Într-o glumă serioasă se zice că bărbaţii nu pot fi subiectul unei terapii psihanalitice. Aceasta implică o reîntoarcere în copilărie, stare din care bărbatul nu iese vreodată.
Ce pot face în faţa unei astfel de sentinţe? Mă supun voios! 🙂
Orice retrospectivă prilejuită de celebrarea anilor este un moment de savurare/devorare a amintirilor. Dincolo de îmbulzeala copiilor către cadourile pregătite de părinţi şi bunici, 1 iunie este o zi mai puţin veselă pentru copiii maturi, cei care îşi exersează ameţitorul joc de imagini şi regrete.
Să opreşti moartea şi să redevii copil (dar nu asemenea lui Benjamin Button)? Să opreşti timpul? Să cauţi copilăria din suflet, uitând veştejirea trupului?
Nu ştiu alţii cum sunt, dar când mă gândesc la mine, îmi dau seama că la maturitatea fragedă am descoperit savoarea copilăriei. Dar nu e vorba de o copilărie inocentă şi eroică, aşa cum lesne se poate înţelege. Îmi aduc aminte de “inocenţa” mea copilărească, mai ales când am chiulit de la şcoală 2 zile la rând în clasa a III-a, prin 1987, doar ca sa văd Piedone în Hong Kong. Iar această plăcere a fost magistral instrumentată cu o perfectă potrivire de orar şi cu explicaţii bine calibrate, care să bifeze cu brio sistemul de securitate al mamei. Păcat însă că nu am avut cum să o controlez pe învăţătoare, cea care mi-a întrerupt şirul simulărilor perfecte. Şi evident, nu am avut cum să-l controlez pe taică-miu, cel care a readus ordinea şi disciplina într-un univers care părea a se dezmembra în rebeliuni fardate diplomatic.
Mă gândesc însă la o copilărie care crede şi nu e sceptică, speră şi nu e cinică, îmbrăţişează şi nu respinge! Oricât de maturi ne-am crede, o astfel de copilărie o vrem recuperată din cenuşa timpului.
Povestea din Lord of The Rings e uimitor de asemănătoare cu cea din Biblie. Pentru această asemănare narativă dar şi pentru funcţia terapeutică a poveştilor, a imaginaţiei, aveţi suficiente motive în seria de articole de pe blogul Academia Nae: Tolkien and the road to fair Elfland (1), Origins and the road to fair Elfland (2), Children and the road to fair Elfland(3), Fantasy and the road to Elfland(4), Recovery, Escape, Consolation (5) şi Epilogue to fair Elfland (6), cu citate largi din On Fairy-Stories a lui J. R. R. Tolkien. (A se lectura şi Lee Oser, The Return of Christian humanism: Chesterton, Eliot, Tolkien and The Romance of History, Univerity of Missouri Press, 2007)
Copilăria pare a fi anotimpul vieţii cel mai bogat în promisiuni, pe care le-am vrea împlinite mai târziu. Când creştem însă, devenim prea “mari” ca să mai credem în ele.
May it be are forţa unei profeţii pentru copii îndrăgostiţi de poveşti, nicidecum pentru maturi prinşi în contingentul atât de nemilos al raţionalităţii instrumentale, pragmatice, de astăzi.
Believe and you will find your way este un îndemn sincer chiar dacă orizontul nostru semantic, pervertit de atâtea paradisuri comerciale, cataloghează expresia ca o mantră a vreunui guru business & lifestyle.
În faţa timpului care nu ne aşteaptă, să nu uităm nicio clipă că zidul timpului de care vorbea E. Junger nu este un sfârşit, ci un nou început:
End? This is not the end. Death is just another path, one that we all must take (Gandalf, The Return of the King).
Pentru cei care se fac asemenea unor copii, a promise lives within you now!
Alonewithothers's Blog 
“Mă gândesc însă la o copilărie care crede şi nu e sceptică, speră şi nu e cinică, îmbrăţişează şi nu respinge”.
like like like! Am citit cu acadica in gura :D.
Mi-ai reamintit de capitolul ‘Etica taramului fermecat’ din Ortodoxia de Chesterton. Ma duc sa recitesc! 🙂
La ‘Etica taramului fermecat’ sunt si eu!! 🙂 E foarte, foarte fain, da’ pe alocuri m-am mai poticnit, nu stiu de ce, poate din cauza micului chip de om de stiinta din mine :). Imi place f mult cum vorbeste despre basm si despre uimire. “Aceste povesti spun ca merele erau de aur doar ca sa reimprospateze in noi momentul uitat cand am aflat ca ele sunt verzi” :).
Marius, ador prima gluma! 😀 Foarte fain articol!
daaa, si mie mi-a placut faza cu merele :). Uite inca ceva frumos – vbind despre repetitia in natura, zice “Soarele voia sa ma determine sa-l observ, si de aceea rasarea de mii de ori”, si mai apoi – “ar putea fi adevarat ca soarele rasare cu regularitate fiindca nu se plictiseste niciodata sa rasara. Rutina lui s-ar putea datora nu unei lipse de viata, ci iuresului vietii insesi.” Si inca o chestie – “poate ca Dumnezeu creeaza fiecare margareta in parte, dar nu s-a plictisit niciodata sa le creeze. Poate ca el are apetitul etern al copilariei (…)”
si apropo de copilarie, o mai tii minte pe fetita din tren de care mi-ai povestit tare demult, care a repetat jumatate de ora incontinuu “nu ma vezi, nu ma distezi, nu ma vezi, nu ma distezi, nu ma vezi, nu ma distezi” (sau ceva de genul asta) ? :)) Probabil ca ea gandea sensul propozitiei la fiecare repetitie si se fascina 😀
fain:D
te supui sentintei ca n-ai incotro. niste doamne capabile de salturi in copilariile altora si care se joaca mult cu creierul o nascocesc:)
am gasit o carte de basme nemtesti care mi-a adus aminte de “tinerete fara batranete si viata fara de moarte”. Mi-am repetat o jumate de ora “sa nu uit sa iau cartea, sa nu uit sa iau cartea, sa nu uit sa iau cartea”.
ti-ai gasit!
Observ că atunci când e vorba de “slăbiciunile” bărbaţilor, doamnele/domnişoarele sunt foarte comunicative iar când se aduce în discuţie ceva legat de “eternul feminin”, descoperim lirismul sau judecăţile sofisticate ale bărbaţilor.
Oare fiecare îşi vede cel mai bine chipul în celălalt?