Modestia ipocrită a gândirii slabe (1)

Scurt eseu despre cum poţi să nu ai niciodată dreptate


Nu are convingeri decât acela care n-a aprofundat nimic (Emil Cioran)

Etica întrebărilor şi genetica răspunsurilor

Greşesc oare dacă pun pe seama unei responsabilităţi morale punerea întrebărilor, genetica fiind cea care determină (într-o anumită măsură) găsirea răspunsurilor? Pot astfel să întreb: poate fi cineva ipocrit în aparenta sa modestie şi smerenie a cuvintelor sale? Poate fi modestia o formă de aroganţă? Să fim deschişi la minte şi să nu ne gândim că aceste “calităţi” sunt valide doar persoanelor religioase, ci să recunoaştem franc că ele aparţin constituţiei naturii umane.

Cred că pe lângă o gramadă de vanităţi religioase, putem degusta suficientă vanitate postmodernă. Şi, chiar mai mult decât atât, relativismul  militant postmodern şi corectitudinea politică împlinesc din plin condiţiile modestiei ipocrite.

Cam orice tânăr îşi construieşte şi comercializează eticheta atât de open minded, aceea de relativist: (1) nu putem cunoaşte adevărul, deci (2) nu există adevăr şi (3) nici nu suntem capabili să-l găsim vreodată (şi atunci (4) de ce ne-am mai chinui să ne batem capul?), constatare pe care a făcut-o profesorul Allan Bloom acum 20 de ani în urmă:

There is one thing a professor can be absolutely certain of: almost every student entering the university believes, or says he believes, that truth is relative. (Bloom Allan, The Closing of the American Mind. How Higher Education has failed Democracy and impoverished the Souls of Today’s Students,  A Touchstone Book, New York, 1987, p. 25)

Asta doveşte paradoxul că până şi cei care se consideră emancipaţi şi foarte sceptici, critici, etc., suferă diferite forme de “cultural acculturation”, un veritabil shake de observaţii pertinente laolaltă cu dogmatisme la fel de periculoase ca cele care motivează războaiele religioase. În experienta mea de profesor am văzut foarte mulţi elevi care imitau filosofiile de viaţă, dictonurile şi valorile postmoderne, fără să fi avut vre-un contact cu o sală de lectură, cu vreo carte de Nietzsche, Gadamer, Vattimo sau Rorty. Televizorul, moda şi revistele Life style au facut totul pentru ei! Spun asta pentru că nu i-am văzut frământându-se cu întrebări, căutari, ci cu atât de emancipatorul import al certitudinii din sfera culturii pop că nu există certitudine. Ciudat paradox: creştinii sunt acuzaţi că neagă viaţa, nu ştiu să se bucure de ea, dar văd că postmodernii cu psihicul vesel îşi refuză sistematic o grămadă de lucruri în viaţă! Să îţi clamezi libertatea prin respingerea automată, fără discernământ, mimetică, serială, pentru a ajunge un animăluţ comod şi teleghidat sau, vorba lui R. Rorty: nu se merită să ne punem întrebări care nu ne ajută concret în viaţă, nu au o valoare pragmatică evidentă! (Orice valoare “metafizică”, oprimantă a fost topită în dezmăţul hiperhedonist al contingentului “eliberator”. Cred că Lucian Blaga s-ar răsuci în mormânt când ar vedea atât de estompate liniile de graniţă între condiţia omului şi cea a animalului, întru imediat şi pentru securitate! )

Înainte de a purcede la o analiză a punctelor tari , valoroase, dar şi a inconsistenţelor flagrante ale relativismului gândirii slabe şi ale corectitudinii politice pe care o implică aceasta, să zâmbim puţin, parafrazând paradoxul prostiei al lui Georges Courteline. Dacă îi schimbăm conceptul pivotal, îl tranformăm în paradoxul relativismului:

– Doar idioţii au certitudini!
– Eşti sigur?
– Absolut sigur!

  3 comments for “Modestia ipocrită a gândirii slabe (1)

  1. Lex
    August 7, 2010 at 11:12 am

    Graniţa între condiţia omului şi animalului? Poate doar conştientizarea temporalităţii.

    Cred că relativismul este oarecum prost înţeles, nu toate adevărurile au aceeaşi valoare, unii oameni pot interpreta lumea mai bine decât ceilalţi, asta e o parte importantă a relativismului. Era necesar să scăpăm totuşi de ideea invariaţiei metafizice.

    Încă de la Heraclit şi Protagora (şi alţi sofişti) – ideea că lumea este un flux (totul fiind contingent) – a fost denigrată de Platonişti şi religia creştină. În filozofia estică, relativismul şi doctrina anti-invariaţie nu a fost aşa de rău cenzurată – o găsim în budism şi taoism, care sunt doctrine foarte populare.

    Am citit şi cartea lui Allan Bloom, e interesantă, unele critici sunt foarte bune. Dar am citit şi Nietzsche, Rorty (recent) şi Margolis. Ce am asimilat de la Margolis, un apărător modern al relativismului, a fost noţiunea de logică multivalorică – pe care Aristotel nu a putut să o accepte – fiindcă a dorit o invariaţie pentru “Prima Filozofie”.

    Întrebarea este, ce vine mai întâi? Epistemologia, logica sau ontologia?

    Dacă acceptăm că logica este o fabricaţie umană ce răspunde la nevoile noastre atunci putem să o schimbăm. Sunt atâtea situaţii în viaţă, cel mai bun exemplu ar fi etica, în care nu putem da valoare de “bine” sau “rău” absolut, ceea ce logica aristoteliană ne-ar cere. O logică multivalorică sau “vagă” este mult mai utilă într-o lume ambiguă ca a noastră.

    Paradoxul nu e doar al relativismului ci şi al absolutismului. Eu îl formulez aşa

    “dacă ai o certitudine atunci ai şi un criteriul al certitudinii. Acest criteriul trebuie la rândul său să fie cert, şi tot aşa, ad infinitum”.

    Totuşi, sper că nu încerci să argumentezi că dogmatismul religios e cumva mai moral decât relativismul postmodern. Ambele forme sunt deplorabile.

    Cam atât am avut de spus, asta e părerea mea, tânăr de 20 de ani, care nu e student la filozofie.

    • Marius Corduneanu
      August 7, 2010 at 11:32 am

      Apreciez foarte mult ca sunteti un spirit viu si puneti intrebari (ceea ce cred ca distinge categoric omul de animal 🙂 ).

      De acord cu unele idei scrise in comentariul Dvs. Relativismul poate fi unul decent, mai degraba agnostic in anumite privinte neclare, cu ale carei limite ma impac si le accept. Ceea ce incerc sa “deconspir” este ipocrizia relativismului absolutist, militant, care pacatuieste la fel de mult ca absolutismul clasic.

      Poate ca paradoxurile si aporiile pe care le descoperiti au o oarecare rezolvare pornind nu de la epistemologie, nici logica sau ontologi, ci de la antropologie. E o tema de discutat…

      Apropo, puteti vedea in postarile mele de pe blog ca resping si dogmatismul religios, dar prin asta nu imi reclam o superioritate – ieftina sau pretentioasa, asa cum m-ar ispiti conditia intelectuala de absolvent la filosofie 🙂

      Oricum, keep’n toch si multumesc pentru lectura.

  2. tudor.paroiu
    August 11, 2010 at 4:55 pm

    Ca-n orice filozofie convenţională eroarea pleacă da la început, pentru oricine morala este morală doar că mai nou morala poate fi pozitivă sau negativă în variante infinite, aşa că domnule profesor cu toată stima să ne corectăm puţin teoriile. La care morală ne referim la cea existenţială, a formei noastre de existenţă sau cea spirituală, la cea pozitivă sau la cea negativă (fiecare cu susţinătorii ei). De aici şi relativismul oricărei interpretări, dar nu numai atît să luaţi în calcul că orice entitate şi deci şi omul este o simultaneitate formăexistenţăspirit într-un unuivers definit de transformarespaţiutimp. Dacă îmi aduc aminte de Freud o să constatăm că ceea ce numim gîndire sau conştienţă este de fapt o simultaneitate conştientinconştientă. Multe altele de asemenea dar spaţiul este limitat şi cu scuzele de rigoare nu vreau să deranjez, doar concluzia că lumea nu vrea să iasă din convenţiile ei deocamdată.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: