la marile probleme ale umanităţii, structura profund soteriologică a gândirii umane poate naufragia în haosul moral şi utopianismul aparent nevinovat pe care noul ateism le aduce la pachet cu spuma de libertate pe care o promite.

    Toate aceste lucruri sunt dezbătute în The rage against God, cartea autobiografică a lui Peter Hitchens,  autor de care am vorbit şi cu o altă ocazie (How I found God and peace with my atheist brother: Peter Hitchens). De altfel, observaţiile pertinente ale lui Callum G. Brown din The Death of Christian Britain: Understanding secularisation, 1800-2000 (Routledge, London and New York, 2001), pe care le-am menţionat în articolul Made in Britain – Westminster Abbey & Beatles, capătă culori şi forme cât se poate de vii prin evocările lui Peter Hitchens din decadenţa societăţii britanice a copilăriei şi tinereţii sale.

    1. Cartea

    Peter Hitchens: The rage against God, apărută în două ediţii, la două edituri diferite: Continuum International Publishing (3 mai 2010) şi Zondervan (14 mai 2010)

    AICI pot fi citite Introducerea şi capitolul 1,  The Generation Who Were Too Clever to Believe al ediţiei Zondervan. Cei care au un cont pe Barnes & Noble, pot citi mai mult AICI.

    Iată descrierea care ne-o oferă ediţia de la editura Zondervan:

    Partly autobiographical, partly historical, The Rage Against God, written by Peter Hitchens, brother of prominent atheist Christopher Hitchens, assails several of the favorite arguments of the anti-God battalions and makes the case against fashionable atheism.

    Description:
    Here, for the first time, in his new book The Rage Against God, Peter Hitchens, brother of prominent atheist Christopher Hitchens, chronicles his personal journey through disbelief into a committed Christian faith. With unflinching openness and intellectual honesty, Hitchens describes the personal loss and philosophical curiosity that led him to burn his Bible at prep school and embrace atheism in its place. From there, he traces his experience as a journalist in Soviet Moscow, and the critical observations that left him with more questions than answers, and more despair than hope for how to live a meaningful life.

    With first-hand insight into the blurring of the line between politics and the Church, Hitchens reveals the reasons why an honest assessment of Atheism cannot sustain disbelief in God. In the process, he provides hope for all believers who, in the words of T. S. Eliot, may discover “the end of all our exploring will be to arrive where we started and know the place for the first time.”

    2. Interviul