Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Recent Posts

  • Culmea liberalismului

    Culmea liberalismului: un liberal care să fie supărat pe stat pentru că i-a redus 25% din salariu, singura sursă de venit! Evident, nu poate fi vorba decât de “minunatul” Crin Antonescu:

    “În primul rând trebuie să spun că sunt mânios, având în vedere că sunt doar bugetar. În al doilea rând vreau să vă spun că această tăiere cu 25% se simte dramatic evident la cei cu venituri foarte mici, se simte însă şi la cei cu venituri ceva mai mari sau medii, cum e cazul parlamentarilor, pentru că suma tăiată de acolo este una consistentă. Nu ştiu foarte bine de unde am să tai, o să văd pe parcurs”, a spus Antonescu, astăzi.

    (sursa: Evenimentul Zilei)

    Când vezi astfel de mutaţii teribile, ce speranţe să mai ai de la ţara asta?

  • Apariţie editorială – Sfârşitul raţiunii

    După Demisia raţiunii (Escape From Reason, 1968), scrisă de Francis Schaeffer, remarc apariţia în contextul editorial românesc a Sfărşitului raţiunii (End of Reason, 2008), ultima carte tradusă din Ravi Zacharias. Din ambele cărţi se desprinde nevoia unei analize lucide a exagerărilor raţionaliste din istoria filosofiei, care au efectul pervers de a discredita şi anula însăşi nevoia de inteligibilitate a omului, aşa cum observăm în modernitatea târzie dionisiacă, estetică, performativă, dar şi în neopozitivismul ştiinţificist al noului ateism, aparent imun în faţa derivelor postmoderne.

    Iată scurta prezentare de pe site-ul editurii:

    Este Dumnezeu real, sau doar o plasmuire a imaginatiei noastre?

    Cum e posibil sa existe un Dumnezeu iubitor, cand lumea e plina de suferinta? Si oare este adevarat ca crestinii au declarat razboi celorlalte credinte, mediului inconjurator si semenilor, in numele unui Dumnezeu inexistent?

    Noul ateism aparut recent in America este mult mai virulent si mai subversiv in comparatie cu ateismul lui Madalyn Murray O’Hare din anii 1950 si 1960. Propagat de scriitori ca Richard Dawkins, Christopher Hitchens si Sam Harris, noua provocare lansata crestinismului este deosebit de atractiva in lumea occidentala. Cand Sam Harris a publicat SCRISOARE CATRE O NATIUNE CRESTINA, Ravi Zacharias ñ care si-a petrecut peste treizeci de ani scriind si conferentiind ca apologet al credintei crestine ñ a inteles ca trebuie sa-i dea o replica. Dar mesajul lui Ravi Zacharias din aceasta carte nu se adreseaza doar acelora care au citit cartile noilor atei, ci si crestinilor care vad cum credinta lor este atacata pe piata ideilor.

    In raspunsul sau, Ravi Zacharias abordeaza cateva teme spinoase in controversa crestinism-ateism: Adevarata natura a raului; Falimentul absolut al noului ateism promovat de Harris; Raportul religie – stiinta; Baza moralitatii.

  • Modestia ipocrită a gândirii slabe (1)

    Scurt eseu despre cum poţi să nu ai niciodată dreptate


    Nu are convingeri decât acela care n-a aprofundat nimic (Emil Cioran)

    Etica întrebărilor şi genetica răspunsurilor

    Greşesc oare dacă pun pe seama unei responsabilităţi morale punerea întrebărilor, genetica fiind cea care determină (într-o anumită măsură) găsirea răspunsurilor? Pot astfel să întreb: poate fi cineva ipocrit în aparenta sa modestie şi smerenie a cuvintelor sale? Poate fi modestia o formă de aroganţă? Să fim deschişi la minte şi să nu ne gândim că aceste “calităţi” sunt valide doar persoanelor religioase, ci să recunoaştem franc că ele aparţin constituţiei naturii umane.

    Cred că pe lângă o gramadă de vanităţi religioase, putem degusta suficientă vanitate postmodernă. Şi, chiar mai mult decât atât, relativismul  militant postmodern şi corectitudinea politică împlinesc din plin condiţiile modestiei ipocrite.

    Cam orice tânăr îşi construieşte şi comercializează eticheta atât de open minded, aceea de relativist: (1) nu putem cunoaşte adevărul, deci (2) nu există adevăr şi (3) nici nu suntem capabili să-l găsim vreodată (şi atunci (4) de ce ne-am mai chinui să ne batem capul?), constatare pe care a făcut-o profesorul Allan Bloom acum 20 de ani în urmă:

    There is one thing a professor can be absolutely certain of: almost every student entering the university believes, or says he believes, that truth is relative. (Bloom Allan, The Closing of the American Mind. How Higher Education has failed Democracy and impoverished the Souls of Today’s Students,  A Touchstone Book, New York, 1987, p. 25)

    Asta doveşte paradoxul că până şi cei care se consideră emancipaţi şi foarte sceptici, critici, etc., suferă diferite forme de “cultural acculturation”, un veritabil shake de observaţii pertinente laolaltă cu dogmatisme la fel de periculoase ca cele care motivează războaiele religioase. În experienta mea de profesor am văzut foarte mulţi elevi care imitau filosofiile de viaţă, dictonurile şi valorile postmoderne, fără să fi avut vre-un contact cu o sală de lectură, cu vreo carte de Nietzsche, Gadamer, Vattimo sau Rorty. Televizorul, moda şi revistele Life style au facut totul pentru ei! Spun asta pentru că nu i-am văzut frământându-se cu întrebări, căutari, ci cu atât de emancipatorul import al certitudinii din sfera culturii pop că nu există certitudine. Ciudat paradox: creştinii sunt acuzaţi că neagă viaţa, nu ştiu să se bucure de ea, dar văd că postmodernii cu psihicul vesel îşi refuză sistematic o grămadă de lucruri în viaţă! Să îţi clamezi libertatea prin respingerea automată, fără discernământ, mimetică, serială, pentru a ajunge un animăluţ comod şi teleghidat sau, vorba lui R. Rorty: nu se merită să ne punem întrebări care nu ne ajută concret în viaţă, nu au o valoare pragmatică evidentă! (Orice valoare “metafizică”, oprimantă a fost topită în dezmăţul hiperhedonist al contingentului “eliberator”. Cred că Lucian Blaga s-ar răsuci în mormânt când ar vedea atât de estompate liniile de graniţă între condiţia omului şi cea a animalului, întru imediat şi pentru securitate! )

    Înainte de a purcede la o analiză a punctelor tari , valoroase, dar şi a inconsistenţelor flagrante ale relativismului gândirii slabe şi ale corectitudinii politice pe care o implică aceasta, să zâmbim puţin, parafrazând paradoxul prostiei al lui Georges Courteline. Dacă îi schimbăm conceptul pivotal, îl tranformăm în paradoxul relativismului:

    – Doar idioţii au certitudini!
    – Eşti sigur?
    – Absolut sigur!

  • Ipocriziile ignoranţei docte (M. Foucault)

    Un fost elev mă întreba ce părere am despre “Human, all to human” a lui Nietzsche. L-am sfătuit să îl lectureze pe Nietzsche în cheia în care vrea el să-i citeşti pe altii.  Cred că această exigenţă este o dovadă a respectului (poate cea mai evidentă) faţă de autor. Cred că travaliul lecturii trebuie încheiat cu observarea măsurii în care viaţa autorului este o întrupare a ideilor sale, pentru a mă convinge şi pe mine, lectorul său, că trebuie să îl iau în serios.

    Însă, în multiplele, fastuoasele şi exigentele “concerte de muzică de Bach”, în care intelectualii îşi ascund slăbiciunile propriilor (in)decizii, se pot observa suficiente inadecvări, contradicţii (spre deosebire de C. Noica, eu cred că “istoria filosofiei ESTE devenirea erorii”) şi, mai presus de toate, un teatru al clamărilor orgolioase în numele modestiei.

    Intelectualii, faimoasa carte a lui Paul Johnson, este o excelentă introducere în universul contradictoriu  al marilor figuri intelectuale, cu puterea lor inovatoare dar şi cu slăbiciunile mai puţin vandabile, dar care trebuie luate în considerare de către orice învăţăcel. Demascarea acestor slăbiciuni şi inconsitenţe nu trebuie înţeleasă ca un reflex de putere al purecelui în raport cu elefantul, aşa cum lesne se poate înţelege. Ea are rolul de a mai tempera religiozitatea şi dogmatismul cu care sunt citiţi şi susţinuţi anumiţi autori de către minţile cărora le place confortul modei culturale (paradoxal, vădit antireligioase şi aşa zis emancipatoare, eliberatoare). Dacă tot am ajuns la înălţimea admiraţiei  artei unui pişoar, contra academismului steril, anchilozat, să ne bucurăm atunci de libertatea de a da formă acestui pişoar cu chipul rebel al lui Mick Jagger sau John Lennon, adică să fim consecvenţi cu dărâmarea atitudinii religioase faţă de idolii care ne ameninţă libertatea. Oare ce stângist ar purta un tricou cu caricaturi ale lui Che Guevara sau ce “free-thinker” ar clama dreptul de a face glume defăimătoare cu Ch. Darwin sau R. Dawkins?

    Vă rog să mă corectaţi dacă greşesc, dar am toate motivele să cred că lectorul, în genere, este un o specie devoratoare de “wishful thinking”, teleghidată de propriile sale preferinţe sau antipatii. Aici trebuie începută emanciparea! Nu doar faţă de ipocrizia şi “dogmatismul” religios, ci şi faţă de pretenţioasele dogmatisme şi ipocrizii moderne şi postmoderne, devorate fără discernământ de cei care îşi clamează apartenenţa la moda culturală! Am prezentat în Dansul sibilic al scriiturii o posibilă ieşire din această circularitate a motivaţiilor cu care venim în faţa scriiturilor.

    Iată, pentru început, o contradicţie constatată de un fost student al lui M. Foucault:

    Pe vremea când îl audiam pe Michel Foucault, în anii ’70, la Collège de France, întotdeauna mă surprindea să-l aud explicându-ne că noţiunea de adevăr nu este altceva decât un instrument al puterii şi că, orice putere fiind rea, adevărul nu poate fi decât expresia unei voinţe maligne, pentru ca mai apoi să-l regăsesc în mijlocul a tot felul de manifestaţii de stradă, purtând banderole ce proclamau “Adevăr şi dreptate”. De ce jurnaliştii care se pretind preocupaţi de regulile profesiunii lor şi de datoria de a nu difuza informaţii false se dovedesc, deseori, atât de indulgenţi faţă de nişte gânditori care susţin că adevărul şi raţionalitatea sunt nişte cuvinte goale? (Pascal Engel, Richard Rorty, La ce bun adevărul?, Editura Art, Bucureşti, 2007, p. 12)

  • Too Long – Yael Naim