Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Recent Posts

  • The Triumph of Therapeutic

    The death of a culture begins when its normative institutions fail to communicate ideals in ways that remain inwardly compelling… At the breaking point, a culture can no longer maintain itself as an established span of moral demands. Its jurisdiction contracts; it demands less, permits more. Bread and circuses become confused with right and duty. Spectacle becomes a functional substitute for sacrament (Philip Rieff, The Triumph of the Therapeutic. The Uses of Faith after Freud, Harper & Row, 1965, p. 13, 234).

    Image: Opening the box by Sergiofx

  • Beautiful

  • Războiul împotriva familiei

    The philosophy of the school room in one generation will be the philosophy of government in the next (Abraham Lincon).

    Teză: Pentru că ideologiile care odinioară erau rebele au devenit astăzi oficiale, cu putere legislativă și pentru că marea cultură a ultimelor secole a germinat pe trupul secat și ipocrit al valorilor puritane/tradiționale, poate că acum este timpul să continuăm consecvența atât de productivă a criticii, devoalând straturile de putregai ascunse sub staniolul comercial al stângii libertine.

    Ca profesor de “umanioare” am avut ocazia să văd destul de clar și din interiorul său procesul de creare a “omului nou”. În laboratoarele facultăților de științe ale educației se prepară prescripțiile pe care filosofii stângiști le șoptesc ademenitor factorilor politici. Uite așa se face că axiomele și asumpțiile acestor filosofi “progresiști” sunt implementate prin politicile educaționale ale statului, ce capătă astfel valoare de lege. Industria producerii seriale a noului “cetățean” cuprinde mai întâi

    (1) rețeta standard a relativismului, a criticii metafizicii tari. Odată arat terenul de vestigiile vechii gândiri, poate fi semănată în liniște noua sămânță. Orice revoltă împotriva status quo-ului contemporan e iremediabil taxată cu o rușinoasă deportare în registrul fundamentalismelor. Inchiziția este la fel de puternică astăzi ca acum cinci secole, operând însă acum cu izolare, ignoranță și aroganță cinică, suficiente să despoaie rebelul anti-sistem de orice demnitate umană.

    Statul are tot interesul să investească în industria clonelor ce sunt critice doar într-un anumit registru valoric. Ca un observator al multor experimente educaționale ce s-au petrecut sub ochii mei, vizibile mai ales la orele de filosofie și sociologie, pot spune că matricea universului valoric al tânărului de astăzi este impregnată de mecanisme mimetice, manifestate mai ales prin

    (2) investiția de capital de încredere în mesianismul actului de entertainment (ca manipulare și transformare pasivă a energiilor care altffel ar putea fi periculoase – vitalitatea și libertatea tânărului de astăzi e negociabilă în termeni de afișaj, pastile colorate, libertate sexuală și promisiunea confortului care să-i îmblânzească hedonismul) și

    (3) paternalismul statului democratic. “Suntem pasivi și indiferenți politic, civic, dar să ni se dea, să ni se ofere și să ni se facă! Dacă nu, devenim “puțin” anarhiști și ne jucăm (nu doar estetic) cu nihilismele de orice culoare!”

    Acest tipar serial al omului nou este formatat de o filosofie educațională ce germinează  de-a lungul ciclurilor școlare. În plus, urmând prescripția care i-a ademenit pe Platon odinioară, pe comuniști, naziști, Julian Huxley, J. Dewey și filosofii educației aciuiați pe la ONU, UNESCO, UE, etc., o garanție pentru succesul formării noului om este îndepărtarea părinților ca autorități decizionale în educația copilului. În contextul revoluției sexuale, a liberalizării moravurilor, a împovărării părinților cu visele amăgitoare ale prosperității materiale și ale carierii, arhetipul legăturilor sociale nu mai este familia. Ea și-a pierdut rolul de instituție sacerdotală datorită puternicei intruziuni egalitariste, nivelatoare, a statului. Este cât se poate de clar că eforturile corozive ale noii educații vizează inserția din ce în ce mai puternică a statului în formarea valorilor copiilor.

    William D. Gairdner vorbea în  The War Against the Family: A Parent Speaks Out on the Political, Economic, and Social Policies That Threaten Us All (Toronto: Stoddart, 1993) de un război civil al valorilor.

    Mariajul tradițional este deconstruit, pervertit, satirizat în manualele copiilor ca fiind doar o opțiune printre alte multe tipare de relații de “familie”. Pentru că literatura, industria cinematografică și cea muzicală au făcut bani buni din ironizarea puritanismului victorian, era de la sine de înțeles că educația sexuală nu mai trebuie să fie preocuparea și responsabilitatea familiei, ea fiind acum proprietatea “specialiștilor”, a “sexologilor”,a psihologilor, consilierilor, etc. Capitalizând încredere datorită “specialiștilor”, penalizând cazurile de ignoranță sau abuz ale unor părinți și luptând în numele drepturilor individuale, statul s-a folosit de lege și de deciziile instanțelor de judecată pentru a decima privilegiile familiei tradiționale.

    Până unde se întind politicile publice și de unde trebuie respectate valorile private? Trebuie cu toții să fim imersați în colectivism și egalitarism, fenomene sociale ce favoritează creșterea puterii și coerciției statului?

    Avem o tot mai deficitară proprietate a termenilor: comunitate nu înseamnă comunitarism iar libertatea nu se confundă cu dictatura privilegiilor! Odată ce s-a realizat revoluția cosmologică, scoțându-L pe Dumnezeu din centrul sistemului nostru valoric, atunci erau inevitabile revoluția biologică (transformându-l pe om într-un animal) și revoluția psihologică (înlocuind caracterul cu o sumă de instincte). Inevitabil, familia trebuia modificată! Ea nu mai era necesară pentru protecție, pentru spațiu emoțional intim, dragoste, afecțiune, reproducere, control sexual, valoare/semnificație de sine. Istoria ideilor utopice colectiviste (“cetire” de la Platon, Rousseau, Marx, Engels), feministe (Simone de Beauvoir, Kate Millet) și a minorităților sexuale “externalizează” funcțiile familiei tradiționale. Individualismul e înlocuit de colectivism, moralitatea personală cu cea socială sau a statului, libertatea cu puterea, comunitatea și cooperarea cu comunitarismul, spontaneitatea cu planificarea, meritul cu distribuirea, proprietatea privată cu controlul public.

    În tot acest context să nu ne mirăm de ipocrizia celor ce știu să apere drepturile copiilor “abuzați” de părinți, încuviințănd însă cu toată inima holocaustul invizibil al avorturilor și vortexul derapajelor sexuale, de exemplu. Aceste schimbări ale funcțiilor familiei par a fi o etapă esențială pentru instaurarea unei noi ordini/societăți/guvernări, gând care îmi provoacă fiori.

    In order to raise children with equality, we must take them away from families and communally raise them (Dr. Mary Jo Bane).

    http://vimeo.com/23909915

  • The Errors of Atheism

    Atheism is untenable unless it is the case that there is no plausible notion of God worthy of the name (J. Angelo Corlett, 88).

    I’ve found J. Angelo Corlett’s book The Errors of Atheism (Continuum, 2010) as an agnostic’s statement on the current state of the debate about God’s existence, being a pertinent critique of the “new atheists”, especially R. Dawkins’s logical errors. On the other hand, Corlett argues for a hybrid minimalist theism, correcting the insufficiency of traditional orthodoxy theology. My special interest reading this book was the errors of atheism, as its title states, summarized in conclusion of the book.

    The argument of this book has been that, if orthodox Christian theism suffers from severe implausibility in light of the many problems that it cannot seem to resolve after centuries of defense by some of the most brilliant minds in history, it is a mistake to infer from this supposition that atheism, properly construed, is epistemically justifi ed in a robust sense. For even its most respected proponents commit the errors of atheism.

    First, they commit the straw person fallacy of thinking that theism is best understood in terms of the hyperbolic orthodox Christian conception of God’s nature (e.g., omnipotent, omniscient, transcendent, etc.) and function.

    Second, atheists tend also to commit the bifurcation fallacy in thinking that either orthodox Christian theism is sound, or atheism must be the result, when in fact there are more plausible conceptions of theism than the orthodox Christian one.

    Third, they often tend to commit a fallacy of equivocation between atheism and agnosticism in attempting to stipulatively define “atheism” in probabilistic terms, and arbitrarily, when in fact agnosticism just is the view that construes the existence of God (among other things) probabilistically.

    Finally, they tend also to commit the fallacy of hasty conclusion insofar as atheists reason that the orthodox Christian theistic view of the nature of God is representative, with its numerous attendant problems, of what a viable theism must be vis-à-vis the nature of God.

    Thus even if orthodox Christian theism is highly problematic, atheism is not at this time a justifi ed inferential position to adopt for the serious thinker. Atheism cannot justify itself unless and until it is the case that significant and unresolved problems arise for theisms of the most plausible varieties—especially ones that can evade many or all of the difficulties posed by atheism to orthodox Christian theism. Contrary to both orthodox Christian theism and atheism, then, neither of such views is plausible in light of the current state of the evidence, and the New Agnosticism is the most justified position for the time being.

    What partly underlies the errors of atheism is the thoroughgoing “double-duping” by orthodox Christian theism of unsuspecting parishioners, on the one hand, and atheists, on the other, into thinking that the Christian brand of theism is worthy of the amount of attention it has received. Moreover, part of this double-duping has succeeded in persuading atheists to think that the orthodox conception of the nature of God is the only one worthy of our serious philosophical attention. This idea plays into the atheist’s agenda of easily refuting the idea of God without delving more deeply into the problem of God (J. Angelo Corlett, The Errors of Atheism, Continuum, 2010, 225, emphasis mine).

  • Psihologia paricidului/ateismului (Paul Vitz)

    Tatăl nostru care ești în ceruri… (Luca 11:2)

    În Canada ieri a fost Ziua Tatălui. Din câte am observat până acum, această societate are cel puțin o disfuncționalitate culturală. Pe de o parte avem un status quo, o hipermasculinitate copilărească ce valorifică forța și rezistența fizică (reminescențe anglo-saxone?), extrem de vizibile în religia populară a hockey-ului. De cealaltă parte observăm o tot mai gălăgioasă manifestare a supremației regnului feminin și mitologia inocenței copilului, a dreptului său de autodeterminare și de a respinge orice bombardament cu mesaje prescriptive ale părintelui care să îi modifice preferințele sale sexuale, religioase, morale. Observând tendințele “emancipatoare” din această societate, am sumbra intuiție că în următoarele decenii nu vom mai avea o astfel de sărbătoare pentru că însăși familia va dispărea, cu tot cu legăturile ei maritale, maternale și paternale.

    Tocmai de aceea, atât cât încă mai avem greutatea semantică a cuvântului “tată”, aș menționa perspectiva lui Paul Vitz asupra importanței relației tată-copil. Este deja clasică cartea lui Paul Vitz, Faith of the Fatherless. The Psychology of Atheism.

    Haina credinței ateiste se potrivește atât celor ce au convingeri intelectuale pentru necredință (de obicei la o vârstă matură), cât și celor ce își “brănduiesc” poziția de revoluționari într-un mediu provincial, plictisitor, formalist, dar și celor ce simt nevoia ruperii oricărei relații de autoritate, frustrarea lor sucombând în negativismul  teribilist, juvenil (ultimele două situații sunt comune mai ales vârstei adolescenței). Așadar, pe lângă patologiile credinței, pe care le-am prezentat cu o altă ocazie, se merită a fi discutate și patologiile necredinței. Cartea lui Paul Vitz, cea a lui Paul Johnson (Intelectualii) și lectura paricidului descris de Derrida în “Farmacia lui Platon” este doar un început de drum în configurarea universului plin de umbre, suferințe înnăbușite și vitalități ipocrite ale unor filosofi precum Voltaire, Friedrich Nietzsche, A. Schopenhauer, Sigmund Freud, Bertrand Russell, J. P. Sartre.

    Iată dar o povestire a cărții pentru cei ce nu au avut prilejul să o citească:

    Cred că punând în lumină viața privată, cu elementele ei nu tocmai bine domesticite de rațiune, vom avea o imagine mai normală, mai umană, a celor care și-au dedicat viața să dezvăluie ipocrizia și iraționalitatea celor ce cred în Dumnezeu. Paradoxal poate dar pentru unii doar supradoza cu adicția lui Narcis îî poate trezi din visul îmbietor al atât de convenabile auto-referințialități. Soluția e cât se poate de simplă și la îndemână:

    – “Când vă rugaţi, să ziceţi: Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; vină Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă în fiecare zi; şi ne iartă nouă păcatele noastre, fiindcă şi noi iertăm oricui ne este dator; şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău.”

    Apoi le-a mai zis:

    -„Dacă unul dintre voi are un prieten, şi se duce la el la miezul nopţii, şi-i zice: ,Prietene, împrumută-mi trei pâini, căci a venit la mine de pe drum un prieten al meu, şi n-am ce-i pune înainte;’ şi dacă dinăuntrul casei lui, prietenul acesta îi răspunde: ,Nu mă tulbura; acum uşa este încuiată, copiii mei sunt cu mine în pat, nu pot să mă scol să-ţi dau pâini’, –  vă spun: chiar dacă nu s-ar scula să i le dea, pentru că-i este prieten, totuşi, măcar pentru stăruinţa lui supărătoare, tot se va scula şi-i va da tot ce-i trebuie.
    De aceea şi Eu vă spun: Cereţi, şi vi se va da: căutaţi, şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide. Fiindcă oricine cere, capătă; cine caută găseşte; şi celui ce bate, i se deschide. Cine este tatăl acela dintre voi, care, dacă-i cere fiul său pâine, să-i dea o piatră? Ori, dacă cere un peşte, să-i dea un şarpe în loc de peşte? Sau, dacă cere un ou, să-i dea o scorpie? Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!” (Luca 11:2-13)