Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Recent Posts

  • Ce să faci cu un Dumnezeu care se ascunde?

    În continuarea gândului lui Kierkegaard …

    În ce mă priveşte, îmi cunosc prea bine reacţia instinctivă la decizia lui Dumnezeu de a rămâne ascuns: mă răzbun ignorându-L. Încerc să-L scot pe Dumnezeu din viaţa mea asemenea unui copil care crede că se poate ascunde de oamenii mari acoperindu-şi ochii cu mânuţele dolofane. Dacă El nu are de gând să mi se arate, de ce să-L mai caut?

    Cartea Iov ne oferă alte două răspunsuri la dezamăgirea pe care ne-o pricinuieşte Dumnezeu când se ascunde. Primul reiese din afirmaţiile prietenilor lui Iov, scandalizaţi de atacurile lui la adresa crezurilor lor fundamentale. Dezamăgirea profundă resimţită de Iov faţă de Dumnezeu nu corespundea teologiei lor. Le era cât se poate de limpede faptul că trebuiau să aleagă între un om care se pretindea drept şi Dumnezeu, pe care ei Îl  ştiau drept. Însăşi ideea lui Iov de a solicita o întrevedere personală cu Dumnezeu era o absurditate! Reprimă-ţi sentimentele, l-au sfătuit ei. Noi ştim cu siguranţă că Dumnezeu nu este nedrept. Aşa că încetează să mai gândeşti în felul acesta! Să-ţi fie ruşine pentru lucrurile îngrozitoare pe care le spui!

    Al doilea răspuns, cel al lui Iov, este o bâiguială dezordonată, o contrapunere discordantă relativ la argumentele nemiloase ale prietenilor săi. “Pentru ce m-ai scos din pântecele mamei mele?”, îl întreabă el pe Dumnezeu. “O, de aş fi murit, şi ochiul să nu mă fi văzut!” Iov îşi dă frâu liber protestelor, deşi ştie că acestea sunt zădarnice, asemenea unei păsări ce se loveşte fără încetare de geamul ferestrei camerei  în care e închisă. Are foarte puţine argumente solide, ba, mai mult, şi el recunoaşte că logica prietenilor săi pare fără cusur. Şovăie, se contrazice, bate în retragere şi, din când în când, se prăbuşeşte cuprins de disperare. Omul acesta, renumit pentru neprihănirea lui, ridică glasul împotriva lui Dumnezeu: “Să mă lase dar, să plece de la mine şi să răsuflu puţin, înainte de a mă duce, ca să nu mă mai întorc, în ţara întunericului şi a umbrei morţii …”

    Pe care dintre cele două răspunsuri îl susţine cartea Iov? Ambele atitudini au nevoie de unele corectări, dar, după ce toate acuzele deşarte sunt respinse, Dumnezeu le porunceşte pioşilor prieteni ai lui Iov să se ducă la acesta, cu pocăinţă, şi să-i ceară să se roage pentru ei.

    Un mesaj care ar putea scanadaliza, ce se desprinde din cartea Iov, este acela că Îi putem spune lui Dumnezeu orice. Aruncă-ţi asupra Lui toată suferinţa, mânia, îndoielile, amărăciunea, decepţiile, dezamăgirea – El le poate purta pe toate. De multe ori, titanii spirituali ai Bibliei ne sunt înfăţişaţi certându-se cu Dumnezeu. Ei au preferat să meargă mai departe şchiopătând, cum a făcut Iov, decât să-L elimine pe Dumnezeu din viaţa lor. În acest sens, Biblia anticipează conceptele psihologiei moderne: nu ai cum să-ţi negi complet sentimentele sau să le faci să dispară, aşa că e mai bine să le exprimi. Dumnezeu poate să facă faţă oricărei reacţii omeneşti, în afară de una singură. Nu poate accepta răspunsul la care am tendinţa de a recurge şi eu, instinctiv: acela de a-L ignora sau de  a mă purta ca şi când El nu ar exista. Lui Iov nu i-a trecut prin minte niciodată să adopte această atitudine. (Philip Yancey, Dezamăgit de Dumnezeu. Trei întrebări pe care nimeni nu îndrăzneşte să le pună cu voce tare, Ed. Kerigma, 2007, p. 226-227)

  • Un gând din Kierkegaard

    Aviz comodităţii noastre funciare:

    There are many people who arrive at conclusions in life much the way schoolboys do; they cheat their teachers by copying the answer book without having worked the problem themselves (Charles E. Moore (Ed.), Provocations. Spiritual Writing of Kierkegaard, Plough Publishing House, 2007, p. 264 – cartea este disponibilă gratuit pe site-ul editurii. )

  • Întrebare din Iov

    Atunci când se acuză sinceritatea unei relaţii prin dizolvarea dragostei în interese meschine, suspiciunea trebuie dovedită, supusă şi ea testării. Dacă se dovedeşte veridicitatea acuzaţiei, atunci acuzatorul câştigă un ascendent moral (ascendent moral obţinut, paradoxal, tocmai de cel care, de obicei, respinge moralitatea/comandamentele morale). Dar, dacă prin testare se ajunge la infirmarea acuzaţiei, atunci avem de a face ori cu ignoranţa, ori cu vanitatea cinică şi perversă a acuzatorului care nu vrea/ştie/poate să iubească.

    Într-un astfel de context, Dumnezeu şi Satana fac un pariu: se pune la încercare neprihănitul Iov, prin tot felul de necazuri, pentru a vedea dacă nu cumva acesta, în vremuri de restrişte, îl bleastămă de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, filosofia (deconstructivistă, atât de “postmodernă”) a lui Satana este punctul de plecare  al unui experiment de falsificare a acuzaţiei sale: “orice credinţă în Dumnezeu este o formă ascunsă de egoism, o investiţie calculată, o relaţie contractuală, un interes pervers. Dumnezeu mituieşte omul ca acesta să creadă în El. Când s-au terminat beneficiile credinţei în Dumnezeu, omul se va răscula împotriva tiraniei şi răutăţii unui astfel de “sadic” care are, dar nu vrea să dea! În ultimă instanţă, nimeni nu-L iubeşte pe Dumnezeu dacă nu are ceva de câştigat de pe urma acestei relaţii! Dumnezeu poate fi apreciat nu ca persoană, ci doar ca un simplu mecanism productiv în economia intereselor umane.” (Greşesc dacă afirm că gândirea slabă, teoretizată de G. Vattimo, îl precedă pe acesta cu prea  multe milenii pentru ca filosoful italian să îi revendice paternitatea? Gratuitatea respingerii şi a negării pare infinit mai comodă decât efortul de a crea, de a fi consecvent şi onest cu ceea ce faci, gândeşti şi spui! Când mă gândesc la unele discuţii din zilele noastre, parcă îmi vine să mă îndoiesc de originalitatea şi autenticitatea “boemismului”  filosofic al unora. De fapt, îmi dau seama că nu e nimic nou sub soare! Dar, să respectăm cu sfinţenie dreptul democratic al fiecăruia de a pune întrebări şi de a fi sceptic! Numai să fie constant şi integru în demersul său!)

    Trebuia ca experienţa circumscrisă vieţii unui muritor pământean să confirme sau infirme această filosofie “emancipatoare”. În aceste sens, observ,  cu mult timp înaintea lui K. Popper, faptul că Dumnezeu este adeptul gândirii  “deschise” (mă refer la dihotomia gândire/mentalitate deschisă-închisă din terminologia filosofică a lui K. Popper) şi acceptă democratic posibilitatea criticii, supunând-o testării.

    Cu toţii ştim ce s-a întâmplat după această discuţie dintre Dumnezeu şi Satana. Iov intră în scenă, la fel şi manipulările Satanei prin necazurile, femeia şi filosofii neprihănirii laolaltă cu lamentările şi confuzia bietului Iov. În pofida tuturor încercărilor terifiante al Satanei, Iov îşi păstrează credinţa că Dumnezeu îi va face dreptate. Interesantă este schimbarea de perspectivă a lui Iov pe parcursul cărţii: de la cerinţa de a i se face dreptate, acesta ajunge, în cele din urmă, să dorească a-L întâlni şi să-L vadă pe Dumnezeu. Acesta este al doilea pariu, cel pur uman, al lui Iov: dacă Dumnezeu i se va descoperi în suferinţa sa, la strigătele lui. În cele din urmă, Dumnezeu i se descoperă şi poartă un dialog care îl convinge pe Iov de statutul lui şi de cel al lui Dumnezeu. (Mai târziu, peste secole, vom avea revelaţia puterii lui Dumnezeu într-un limbaj care va putea fi înţeles nu doar de neprihăniţi ca Iov, ci de orice păcătos notoriu). În cele din urmă, ordinea este reintrodusă în universul lui Iov şi acesta este ridicat din cenuşă.

    Întrebarea mea: de dragul simetriei narative, al convenţiei unui pariu între persoane oneste şi al respectului faţă de demnitatea persoanei umane, nu ar fi trebuit  ca la sfârşitul naraţiunii să avem o secvenţă în care  Satana să “ceară scuze” lui Iov că l-a supus acestor chinuri pentru o curiozitate “diabolică”? Şi, eventual, să recunoască în faţa lui Dumnezeu că acuzaţiile sale au fost nefondate? (Ştiu, la fel ca oricare creştin,  că va fi un astfel de moment de judecată în viitor, dar parcă aici şi acum ar fi fost de ajutor o astfel de relatare.)

    Chiar şi în zilele noastre pot observa cum acuzaţiile la adresa lui Dumnezeu sunt aduse în numele “drepturilor”, “demnităţii”, “respectului”, “libertăţii” persoanei umane, chiar dacă reclamarea acestora implică tocmai contrariul lor, un şuvoi imens de mizerii, suferinţe şi decadenţe. Să acuzi pe cineva de răul pe care îl faci e culmea ipocriziei, nu credeţi?

  • Decenţa raţiunii

    Teză (şi consecinţele ei) de discutat:

    prima şi cea mai decentă proprietate a raţiunii este să îşi recunoască propriile limite.

  • Cei şapte stâlpi ai creaţiei (Templul cosmic – Geneza 1:1-2:3 – partea a doua)

    Spre deosebire de cosmogoniile şi teogoniile mesopotamieme, creaţia din Geneza este o veritabilă reducţie mitologică, cu un larg simţ al libertăţii. În ochii cercetărului biblic contemporan, cu filiaţii în ştiinţele naturale, Geneza 1:1-2:3 pare a fi cosmologia antică cea mai apropiată de o viziune ştiinţifică, cel puţin aşa cum ne-o asumăm în momentul actual. W. P. Brown consideră oportună evocarea conexiunilor precum şi a disjuncţiilor dintre creaţie şi ştiinţă:

    • să fie apele de sus din Geneza 1 apa din comete, norii interstelari şi planete (Robert M. Hazen, Gen-e-sis: The Scientific Quest for Life’s Origin, Joseph Henry, Washington D.C., 2005, p. 122)?
    • să fie aceste ape de sus forme de materie şi energie cunoscute în cosmologia modernă ca “energie şi materie neagră” (“dark energy”, “dark matter”) sau praful şi gazul interstelar responsabile pentru apariţia stelelor şi a planetelor?
    • atmosfera este descrisă ca fiind protectoare pentru viaţa de pe pământ în faţa inundaţiei “apelor de sus” (Gen. 7:11), ştiinţa confirmând rolul său protector în faţa distrugerii razelor ultraviolete sau a corpurilor extratereste, precum comete şi meteoriţi.
    • Chiasmul zilelor din Geneza 1 (expus în articolul precedent) corespunde simetriei a două caracteristici fundamentale a ştiinţei: structura şi varietatea, atât de necesare unei lumi care este “hospitable to life” (Lee Smolin, The life of the cosmos, Oxford University Press, 1997, p. 16).  Aşa cum observa Brian R. Greene,

    everything we’ve ever encountered is a tangible remnant of an earlier, more symmetric cosmic epoch (Brian R. Greeene, The Fabric of the Cosmos: Space, Time and the Texture of Reality, Vinatage Books, New York, 2004, p. 220).

    Se poate vorbi de “simetrie translaţională”, invariabilă, care asigură faptul că legile fizicii se aplică oriunde în univers; mai există “simetrie rotaţională” – rotiţi universul pe orice axă şi el va arăta la fel. Uniformitatea microradiaţiilor este un alt semn al omogenităţii cosmosului, a distribuţiei uniforme a materiei şi energiei după Big Bang. (Pasionaţii  de cosmologie şi  de teorii matematice complexe pot citi Mirror Symetry, o uimitoare culegere de studii despre simetrie). Dar pe lângă atâtea simetrii, universul ne relevă şi cazuri de asimetrii care fac posibilă viaţa, a se vedea celebra şi fina asimetrie dintre materie şi antimaterie.

    • pentru că “dezordinea la un anumit nivel poate duce către o ordine la un nivel mai înalt” (Ilya Prigogine), nu ar trebui să ne mirăm de rolul constructiv al haosului în creaţie. “Haosul determinist” (Alan Cook) şi teoria modernă a haosului reflectă dinamica părţii constructive a tendinţei creaţiei către ordine, vizibilă în auto-organizarea complexităţii sistemelor chimice şi biologice, a creaţiei, anihilării şi transformărilor.

    Through entirely ignorant of cosmic background radiation, rotational invariance , and cosmic clumpiness, the autor of Genesis 1 observed that creation is indelibly imprinted with a skewed symmetry. There are, as we heve seen, cases of broken symmetries or “nonpredictable variations” littered throughout the ancient account. Most significant is Day 7, which presents the greatest “anomaly” in the creation schema, yet provides the key to the entire structure. Again, perfect symmetry makes for a lifeless universe. variation, by contrast, constitutes the story of cosmic evolution as it does the Genesis story of creation (p. 53).

    The chaos depicted in Genesis 1:2 can be read as the disorder that sets the precondition for order. It is the kind of disorder that God can work with, not against (p. 55).

    Brown trece apoi prin discuţia asupra binomului spaţiu-timp ca nişte concepte interdependente care fac posibilă dezvoltarea universului, oprindu-se asupra singularităţii Big Bang-ului (respins în primă instanţă de astronomul Fred Hoyle pentru că era prea “conformă” cu teologii iudeo-creştini), care nu explică originea universului ci evoluţia după o fracţiune de la timpul zero, aşa cum nici primul verset din Geneza nu explică începutul absolut al creaţiei (p. 56):

    Both the ancient narrator and the modern cosmologist find a sliver of common ground: creation commences in extremis, in a condition of incredible (some would say “infinite”) density, uniformity, and density. Physicist describe this initial condition as an inconceivable situation of extreme intensity in which the temperature remained above a milion billion degrees Kelvin with wild fluctuations of energy so severe that all known particles assumed zero mass, a state of perfect symmetry… and chaos! (…) Although the universe may existed in a state of spacetime “singularity” or point of infinite compression, as some physicists describe it, that state was also thoroughly “jittery and turbulent” on the quantum level. (…)

    But primordial pathology was not all bad in the course of creation. It reflected, according to the Grand Unification Theory (GUT), a condition in which all the known forces were unified: gravity, electromagnetic force, strong nuclear force, and weak nuclear force. It was a “perfect unity” until the Bang – an “explosion” occasioned by a false vacuum state or condition of gravitational repulsion. This state of negative pressure expanded space by a factor of at least 10³⁰, lasting for the briefest of moments. (…)

    So marked the earliest stage of cosmic evolution, one that began in “perfect unity” and was shattered by a false vacuum, putting the “bang” in the Big Bang-. Genesis 1:2 analogously describes suspended a state of colossal potential, of cosmic readiness for creation. God’s breath suspended above the dark waters; pent-up quantum energy poised to burst forth. Both indicate a generative fluctuation of astronomical or (I can’t resist) biblical proportionas. As one theologian notes, “The Spirit that is moving over the waters of chaos expresses … God’s readiness to speak and to act from eternity”, or, as one could restate, from the initial state of “chaos” within which time and space had no bearing, the state in which God’s breath was held, ready to explode and unleash creation (p. 56-57).

    Trecând de evoluţia cosmică prin permutarea de la Big Bang la Big Flash, marea difuză de fotoni care a inundat universul la naşterea sa şi ale căror rămăşiţe le putem vedea în radiaţia cosmică de fond (Să fie lumină! – ziua 1) care precede lumina stelelor (ziua a patra), autorul american ajunge la evoluţia biologică, la fecunditatea organismelor, proiectate să se potrivească unei nişe specifice. De altfel viaţa din Geneza 1 nu e caracterizată ca fiind perfectă, ci bună, element care este folosit pentru explicarea unei forme de competiţie, luptă pentru viaţă (Gen 1:26-28). Viaţa  apare din interacţiunea fertilă a apei, aerului şi a pământului, aşa cum apare şi în Geneza, cu remarca că ziua a 6-a pare a fi perioada naturală de dezvotare a vegetaţiei, nicidecum ziua a 3-a.

    Discutând apoi unicitatea omului şi problema asemănărilor cu cimpanzeul, până  şi dr. Craig Venter consideră că, datorită limbajului, a cogniţiei şi culturii pe care o creează, omul este de o “singularitate masivă” (C. J. Venter, The Sequence of the Human Genome, Science, Vol. 291, February 2001, p. 1347). De altfel, după ce citesc articolul Chimpanzee and human Y chromosomes are remarkably divergent in structure and gene content (Nature 463, 536-539, 28 January 201o), cu siguranţă că săracii cimpanzei se simt  ameţiţi de “evoluţia” situaţiei înrudirii lor cu oamenii şi mai că le-ar trece prin cap ideea unui proces de înselătorie şi a despăgubirilor morale de la  anumiţi “oameni de ştiinţă”, “binevoitori” cu soarta lor, şi nu numai!

    Trecând peste abundenţa datelor pe care le oferă autorul pentru a surprinde dialogul dintre Geneza 1 şi mai multe discipline ştiinţifice, redau doar schema prin care se face o recitire,  în termenii unui evoluţionism teist, primului capitol din Geneza 1:

    Geneza 1:1-2-3 Înţelegerea ştiinţifică
    • Creaţie prin diferenţiere: de la un “haos” lipsit de forme la ordine
    • Naşterea entropică a complexităţii: de la uniformitate la structură
    • “The Big Flash”: “crearea” luminii
    • “The Big Bang”: “crearea” cosmosului
    1. Ziua 1 şi Ziua 4 1. Lumina primordială
    2. Crearea spaţiului şi a timpului 2. Emergenţa binomului “spaţiu-timp”
    • Viaţa “umplând” domenii variate
    • Impulsul biologic de a “umple” medii variate
    • Imago Dei: unicitatea umanităţii făcute după imaginea lui Dumnezeu
    • Homo sapiens: unicitatea cognitivă şi culturală a omului