Ipocriziile ignoranţei docte (M. Foucault)

Un fost elev mă întreba ce părere am despre “Human, all to human” a lui Nietzsche. L-am sfătuit să îl lectureze pe Nietzsche în cheia în care vrea el să-i citeşti pe altii.  Cred că această exigenţă este o dovadă a respectului (poate cea mai evidentă) faţă de autor. Cred că travaliul lecturii trebuie încheiat cu observarea măsurii în care viaţa autorului este o întrupare a ideilor sale, pentru a mă convinge şi pe mine, lectorul său, că trebuie să îl iau în serios.

Însă, în multiplele, fastuoasele şi exigentele “concerte de muzică de Bach”, în care intelectualii îşi ascund slăbiciunile propriilor (in)decizii, se pot observa suficiente inadecvări, contradicţii (spre deosebire de C. Noica, eu cred că “istoria filosofiei ESTE devenirea erorii”) şi, mai presus de toate, un teatru al clamărilor orgolioase în numele modestiei.

Intelectualii, faimoasa carte a lui Paul Johnson, este o excelentă introducere în universul contradictoriu  al marilor figuri intelectuale, cu puterea lor inovatoare dar şi cu slăbiciunile mai puţin vandabile, dar care trebuie luate în considerare de către orice învăţăcel. Demascarea acestor slăbiciuni şi inconsitenţe nu trebuie înţeleasă ca un reflex de putere al purecelui în raport cu elefantul, aşa cum lesne se poate înţelege. Ea are rolul de a mai tempera religiozitatea şi dogmatismul cu care sunt citiţi şi susţinuţi anumiţi autori de către minţile cărora le place confortul modei culturale (paradoxal, vădit antireligioase şi aşa zis emancipatoare, eliberatoare). Dacă tot am ajuns la înălţimea admiraţiei  artei unui pişoar, contra academismului steril, anchilozat, să ne bucurăm atunci de libertatea de a da formă acestui pişoar cu chipul rebel al lui Mick Jagger sau John Lennon, adică să fim consecvenţi cu dărâmarea atitudinii religioase faţă de idolii care ne ameninţă libertatea. Oare ce stângist ar purta un tricou cu caricaturi ale lui Che Guevara sau ce “free-thinker” ar clama dreptul de a face glume defăimătoare cu Ch. Darwin sau R. Dawkins?

Vă rog să mă corectaţi dacă greşesc, dar am toate motivele să cred că lectorul, în genere, este un o specie devoratoare de “wishful thinking”, teleghidată de propriile sale preferinţe sau antipatii. Aici trebuie începută emanciparea! Nu doar faţă de ipocrizia şi “dogmatismul” religios, ci şi faţă de pretenţioasele dogmatisme şi ipocrizii moderne şi postmoderne, devorate fără discernământ de cei care îşi clamează apartenenţa la moda culturală! Am prezentat în Dansul sibilic al scriiturii o posibilă ieşire din această circularitate a motivaţiilor cu care venim în faţa scriiturilor.

Iată, pentru început, o contradicţie constatată de un fost student al lui M. Foucault:

Pe vremea când îl audiam pe Michel Foucault, în anii ’70, la Collège de France, întotdeauna mă surprindea să-l aud explicându-ne că noţiunea de adevăr nu este altceva decât un instrument al puterii şi că, orice putere fiind rea, adevărul nu poate fi decât expresia unei voinţe maligne, pentru ca mai apoi să-l regăsesc în mijlocul a tot felul de manifestaţii de stradă, purtând banderole ce proclamau “Adevăr şi dreptate”. De ce jurnaliştii care se pretind preocupaţi de regulile profesiunii lor şi de datoria de a nu difuza informaţii false se dovedesc, deseori, atât de indulgenţi faţă de nişte gânditori care susţin că adevărul şi raţionalitatea sunt nişte cuvinte goale? (Pascal Engel, Richard Rorty, La ce bun adevărul?, Editura Art, Bucureşti, 2007, p. 12)

  3 comments for “Ipocriziile ignoranţei docte (M. Foucault)

  1. tudor.paroiu
    August 6, 2010 at 4:39 pm

    Nu este aşa complicat dacă repunem realitatea în drepturile ei. Adevărul căutat de secole era adevărul convenţional, adică strict uman, strict moral, strict raportat la un caz particular omul şi nu realitatea în sine, mai mult acest adevăr nu era un adevăr al realului ci al realului interpretat. Să mă explic, realitatea nu există pentru nici o entitate, această realitate este transformată (reflectată, interpretată) printr-un intermediar obligatoriu, indiferent de entitatea care face interpretarea. Acest intermediar este spiritul. În acest context orice reflectare a realităţii este o iluzie şi nu o realitate. Ca dovadă că orice măsurătoare am face cu orice aparat (entitate) sau direct nu vom putea determina valoarea exactă fără erore indiferent cît de mare sau de mică eroarea există, totul este relativ exact. La fel şi cu adevărul, în realitate adevătul are infinitate de variante de la pozitiv la negativ cum să le reflectăm pe toate simultan cînd omul nu poate reflecta nimic ca simultaneitate, spre exemplu binele şi răul sînt simultane, adevărul şi minciuna sînt simultane, orice entitate este o simultaneitate de formăexistnţaspirit, spiritul este simultaneitate de memorie/gîndire/simţ/sentiment/intuiţie/instinct, cum să înterpreteze gîndirea unui om această realitate sau adevăr cum doriţi. Este normală contradicţia fiecare interpretează doar ce vrea sau ce poate. E mult de spus dar nu ştiu dacă nu deranjez aşa că mă opresc. Mii de scuze.

    • August 31, 2011 at 1:25 pm

      Este oarecum amuzant că în zelul nostru (şi aici mă includ şi pe mine) de a interpreta realitatea, facem apel la ştiinţa empirică al cărei ultim ţel este cuantificarea absolută (universală?). O tare abordare se bazează pe presupoziţia că există o „valoare exactă”. Asta l-a determinat probabil pe Nicolaus Cusanus să inventeze calculul infinitesimal şi e interesant cum, acest fiu de luntraş îşi intitula opus magnus „De Docta Ignorantia”! Teza lui, din câte înţeleg eu, este aceeaşi cu a lui Tudor. Dar el o rezolvă simplu: există adevăr absolut (deci o valoare exactă) dar ea este transcendentă universului însuşi şi deci nu poate fi aflată/măsurată în acest univers. Numai adevărul revelat este universal.

      Mai este cred un aspect the investigat aici: ce este adevărul? Pilat l-a întrebat exact acelaşi lucru pe Hristos… Am impresia că reativismul absolut al postmodernismului atomizează sistemele de referinţă, situaţie în care, beneînţeles, există o infinitate de adevăruri. După mine asta e o premisă inutilă şi în ultimă instanţă anti-intelectuală pentru că prin ea însăşi atomizează intelectul transformându-l întro serie de afirmaţii disparate. Un soi de paradox al lui Zeno.

      În fine, într-o atare viziune, afirmaţiile lui Tudor referitoare la simultaneitate se susţin, dar asta miroase, aşa cum sugeram, a sinucidere intelectuală. Este cu atât mai mult de preferat o logică bipolară – matricea creştinismului – în care minciuna este absenţa adevărului, întunericul absenţa luminii, recele absenţa caldurii, răul absenţa binelui. Simultaneitatea dispare implicit. Nu neg câtuşi de puţin dreptul individului de a-şi alege premisele dar în ultimă analiză, care este scopul cunoaşterii? Supravieţuirea individului? Supravieţuirea speciei? Satisfacţia personală? Independenţa gândirii şi a individului? Am „o uşoară senzaţie de vagă” că la o adică, omul de rând ar alege supravieţuirea speciei şi prin ea a individului, caz în care logica bipolară este singura soluţie.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: