Atunci când se acuză sinceritatea unei relaţii prin dizolvarea dragostei în interese meschine, suspiciunea trebuie dovedită, supusă şi ea testării. Dacă se dovedeşte veridicitatea acuzaţiei, atunci acuzatorul câştigă un ascendent moral (ascendent moral obţinut, paradoxal, tocmai de cel care, de obicei, respinge moralitatea/comandamentele morale). Dar, dacă prin testare se ajunge la infirmarea acuzaţiei, atunci avem de a face ori cu ignoranţa, ori cu vanitatea cinică şi perversă a acuzatorului care nu vrea/ştie/poate să iubească.
Într-un astfel de context, Dumnezeu şi Satana fac un pariu: se pune la încercare neprihănitul Iov, prin tot felul de necazuri, pentru a vedea dacă nu cumva acesta, în vremuri de restrişte, îl bleastămă de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, filosofia (deconstructivistă, atât de “postmodernă”) a lui Satana este punctul de plecare al unui experiment de falsificare a acuzaţiei sale: “orice credinţă în Dumnezeu este o formă ascunsă de egoism, o investiţie calculată, o relaţie contractuală, un interes pervers. Dumnezeu mituieşte omul ca acesta să creadă în El. Când s-au terminat beneficiile credinţei în Dumnezeu, omul se va răscula împotriva tiraniei şi răutăţii unui astfel de “sadic” care are, dar nu vrea să dea! În ultimă instanţă, nimeni nu-L iubeşte pe Dumnezeu dacă nu are ceva de câştigat de pe urma acestei relaţii! Dumnezeu poate fi apreciat nu ca persoană, ci doar ca un simplu mecanism productiv în economia intereselor umane.” (Greşesc dacă afirm că gândirea slabă, teoretizată de G. Vattimo, îl precedă pe acesta cu prea multe milenii pentru ca filosoful italian să îi revendice paternitatea? Gratuitatea respingerii şi a negării pare infinit mai comodă decât efortul de a crea, de a fi consecvent şi onest cu ceea ce faci, gândeşti şi spui! Când mă gândesc la unele discuţii din zilele noastre, parcă îmi vine să mă îndoiesc de originalitatea şi autenticitatea “boemismului” filosofic al unora. De fapt, îmi dau seama că nu e nimic nou sub soare! Dar, să respectăm cu sfinţenie dreptul democratic al fiecăruia de a pune întrebări şi de a fi sceptic! Numai să fie constant şi integru în demersul său!)
Trebuia ca experienţa circumscrisă vieţii unui muritor pământean să confirme sau infirme această filosofie “emancipatoare”. În aceste sens, observ, cu mult timp înaintea lui K. Popper, faptul că Dumnezeu este adeptul gândirii “deschise” (mă refer la dihotomia gândire/mentalitate deschisă-închisă din terminologia filosofică a lui K. Popper) şi acceptă democratic posibilitatea criticii, supunând-o testării.
Cu toţii ştim ce s-a întâmplat după această discuţie dintre Dumnezeu şi Satana. Iov intră în scenă, la fel şi manipulările Satanei prin necazurile, femeia şi filosofii neprihănirii laolaltă cu lamentările şi confuzia bietului Iov. În pofida tuturor încercărilor terifiante al Satanei, Iov îşi păstrează credinţa că Dumnezeu îi va face dreptate. Interesantă este schimbarea de perspectivă a lui Iov pe parcursul cărţii: de la cerinţa de a i se face dreptate, acesta ajunge, în cele din urmă, să dorească a-L întâlni şi să-L vadă pe Dumnezeu. Acesta este al doilea pariu, cel pur uman, al lui Iov: dacă Dumnezeu i se va descoperi în suferinţa sa, la strigătele lui. În cele din urmă, Dumnezeu i se descoperă şi poartă un dialog care îl convinge pe Iov de statutul lui şi de cel al lui Dumnezeu. (Mai târziu, peste secole, vom avea revelaţia puterii lui Dumnezeu într-un limbaj care va putea fi înţeles nu doar de neprihăniţi ca Iov, ci de orice păcătos notoriu). În cele din urmă, ordinea este reintrodusă în universul lui Iov şi acesta este ridicat din cenuşă.
Întrebarea mea: de dragul simetriei narative, al convenţiei unui pariu între persoane oneste şi al respectului faţă de demnitatea persoanei umane, nu ar fi trebuit ca la sfârşitul naraţiunii să avem o secvenţă în care Satana să “ceară scuze” lui Iov că l-a supus acestor chinuri pentru o curiozitate “diabolică”? Şi, eventual, să recunoască în faţa lui Dumnezeu că acuzaţiile sale au fost nefondate? (Ştiu, la fel ca oricare creştin, că va fi un astfel de moment de judecată în viitor, dar parcă aici şi acum ar fi fost de ajutor o astfel de relatare.)
Chiar şi în zilele noastre pot observa cum acuzaţiile la adresa lui Dumnezeu sunt aduse în numele “drepturilor”, “demnităţii”, “respectului”, “libertăţii” persoanei umane, chiar dacă reclamarea acestora implică tocmai contrariul lor, un şuvoi imens de mizerii, suferinţe şi decadenţe. Să acuzi pe cineva de răul pe care îl faci e culmea ipocriziei, nu credeţi?
Alonewithothers's Blog 
parerea mea este in acest caz e una foarte realista si sustine ideea ca acest cuvant de Dumnezeu este atribuit de oameni pentru a putea sa se inteleaga ca se face referire la El. El fiind cu totul altceva decat acest cuvant nesemnificativ pe care-l atribuim noi oamenii pentru a face referire la persoana Lui. El este insusi “logosul” creator si stapanitor peste ”oamenii cei dati la rele si bicisnici” dupa cum spune un mare filozof Feodor Mihailovici Dostoievski. Din cauza aceasta exista si marul discordiei intre religii si oameni pana a ajunge sa se urasca intre ei doar din simplul motiv ca unii Il numesc intr-un fel si altii in alt fel.
Problematica pusa mai sus cu batranul Iov este una realista, Dumnezeu incercandu-l pe batranul Iov prin a-i da libertate diavolului pentru a-i incerca credinta, dar in tot acest timp Dumnezeu nu il lasa pe batranul Iov sa piara sub planul malefic al Satanei si ii da acestuia ”semnul distinctiv”(ingerul) prin care ii sugereaza ca nu l-a parasit oprindu-i in tot acest timp planul diabolic al Satanei. Dumnezeu aici este pus in postura de arbitru care opreste jocul si care trebuie sa-i ceara asa zisele ”despagubiri morale” celui care a pierdut, dar Statana uita ca a pierdut pariul si uita si ca trebuie sa plateasca anumite ”despagubiri morale”.
Aici intervine intrebarea mea: oare in pactul pe care l-a facut Satana cu Dumnezeu, la inceput Satana a pus ”clauza” ca in cazul in care va pierde jocul sa plateasca despagubiri morale sau sa-i ”ceara scuze” lui Iov?
Nu cred. Eu cred ca s-a intamplat altcumva. Dumnezeu i-a dat liber arbitru Satanei pentru a-l incerca pe Iov pentru a vedea daca batranul Iov il va alunga pe Dumnezeu din viata sa (l-a incercat) doar atat si nicidecum nu a fost un joc intre Satana si Iov. Necredinta oamenilor vine din dorinta de a scormoni Sfaintele pana la descoperirea adevarului care este undeva la mijloc(vorba lui Aristotel) plecand de la premiza ca daca niciodata nu o sa afli adevarul, atunci nu are nici un sens sa-l cauti , iar cu timpul isi dau seama ca zabaterile lor nu au nici un final si nu ajung nicaieri incercand sa scrie tot felul de articole pe diferitele teme ale relativismului si gandiri slabe care nu au nici un final sau poate finalul lui Aristotel(”adevarul este undeva la mijloc”). Aceasta este necredinta oamenilor doar din simplu motiv ca nu cred ceea ce este scris in Scriptura(in Vechiul si Noul Testament) si vor intodeauna sa afle adevarul chiar daca adevarul se afla chiar sub nasul lor ,ei nu il inteleg incercand sa-l interpreteze fiecare cum poate si de aici se ajunge la o intreaga nebunie care se numeste de cele mai multe ori gandire rationala lipsita de actul de simtire totul petrecandu-se la nivelul rational(mental) lasand credinta la o parte si straduindu-se sa gaseasca noi solutii si ipoteze (aceasta numindu-se in termeni mai concreti filozofie). De cele mai multe ori din pacate in filozofie oamenii sau filozofii (caci nu mai sunt niste oameni simpli) au tendinta de negare pentru ca aceea se aplica foarte usor si merge pe termeni rationali, logici. In schimb este mai greu sa demonstrezi ceea ce simti pentru ca nu prea poti explica si aici avem un exemplu de laudat Petre Tutea un mare filozof pe care-l apreciez si care toata viata s-a straduit sa explice ceea ce este mai presus de rational (iubirea fata de aproapele tau etc.) pe care nu ai cum sa le explici numai daca le-ai trait ceea ce s-a si intamplat. In concluzie, omului ii lipseste credinta cu desavarsire.