Tatăl nostru care ești în ceruri… (Luca 11:2)
În Canada ieri a fost Ziua Tatălui. Din câte am observat până acum, această societate are cel puțin o disfuncționalitate culturală. Pe de o parte avem un status quo, o hipermasculinitate copilărească ce valorifică forța și rezistența fizică (reminescențe anglo-saxone?), extrem de vizibile în religia populară a hockey-ului. De cealaltă parte observăm o tot mai gălăgioasă manifestare a supremației regnului feminin și mitologia inocenței copilului, a dreptului său de autodeterminare și de a respinge orice bombardament cu mesaje prescriptive ale părintelui care să îi modifice preferințele sale sexuale, religioase, morale. Observând tendințele “emancipatoare” din această societate, am sumbra intuiție că în următoarele decenii nu vom mai avea o astfel de sărbătoare pentru că însăși familia va dispărea, cu tot cu legăturile ei maritale, maternale și paternale.
Tocmai de aceea, atât cât încă mai avem greutatea semantică a cuvântului “tată”, aș menționa perspectiva lui Paul Vitz asupra importanței relației tată-copil. Este deja clasică cartea lui Paul Vitz, Faith of the Fatherless. The Psychology of Atheism.
Haina credinței ateiste se potrivește atât celor ce au convingeri intelectuale pentru necredință (de obicei la o vârstă matură), cât și celor ce își “brănduiesc” poziția de revoluționari într-un mediu provincial, plictisitor, formalist, dar și celor ce simt nevoia ruperii oricărei relații de autoritate, frustrarea lor sucombând în negativismul teribilist, juvenil (ultimele două situații sunt comune mai ales vârstei adolescenței). Așadar, pe lângă patologiile credinței, pe care le-am prezentat cu o altă ocazie, se merită a fi discutate și patologiile necredinței. Cartea lui Paul Vitz, cea a lui Paul Johnson (Intelectualii) și lectura paricidului descris de Derrida în “Farmacia lui Platon” este doar un început de drum în configurarea universului plin de umbre, suferințe înnăbușite și vitalități ipocrite ale unor filosofi precum Voltaire, Friedrich Nietzsche, A. Schopenhauer, Sigmund Freud, Bertrand Russell, J. P. Sartre.
Iată dar o povestire a cărții pentru cei ce nu au avut prilejul să o citească:
Cred că punând în lumină viața privată, cu elementele ei nu tocmai bine domesticite de rațiune, vom avea o imagine mai normală, mai umană, a celor care și-au dedicat viața să dezvăluie ipocrizia și iraționalitatea celor ce cred în Dumnezeu. Paradoxal poate dar pentru unii doar supradoza cu adicția lui Narcis îî poate trezi din visul îmbietor al atât de convenabile auto-referințialități. Soluția e cât se poate de simplă și la îndemână:
– “Când vă rugaţi, să ziceţi: Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; vină Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă în fiecare zi; şi ne iartă nouă păcatele noastre, fiindcă şi noi iertăm oricui ne este dator; şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău.”
Apoi le-a mai zis:
-„Dacă unul dintre voi are un prieten, şi se duce la el la miezul nopţii, şi-i zice: ,Prietene, împrumută-mi trei pâini, căci a venit la mine de pe drum un prieten al meu, şi n-am ce-i pune înainte;’ şi dacă dinăuntrul casei lui, prietenul acesta îi răspunde: ,Nu mă tulbura; acum uşa este încuiată, copiii mei sunt cu mine în pat, nu pot să mă scol să-ţi dau pâini’, – vă spun: chiar dacă nu s-ar scula să i le dea, pentru că-i este prieten, totuşi, măcar pentru stăruinţa lui supărătoare, tot se va scula şi-i va da tot ce-i trebuie.
De aceea şi Eu vă spun: Cereţi, şi vi se va da: căutaţi, şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide. Fiindcă oricine cere, capătă; cine caută găseşte; şi celui ce bate, i se deschide. Cine este tatăl acela dintre voi, care, dacă-i cere fiul său pâine, să-i dea o piatră? Ori, dacă cere un peşte, să-i dea un şarpe în loc de peşte? Sau, dacă cere un ou, să-i dea o scorpie? Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!” (Luca 11:2-13)
Alonewithothers's Blog 