Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Recent Posts

  • Dezgroparea morţilor

    Observând câteva reacţii produse în jurul demersului Răscumpărării memoriei, demersul istoriografic de devoalare a subteranelor colaborării cu Securitatea  a unor creştini, precum şi a rezistenţei altora în faţa Leviatanului comunist, am dat peste următoarele rânduri. Ele sunt valabile în egală măsură atât pentru cei care au trăit în comunism, cât şi pentru unii dintre tinerii de astăzi, predispuşi la o perversă şi comodă anesteziere a istoriei:

    Am auzit destui români care – dacă încerci să le vorbeşti despre trecut – exclamă excedaţi: „Ce rost are să dezgropăm morţii!?“

    Ce torţionari, ce crime, ce victime, ce puşcării politice, ce vieţi distruse, ce luptători în munţi, ce ţară îngenuncheată, ce ierni fără căldură şi apă caldă, ce zile şi nopţi fără curent electric, ce frică de-a deschide gura, ce graniţe închise, ce cozi, ce oameni atârnând pe scările troilebuzelor, ce turnătorii şi-n familie, ce imbecilizante şedinţe şi ore de învăţământ ideologic, ce demolare generalizată, ce pădure de cutii de beton pe post de locuinţe, ce industrie dezvoltată dement, producând în pagubă, ce colectivizare cu forţa şi cu mult, mult sânge? N-are rost să dezgropăm morţii, frate!

    (citat din articolul Dezgroparea morţilor, de Tudor Călin Zarojanu, Adevărul, 22 iulie 2010)

    Cu o altă ocazie, mi-am exprimat opinia faţă de procesul de răscumpărare a memoriei, atât de necesar societăţii româneşti:

    Pe de altă parte, citesc prin presa românească deconspirările informatorilor cu dezgustul oripilant pe care mi-l poate oferi lectura decadentă a patimilor spectaculare. Fărâmele de vieţi distruse sunt oferite spre consum/devoraţie mediatică. Mila creştinească faţă de astfel de Iude (convertite la noua situţie nu din convingere, ci doar de tăvălugul istoriei) trebuie împletită cu vocaţia unei purităţi nepătate pe care viitorul ni-l promite vanitos, dar pe care trecutul/prezentul ne-o trădează mereu. Comunismul a ştiut atât de bine să ne murdărească icoanele sfinţilor la care ne uitam odinioară ca modele de gândire şi simţire românească. Aşa zisa asanare morală prin noua dosariadă este tardivă şi tocmai de aceea, are efecte perverse: a ajuns nu o curăţire a rufelor în public, ci o murdărire a lor colectivă. Ea slujeşte mai mult atmosferei decadente de genul vezi că toţi au fost corupţi, nimeni nu-i neprihănit, ne-au murit sfinţii, etc., nicidecum unei revigorări spirituale şi morale de care are nevoie noua generaţie.

    Calitatea morală a unor oameni compromişi este dată doar de recunoaşterea voluntară a vinovăţiei lor, nu de mărturisiri sub influenţa unor suspiciuni sau presiuni exterioare. Până acum am avut parte, în covărşitoarea lor majoritate, de marturisirile ştrangulate, chinuite şi şovăielnice, nicidecum de mărturisiri catarhice, purificatoare. Blestem mare să nu  poţi scăpa de proprii demoni chinuitori de care te-ai îndrăgostit! Am sentimentul cumplit al unei noi restauraţii care păcătuieşte exact prin aceeaşi greşeală cu regimul păcătos anterior, cel comunist: căutăm oamenii cu “origine sănătoasă”, excluzându-i pe cei “diferiţi”, duşmanii de clasă, trădătorii, etc.

    Tocmai de aceea, cred că exigenţa integrităţii trebuie suplinită cu cea a iertării, pe baza mărturisirii benevole. Altfel, în numele adevărului, am deveni ucigaşi ai dragostei de semen. Spovedania celor care au fost securişti şi informatori este însă o prea grea cerinţă pentru un corp social românesc per general inert şi imoral (păcat că nici măcar bisericile creştine nu pot fi un exemplu de mărturisire, iertare şi recuperare). (Fatalităţi istorice?)

  • The Death of Scripture and the Rise of Biblical Studies

    A thesis:

    When ethics of biblical interpretation are determined by religious divisions and political reasons, plus effects of humanism  and its hyper-rational discursive platform, then we have a textualization and multiple strategies of relativism (as a secularization of authority).

    And a hilarious paradox:

    the maximization of reason and the weakness of the authority of Scriptures led to weakness of reason and hyper-individualism and hedonism (as new authorities).

    Scripture died a quiet death in Western Christendom some time in the sixteenth century. The death of scripture was attended by two ironies. First, those who brought the scriptural Bible to its death counted themselves among its defenders. Second, the power to revivify a moribund scriptural inheritance arose not from the churches but from the state. The first development was the Reformation, and the second was the rise, two hundred years later, of modern biblical scholarship.
    For over a millennium, Western Christians read and revered the Christian Bible as Scripture, as an authoritative anthology of unified, authoritative writing belonging to the Church. The scriptural Bible was neither reductible to a written “text” nor intelligible outside a divine economy of meaning. It was not simply the foundation of the Church’s academic theology; it also furnished its moral universe, framed its philosophic inquiries, and fitted out its liturgies. It provided the materials for thought, expression, and action, becoming what Northrop Frye famously called the “great code” of Western civilization. As the book at the center of Western Christendom, the Bible functioned scripturally. However, in the wake of the traumatic religious divisions of the sixteenth century, the fractured Church ceased to be a unified body capable of maintaining a coherent claim on the Bible as its Bible. Because both Roman Catholics and Protestants claimed the Bible, in different ways, as their own, the Bible could no longer function unproblematically as Scripture. Its nature and authority had to be explicated and legitimated with reference to extrascriptural concepts, whether juridically, as among Catholics, or doctrinally, as among Protestants. Over the course of the post-Reformational controversies, the Bible showed itself to be a contested legacy for Western Christians, ultimately devolving into a multiplicity of bibles with  distinct canons, separate ecclesial contexts, and prolific theological superstructures. What had functioned centrally in the life of the Church became, in the early modern period, a kind of textual proving ground for the legitimacy of extrascriptural theoretical understandings: at first theological and polemical and then, over time, literary, philosophical, and cultural. As a text, an object of critical analysis, the Bible came into clearer focus; however, as Scripture, the Bible became increasingly opaque.

    (Michael C. Legaspi, The Death of Scripture and the Rise of Biblical Studies, Oxford University Press, 2010, p. 3-4, emphasis mine)

  • Three great humiliations of God

    Dorothy Sayers has said that God underwent three great humiliations in his efforts to rescue the human race. The first was the Incarnation, when he took on the confines of a physical body. The second was the Cross, when he suffered the ignominy of public execution. The third humiliation, Sayers suggested, is the church. In an awesome act of self-denial, God entrusted his reputation to ordinary people.

    (Philip Yancey, Dissappointment with God: three questions no one asks aloud, Zondervan, 1988, p. 162)

  • Jazz… şi puţin blues românesc

  • Intrare în Sala Tronului (2)

    Cel ce şi-a pus cortul între noi (Ioan 1:14)

    Revenind la Evanghelia după Ioan, în Ioan 13-16 Îl vedem pe Isus Hristos în camera de sus, retras cu ucenicii Săi, descoperindu-le planul de mântuire, încurajându-i şi promiţându-le pogorârea Duhului Sfânt. La un moment dat, El le spune acestora:

    Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu  (Ioan 15:15, s. m., M. C.).

    După înviere, Acelaşi Isus Hristos îi declară Mariei :

    “Nu Mă ţinea”, i-a zis Isus; „căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci, du-te la fraţii Mei, şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17, s. m., M. C.).

    Cuvântul care era de la început cu Dumnezeu a ales să fie cu oamenii, să se întrupeze într-o secvenţă istorică (Ioan mărturiseşte că  “Cel ce vine după mine este înaintea mea pentru că era înainte de mine“- Ioan 1:15) pentru a ne redeschide perspectiva veşniciei lui Dumnezeu Tatăl. De aceea El şi-a pus cortul printre noi (Ioan 1:14a) şi a adus harul şi adevărul pe care Legea lui Moise doar le prefigura (Ioan 1:17). El a împlinit ca realitate umbra din Vechiul Testament.

    În această perspectivă, a intrării în Cort, putem găsi justificarea pentru următoarea structură a  Evangheliei după Ioan:

    “În mijlocul vostru stă Unul…” (Ioan 1:26), care ne invită să păşim cu El prin:

    1:19-12:50                         13:1-19:42                        20:1-21:25

    Robi                                         Prieteni                                Fraţi

    Curtea cortului               Locul Sfânt                 Locul Prea Sfânt

    Prima parte a Evangheliei îl înfăţişează pe Isus în relaţia cu mulţimea, iar evenimentele par să reprezinte anumite semne. A doua secţiune se referă la „ceasul” ce urma să vină şi la relaţia lui Isus cu ucenicii Săi [1].

    a) În capitolele 1:19-12:50 Isus, ca unul care stă în mijlocul oamenilor (Ioan 1:26), arată celor din popor cum pot veni spre Dumnezeu, definindu-se în raport cu ceea ce ţinea de obiectele Cortului care se aflau în curte (uşă, miel, altar, trupul, sângele, apa) precum şi elementele din Locul Sfânt pe care preoţii le rosteau poporului conform binecuvântării din Numeri 6:22-27 (pâinea şi lumina). În această secţiune majoră a cărţii, toţi oamenii care se relaţionează cu Isus se definesc ca robi (15:15a), ca cei ce nu–L  cunosc, dar vin la El pentru că au nevoie de ceea ce le-ar putea oferi El (Nicodim – cap. 3, femeia samariteană, samaritenii din cetatea ei şi slujbaşul împărătesc – cap. 4, slăbănogul de 38 de ani – cap. 5, mulţimea de la marea Galileii – cap. 6, cei de la praznicul Corturilor – cap. 7, cei de la sărbătoarea luminii şi femeia prinsă în preacurvie – cap. 8, orbul din naştere – cap. 9, cei de la praznicul înnoirii Templului – cap. 10, Lazăr, martorii învierii lui şi cei ce s-au suit la Ierusalim de praznicul Paştelor – cap. 11, gloata care Îl primeşte pe Isus de Florii şi grecii care Îl caută în Ierusalim – cap. 12).

    b) În capitolele 13:1-16:33, Isus îi ia deoparte pe ucenicii Săi, ca fiind “preoţii“ care vor face de cunoscut lucrarea Lui după ce Isus Se va duce la Tatăl, şi îi pune în cunoştinţă de cauză de plecarea Lui la Tatăl dar şi de venirea Mijlocitorului care îi va lumina şi veghea. Avem deja imaginea Locului Sfânt unde lumina sfeşnicului lui Dumnezeu (Duhul lui Dumnezeu) veghează asupra celor 12 pâini – simbol a poporului lui Dumnezeu. Isus se relaţionează acum cu ucenicii ca şi cu nişte prieteni (15:15b).

    c) Capitolul 17 aduce în scenă atmosfera rugăciunii Marelui Preot, a trecerii Sale pe la altarul tămâierii înainte de a aduce jertfa de Yom Kippur.

    d) Capitolele  18:1-21:25 relevă aducerea lui Isus ca Miel de Paşte şi ca jertfă de Yom Kippur în Locul Prea Sfânt în faţa Domnului, precum şi ca Miel junghiat dar în slavă care împarte responsabilităţi celor care au crezut în El. De abia acum, după aducerea Sa ca jertfă, ne-a împăcat prin sângele Lui şi ne poate spune cu toată încredinţarea şi pe bună dreptate  fraţii Mei şi că avem acelaşi Tată (20:17).

    În seria pasajelor ioanine relevante pentru perspectiva discutată, am publicat deja, ca o prefigurare, articolele despre  Noul Templu al lui Dumnezeu – Ioan 2:13-22.


    [1] Aceste două secţiuni au fost intitulate Cartea semnelor şi respectiv Cartea proslăvirii (Brown, Raymond E., The Gospel according to John, New York, Garden City, Doubleday, 1966-70, vol. I, p. cxxxviii – cxxxviv şi vol. II, p. 541).