Când privesc cifrele cu rata promovabilității la Bacalaureatul din 2011 încep să îmi revin din fatalism. Cu doar câteva zile în urmă, în articolul Bacalaureatul și două tipuri de retorici, făceam prognosticul că nu va fi nimic nou sub cupola fericirii facile a elevului (dar va fi același mărunțiș în plus în buzunarele unor profesori).
Ei bine, când văd că promovabilitatea la examenul de bacalaureat 2011, potrivit unei centralizări parţiale, este de aproximativ 50% la nivelul întregii ţări, ăsta începe să fie un semn de revenire la normalitate. E vorba de normalitatea diagnosticării adevăratelor competențe ale elevilor și, într-o bună măsură, chiar a profesorilor care i-a pregătit. E primul pas pentru schimbarea sistemului de relații din învățământ! Cel care învață bine să fie recunoscut ca atare! Cel care fentează să rămână doar cu fenta! Chiar dacă se pare că unele subiecte (la matematică, de exemplu) au fost dificile (la socio-umane au fost la fel ca anii trecuți, previzibile, relativ ușoare), acest duș rece al rezultatelor de la Bac este binevenit. Poate se modifică ceva în mentalul colectiv, al multor elevi, profesori, părinți. Era inadmisibilă stimularea și acceptarea comportamentului de hoț de la o vârstă atât de fragedă. Cine fură azi la Bac, mâine va fura … Elevii și profesorii buni erau prea mult marginalizați, nivelați și privați de meritele muncii lor de șmecherașii fabricați ca veritabile clone după modelele bineștiute din societatea noastră veselă. Dacă se restabilește ierarhia valorilor, respectul față de corectitudine și munca depusă, atunci vom vedea și stimularea celor care au fost mai leneși, nemotivați, indiferenți.
S-ar părea că pus în fața camerei de filmat, elevul nostru, împătimit al gadgeturilor, s-a cam intimidat. Pus în fața tehnologiei și obligat să revină la banala, “primitiva” foaie de hârtie și creion, mulți elevi obișnuiți cu butonatul (doar trăim într-o device civilization) au rămas surprinși, goi, incapabili de reacție. A fost o adevărată implozie a statuilor de eroi potenți, create în mediul virtual, o crudă revenire în mediul real.
Să spunem deja Bună dimineața Românie! ???
Pentru mulți elevi acest Bac a fost o înfrângere usturătoare, ironică, cu propriile arme. Pentru a oferi suport emoțional și un cadru relaxant, poate că data viitoare nu ar fi rău să punem elevii să dea examenul de Bac pe pagina lor de Facebook. Atunci creativitate… Deja am o propunere cu un model de avatar pentru un “profil” cu care să te tot împrietenești:
P. S. : Nu cred ca se merita efortul de a discuta imbecilitatile celor care apara vechiul sistem de furtisaguri de la Bac. Politicieni, jurnalisti, parinti, profesori si elevi revoltati, prea obisnuiti cu “recordurile de recolte la hectar”: faceti o revolutie in propria ograda, prea ingramadita cu mormintele frumos varuite, si dupa aia mai vorbim!
Pare o banalitate să spui că în România timpul inert/împietrit de care vorbea Lucian Blaga este regimul de existenţă al majorităţii populaţiei. Ritmul molcom al vieţii cotidiene este rupt ici colo de vreo discuție aprinsă și foarte “cordială” despre te miri ce sau de periodicele banchete, anonime şi insipide. Acelea sunt momentele de glorie în care se joacă visele narcisiste ascunse de lumina unei zile cam întotdeauna morocănoase și plumburie. Încapsulat în fatalismul său mioritic, specia umană numită “românul” transformă greutăţile cenuşii de ieri în poverile de azi, mai suportabile și colorate de televizor. Istoria pare a fi aceeaşi, chiar dacă feţele care peste care se mulează masca se succed continuu. (Nici nu e de mirare că insipidele inserții în realitatea românească decadentă, cenușie și mohorâtă ale filmelor noii generații de regizori are lipici la criticii de film dintr-un Occident suprasaturat de macro-narațiuni colorate și mitologii ale eroilor.)
Lipsit de idealuri și dornic să îşi anestezieze neputinţele cronice, românul nostru le camuflează cu paradoxul optimismului tragic: “las’ că se poate și mai rău!” Existență măruntă, peticită, la voia sorții, un preludiu continuu la o tristețe nicicând saturată!
Acest regim de existenţă pasiv, fatalist, coexistă cu cel în care velocitatea prădătorilor le asigură acestora o ascendenţă pe care nu ar avea-o într-un registru al normalităţii, al decenţei şi demnităţii umane. Scandalurile din ultima vreme cu privire la accesarea fondurilor europene de către baronii locali întăresc taxonomia răsturnată a valorilor: ca să fii de succes, trebuie “să te bagi”, “să ai pile”, “tupeu frate”! În experiența mea pedagogică am fost pus în fața implacabilei oferte pentru tânărul avid de succes: “trebuie să fii nu cinstit și educat, ci tupeist și șmecher așa cum sunt Becali și Vanghelie ca să ai succes și să faci ceva în țara noastră!” Când mă gândesc că astfel de replici le-am auzit de la elevii unor licee destul de bune din București, atunci pot declara șah mat pentru viitorul țării!
Într-un regn al normalității răsturnate, al moralei inversate, nu e de mirare că tot mai mulți tineri aleg să fugă de viitorul “luminos” al României. Mușchii și inteligența unei țări sunt aproape în exclusivitate livrate gratuit unei Europe bătrâne, în căutare de vitalități ieftine, dacă nu gratuite. Populația României, din ce în ce mai îmbătrânită (și împuținată de infertilitatea ce însoțește haosul sexual) este condamnată să suporte cheltuieli bugetare imense și datorii cu scadențe pe termen imediat și mediu. O țară se blochează în stagnare și sărăcie atunci când are o productivitate slabă, un stat corupt și supradimensionat, cu sisteme de administrare locală, de sănătate și de educație roase de nepotisme, sifonări de fonduri și ineficiență care nu stimulează profesionalismul, ci doar înregimentarea politică vremelnică.
Integrați într-o Europă narcisistă, românii abandonează leagănul coșmarelor de acasă, dar găsesc apoi dezamăgirea că nu se pot refugia nici în proiectele utopice și impersonale ale comunităților occidentale, șlefuite cu arsenalul propagandistic al advertisingului – cu adevărat profesionist, e drept! După ce te inserezi puțin sub epiderma colorată a Occidentului, descoperi cam aceeași ipocrizie și nepăsare ca cele de care ai fugit din țară. Bădărănismul balcanic e înlocuit de zâmbetul de plastic, constant în indiferența lui, birocrația coruptă și ineficientă e înlocuită cu tribulațiile unei birocrații ai căror funcționărași sunt formatați să gândească în pătrățica (ne)propie și (ne)personală în care au fost încarcerați de “protocoale” și “politici” (câteodată am senzația că consumul regulat de mâncare prea colorată artificial are mutații ireversibile în creierul acestor funcționărași). E adevărat că nu poți construi o societate sănătoasă fără cultul respectării normelor, dar legalismul extrem, înfofolit în idolatria corectitudinii, are fețele și bolile sale ascunse, atât de bine puse în lumină de cultura “underground” din Vest. Aparent nimeni nu te discută și nu are treabă cu tine, dacă îți faci bine treaba și nu încurci pe nimeni, dar de multe ori regăsesc viguroasa patologie a bârfei românești în perfida ei oficializare prin feed-back-urile de la locul de muncă, ca să nu mai vorbim de emisiunile reality show. Aici, în Occident, nu găsești corupția atât de vizibilă și stridentă din România. Dar natura umană rămâne aceeași! Dacă poți schimba o lege astfel încât să nu fii nevoit să o încalci, atunci nu vorbim de corupție, ci doar de “lobby”. Știm cu toții cum se proiectează animalitatea naturii umane în graficele glamuroase și mereu în creștere ale companiilor și rețelelor de putere care te curtează cu benevolența lor.
Nu vreau să minimalizez diferențele dintre România și Occident, dar parcă corectitudinea neamțului nu mai e ca cea din carte iar manierile englezului de rând rareori se aseamănă cu cele ele vestitului gentleman englez. Mai mult chiar, se vede tot mai clar cum noua generație pierde tot mai ușor proprietatea valorilor, a respectării legilor, a normelor de conduită, chiar a ambiției de a reuși prin muncă și educație. În ceea ce privește entropia morală, noi, românii, suntem mult înaintea europenilor. Se pare însă că noua configurație valorică hipermodernă, a dezrădăcinării de matricea valorică protestantă sau catolică, lasă loc vortexului adicțiilor, a unei vieți ca un colaj de puțină muncă, multă băutură, distracție, adrenalină și expreriențe virtuale lascive, etc. Responsabilitatea e bună doar când vorbim de drepturile noastre; când ne cere ceva, atunci ea devine o reminescență a unei filosofii “totalitare”. Când trăiești în coloseumul idolilor ce îți oferă fericirea instant, la promoție, fără responsabilități, atunci nu e de mirare că mirajul paradisului pe pământ va fi întotdeauna disipat de emisiunile de știri…
Ironia face ca ceea ce credeau cei din PNȚCD că va fi sursa reformării societății românești, anume garantarea dreptului la proprietate – restitutio in integrum (+ lustrația) – să fie acum apărată cu cerbicie de comuniștii capitaliști de prin toate partidele, mai ales PSD, PNL și UDMR, prin împotrivirea modificării Constituției ca averile ilicite să poată fi confiscate. Cu alte cuvinte, în binomul țară/popor, reformarea societății nu pornește de la proprietatea asupra bunurilor, de la partide, de la guvern, președinte, adică de la exterior, de la celălalt, ci de la readucerea la viață a simțului moral al fierărui individ, pervertit de comuniști în ultimul hal. Cheia reformării societății românești, inclusiv al comunităților eclesiale – care ar fi trebuit să fie modele în materie, este exact aceeași cu prescripția lui Dumnezeu pentru poporul Israel, la fel de corupt și egoist precum noi astăzi:
Iată ce trebuie să faceţi: Fiecare să spună aproapelui său adevărul; judecaţi în porţile voastre după adevăr şi în vederea păcii; nici unul să nu gândească în inima lui rău împotriva aproapelui său, şi nici să nu iubiţi jurământul strâmb! Căci toate lucrurile acestea Eu le urăsc, zice Domnul.” (Zaharia 8:16-17)
Desigur, acestea sunt doar gânduri fugare ce dau seama de limitele unei transcenderi a cadrelor culturale. Dar cred că ar fi un lucru extraordinar ca întreaga experiență și expertiză a românilor aciuiați prin toată lumea să fie valorificată de o guvernare inteligentă și deschisă. Atunci când vom refuza gândirea coruptă de interesul egoist, recunoscând valoarea celuilalt, atunci când vom respinge comportamentul gregar, formând o comunitate și nu haite, atunci când nu ne vom mai minți, muncind cinstit, ca în fața lui Dumnezeu, poate că atunci ar mai fi ceva speranțe să ne creștem copiii și nepoții în propria țară. Până atunci însă, ne hrănim identitatea culturală cu urmele unei istorii fardate, dulcegi, sursă de discursuri sforăitoare, care nu ne folosește decât ca rezervor de uitare a datoriilor cotidiene.
Așadar, pentru că realitatea e prea cenușie în România dar totuși să nu cădem în negativism irecuperabil, nu ar strica să folosim puțină știință occidentală și să facem măcar un ambalaj mai colorat a ceea ce avem deja.
Privind această dezbatere, vă invit să studiați tiparul argumentativ al lui M. Shermer vs. Lennox. M. Shermer mi se pare mai convingător când scrie. Liniștea scriiturii îi asigură securitatea care îi dă avânt deconstruirii falselor credințe. Pus în fața unui competitor de calibru, analitic, Shermer, ca și Harris și Hitchens, o dau pe șmecherii ironice, sofisme, denaturări, hiperbolizări și apel la emoții. Kaput cu rațiunea! Devine evidentă diferența dintre sofisme și argumente solide, zgomote și concizie. (Deja încep să adun materiale pentru o analiză comparativă a dezbaterilor de la G. B. Shaw vs. G. K. Chersterton și B. Russell vs. Fr. Copleston până la dezbaterile recente.)
Ziarele centrale declarau zilele acestea “victoria socialismului” la bacalaureat: “anul acesta nu s-a mai putut copia”, “peste 300 de elevi au fost scoși din sălile de examen”… Ochiul meu critic era aproape cuprins de lacrimi dulcege pentru această victorie a sistemului.
Însă imediat am fost readus la realitate de mesajele pe care le primesc cu nonșalanța parteneriatului pe care îl am cu foștii mei elevi, care m-au pus pe lista de Messenger sau printre “prietenii” de pe Facebook: “cine vrea fițuici pentru Bac să îmi spună cât mai repede că dau comandă”. Parteneriatul tovărășesc de pe cealaltă parte a baricadei e la fel de viguros ca în vremurile sale de glorie!
Concursul ocheadelor “neprietenești” continuă și zilele acestea. Indiferent de lozincile oficiale, se pare că cele două părți se “curtează” mai departe, cam cu aceeași finalitate.
