Evenimentul Zilei, 01 Septembrie 2010, Dan Arsenie:
Românii sunt cetăţenii din Uniunea Europeană cu cel mai redus nivel al învăţării pe tot parcursul vieţii (educaţia permanentă), arată European Lifelong Learning Indicators, studiu întocmit de fundaţia non-profit Bertelsmann.
Indicele European al Învăţării pe tot Parcusul Vieţii este un instrument care măsoară educaţia pe care o primesc europenii de la “leagăn până la mormânt”, în şcoli, comunitate, la locul de muncă şi în viaţa personală, se arată în studiu.
Indicele ELLI, calculat în 2010, măsoară performanţa în învăţare în patru domenii: învăţarea pentru a şti, învăţarea pentru a face, învăţarea pentru a trăi împreună şi învăţarea pentru a fi.
Învăţarea pentru a şti corespunde educaţiei formale, pentru a face – educaţiei vocaţionale, pentru a trăi împreună – educaţiei pentru coeziunea socială (a convieţuirii) şi pentru a fi – educaţiei pentru dezvoltare personală. România înregistrează o performanţă scăzută la toate cele patru tipuri de învăţare, indică studiul.
România, codaşă peste tot
Indicele nu reprezintă o dimensiune a inteligenţei membrilor unui popor, atrag atenţia autorii studiului. “ELLI măsoară exclusiv modul în care condiţiile de învăţare prezente într-o ţară facilitează bunăstarea economică şi socială”, se adaugă în document.
“Cum avem de-a face cu globalizarea, iar economiile lumii se concentrează tot mai mult pe cunoştinţe şi abilităţi, educaţia este una dintre forţele dominante pentru succesul oamenilor şi statelor […] Lansarea primei ediţii a ELLI în 2010 coincide cu o perioade de criză economică mondială, ale cărei cele mai puternice efecte s-au simţit în Europa”, se arată în studiu.
Lucian Blaga spunea că timpul este jucăria cinică prin care Dumnezeu ne măsoară destrămarea și durerea. Dar, în absența “eliberatoare” a lui Dumnezeu, timpul devine forma cea mai coercitivă asupra conștiinței umane postmoderne.
Individul alienat contemporan se lasă mângâiat de orice artefact sau simulacru de relaţie care îi poate acoperi slăbiciunea în faţa timpului. Purtăm la mână ceasuri şi totuşi uităm să ne măsurăm viaţa! Paralizaţi candid de o infinitate de promisiuni seducătoare, devenim simpli turişti prin propria viaţă. Suntem instruiţi cu predilecţie: pofteşte orice şi oricât pentru a trăi o tinereţe care, e greu de recunoscut, se vestejeşte pe măsură ce este consumată tot mai frenetic! Atunci când demolăm valorile incomode cu sofisme pretenţioase, devine atât de cool să subscriem tezei lui Janice Joplin: live fast, die young! Chiar mai mult decât atât: în coabitarea culturală de astăzi, ne putem putem afişa teribilismul adolescentin hippie sau avangardist la adăpostul confortului bine calculat. Organicitatea spectaculară a petrecerii împreună, specifică mai ales copilăriei şi tinereţii, se combină cu o consistentă maximizare a conştiinţei propriului timp (Eigenzeit). Industria ingineriilor bio-chimice ale întineririi şi a veseliei impuse a timpului liber (leisure industry) se potriveşte perfect cu perfida industrie a amneziei, care plantează subiecţilor o proteză de conştiinţă, “eliberată” de orice vină şi temere. Suntem îmbătaţi de gândul de a fi stăpânitori efemeri, uitând că astfel am subscris să fim nişte sclavi permanenţi!
În acest context, găsesc foarte sugestive următoarele rânduri:
Time talks. It speaks more plainly than words. The message it conveys comes through loud and clear. Because it is manipulated less consciously, it is subject to less distortion than the spoken language. It can shout the truth where words lie (Edward T. Hall, The Silent Language, Anchor, 1973, p. 1).
Indiferent de voinţa sau vitalitatea noastră (pe care le putem afişa ostentativ), suntem nevoiţi să parcurgem emigrarea internă între vârstele a ceea ce numim conştiinţă. Când ne uităm în oglinzile timpului, observăm cu regret amprentarea timpului asupra funcţiilor corpului. Implacabila eroziune a timpului pune fiinţa umană în faţa unei alegeri. Nihilismul nocturn, decadent, pare a fi alegerea cea mai “curajoasă”, dar de fapt ea este facilă şi, de cele mai multe ori, ascunde o laşitate narcisistă. O altă alegere este aceea de a “şurubăi” la mecanismele prin care se poate manipula trecerea timpului, în ciclicitatea sa convenabilă, spre interesul egoist al omului.
Eu, cel puţin, prefer o a treia opţiune. Este vorba de alegerea de a trăi din plin clipa pentru un scop ce o transcende, conştient că bucuria copilului se prelinge în oftatul înţelept al bătrânului către o altfel de bucurie, mai curată şi mai înţeleaptă.
Cum să înţeleg faptul că timpul e “prietenul” vieţii într-o operaţie, la fel cum poate fi “duşmanul” vieţii într-o evoluţie iremediabilă a unui cancer? Poate că răspunsul e încapsulat, împreună cu farmecul său, în însăşi natura întrebării, cu iz pestilenţial câteodată. Capacitatea de interogare e un argument pentru transcenderea/depăşirea slăbiciunilor răspunsurilor ce mizează pe imanenţă şi contigenţă!
Timpul poate descoperi o dragoste şi dedicare reală, în aceeaşi măsură în care demască putreziciunea unei relaţii “sentimentale”, viciate de apetenţă vizuală şi goală de conţinut (câţi tineri se plâng că nu sunt înţeleşi şi valorizaţi pentru ceea ce sunt, ci apreciaţi doar pentru spectacolul epuizant al unei performanţe scenice, pe care o supralicitează însă în mod conştient şi benevol, “că aşa-i moda”!).
Învăţăm să trăim cu o bucurie sănătoasă, chiar având în conştiinţă realitatea dureroasă a îmbătrânirii şi stingerii trupului, doar în măsura în care nu ascundem vinovăţiile noastre, blamând copilăria, părinţii, sistemul educaţional, etc.! Cred că “suntem lăsaţi” să trecem prin bucurii şi dureri, vindecări şi boli, miracole şi moarte, pierderi şi regăsiri, nu pentru a ne cuibări în utopiile noastre aptere, inerte în perfecţiunea lor prefabricată, ci pentru că timpul vindecă şi înţelepţeşte un om! Îmi aduc aminte de o scurtă conversaţie din Stăpânul inelelor:
– I wish it need not have happened in my time (said Frodo).
– So do I, said Gandalf, and so do all who live to see such times. But that is not for them to decide.All we have to decide is what to do with the time that is given us(The Lord of the Rings, I, 60 – italics mine).
Pentru că orice gratuitate se plăteşte, cred că timpul care “ni s-a dat” este o extraordinară resursă de a pierde ceea ce nu ne este autentic, pentru a ne regăsi pe noi şi Dumnezeu! În ultimă instanţă, suntem liberi să decidem ce fel de condiţionare suportăm: una culturală, contingentă, imanentă, cu elemente interesante şi stimulative, dar falimentară în faţa eroziunii timpului, sau condiţionarea Celui care “ne-a dat” timpul ca să îl trăim cu un sens şi cu un folos!
I’m a father and a son; I’ve been a lover with just one,
But this world can get me all undone,
And I’m frightened I’m the only one.
I wrestle with the thoughts I keep,
If I sow the seed of arrogance then it’s loneliness I’ll reap,
It’s loneliness I’ll reap.
Please don’t leave me stranded here,
With a head of lies and a heart of fear.
My life’s a show on Gods TV,
The world an audience, watching me.
So wake me, shake me, keep me sharp,
As I touch the power of Gods great harp.
And this world can fill your head with praise,
That steals me from eternal grace.
So how can I serve God and wealth?
I can captivate an army, but I can’t control myself.
I can’t control myself.
Ghostly figure out at sea, I hear a voice that’s calling me,
To walk upon the waves of faith.
For in the arms of God, I am safe.
All this time, since the day that I was born,
I’ve never known a time like this,
I don’t wanna let you down.
La final de vacanţă/concediu şi înainte de a redeveni (prea) serioşi, să zâmbim puţin!
Dar îmi permit să pun întrebarea: să fie acest gen de umor doar un simplu pretext de entertainment? Se poate citi în scriptul acestui film un tipar cultural şi o atitudine faţă de moarte, cultivate premeditat în conştiinţa consumatorului de media contemporan?
Bucuria nu e un continent vesel şi nicidecum o imensitate plată. Ea este mai degrabă un arhipelag, o suită de insule despărţite de diverse torente. În ciuda capriciilor vieţii şi a fiordurilor ei, ne este dat să trecem de la o bucurie la alta. (De multe ori suntem tentaţi să preluăm convenţionalul Omnia romae venalia sunt – în Roma totul e de vânzare – şi, prin pseudo-realitatea veselă a spectacolelor de tot felul, ne lăsăm sterilizată conştiinţa de realitatea durerii, a morţii şi a hăurilor ce se deschid între insulele de bucurie.)
Săptămâna aceasta mi-a fost dat să văd o bucurie reală, profundă, autentică. Şi, paradoxal pentru mulţi dintre noi, am descoperit-o cu prilejul unei înmormântări. Soţia păstorului meu duhovnicesc din anii studenţiei, a adormit în Domnul. Trupul ei s-a întors în ţărâna din care a fost luat, iar duhul ei se bucură de Dumnezeul mântuirii ei. A trecut de arhipelagul bucuriilor şi a descoperit tărâmul bucuriei nesfârşite.
Spun toate aceste lucruri fără a textualiza estetic iluzii teribile, ci pentru că viaţa şi credinţa ei, precum şi a familiei ei, s-au întrupat într-o frumoasă mărturie care a făcut înmormântarea să devină o celebrare a vieţii. Într-adevăr, sămânţa moare, dar la ce viaţă frumoasă dă naştere moartea unei seminţe! Chiar dacă cancerul s-a lipit de trup de trei ani, chiar dacă durerea şi zbaterile ei, precum şi ale familiei au fost reale, inima i-a rămas dedicată întru totul Celui Înviat. Nădejdea învierii a făcut ca purtarea bolii în trup să îi deschidă nebănuite porţi de bucurie şi linişte. Nici vorbă de atât de omeneasca răzvrătire, cârtire şi interogare părtinitoare. Aici, în ameninţătoarea atingere a morţii, străluceşte credinţa testată, bucuria reală şi dragostea desăvârşită a unui credincios.
Moartea ne egalizează şi diferenţiază în egală măsură! Cu toţii murim, însă nu fiecare moarte e un dar!
În această săptămână am primit un dar care a mângâiat multe suflete şi care vorbeşte acolo unde aroganţa cunoaşterii este neputincioasă.
Trupul este semănat în putrezire, şi învie în neputrezire; este semănat în ocară, şi învie în slavă; este semănat în neputinţă, şi învie în putere. Este semănat trup firesc, şi învie trup duhovnicesc. (1 Corinteni 15:42-44)
Cu această realitate a învierii în inimă, sunetele terifiante ale cuielor bătute în sicriu nu au produs familiei spaimă şi înspăimântare. Mântuitorul, văzând tulburarea ucenicilor în faţa perspectivei morţii Învăţătorului lor, le spune următoarele cuvinte:
Aţi auzit că v-am spus: ,Mă duc, şi Mă voi întoarce la voi.’ Dacă M-aţi iubi, v-aţi fi bucurat că v-am zis: ,Mă duc la Tatăl’ căci Tatăl este mai mare decât Mine. (Ioan 14:28)
O bucurie veritabilă izvorăşte doar dintr-o dragoste autentică! Depinde însă de fiecare cum probează această realitate a bucuriei şi nădejdii întru înviere…
