Ţărişoara mea

Pare o banalitate să spui că în România timpul inert/împietrit de care vorbea Lucian Blaga este regimul de existenţă al majorităţii populaţiei. Ritmul molcom al vieţii cotidiene este rupt ici colo de vreo discuție aprinsă și foarte “cordială” despre te miri ce sau de periodicele banchete, anonime şi insipide. Acelea sunt momentele de glorie în care se joacă visele narcisiste ascunse de lumina unei zile cam întotdeauna morocănoase și plumburie. Încapsulat în fatalismul său mioritic, specia umană numită “românul” transformă greutăţile cenuşii de ieri în poverile de azi, mai suportabile și colorate de televizor. Istoria pare a fi aceeaşi, chiar dacă feţele care peste care se mulează masca se succed continuu. (Nici nu e de mirare că insipidele inserții în realitatea românească decadentă, cenușie și mohorâtă ale filmelor noii generații de regizori are lipici la criticii de film dintr-un Occident suprasaturat de macro-narațiuni colorate și mitologii ale eroilor.)

Lipsit de idealuri și dornic să îşi anestezieze neputinţele cronice, românul nostru le camuflează cu paradoxul optimismului tragic: “las’ că se poate și mai rău!” Existență măruntă, peticită, la voia sorții, un preludiu continuu la o tristețe nicicând saturată!

Acest regim de existenţă pasiv, fatalist, coexistă cu cel în care velocitatea prădătorilor le asigură acestora o ascendenţă pe care nu ar avea-o într-un registru al normalităţii, al decenţei şi demnităţii umane. Scandalurile din ultima vreme cu privire la accesarea fondurilor europene de către baronii locali întăresc taxonomia răsturnată a valorilor: ca să fii de succes, trebuie “să te bagi”, “să ai pile”, “tupeu frate”! În experiența mea pedagogică am fost pus în fața implacabilei oferte pentru tânărul avid de succes: “trebuie să fii nu cinstit și educat, ci tupeist și șmecher așa cum sunt Becali și Vanghelie ca să ai succes și să faci ceva în țara noastră!” Când mă gândesc că astfel de replici le-am auzit de la elevii unor licee destul de bune din București, atunci pot declara șah mat pentru viitorul țării!

Într-un regn al normalității răsturnate, al moralei inversate, nu e de mirare că tot mai mulți tineri aleg să fugă de viitorul “luminos” al României. Mușchii și inteligența unei țări sunt aproape în exclusivitate livrate gratuit unei Europe bătrâne, în căutare de vitalități ieftine, dacă nu gratuite. Populația României, din ce în ce mai îmbătrânită (și împuținată de infertilitatea ce însoțește haosul sexual) este condamnată să suporte cheltuieli bugetare imense și datorii cu scadențe pe termen imediat și mediu. O țară se blochează în stagnare și sărăcie atunci când are o productivitate slabă, un stat corupt și supradimensionat, cu sisteme de administrare locală, de sănătate și de educație roase de nepotisme, sifonări de fonduri și ineficiență care nu stimulează profesionalismul, ci doar înregimentarea politică vremelnică.

Integrați într-o Europă narcisistă, românii abandonează leagănul coșmarelor de acasă, dar găsesc apoi dezamăgirea că nu se pot refugia nici în proiectele utopice și impersonale ale comunităților occidentale, șlefuite cu arsenalul propagandistic al advertisingului – cu adevărat profesionist, e drept! După ce te inserezi puțin sub epiderma colorată a Occidentului, descoperi cam aceeași ipocrizie și nepăsare ca cele de care ai fugit din țară. Bădărănismul balcanic e înlocuit de zâmbetul de plastic, constant în indiferența lui, birocrația coruptă și ineficientă e înlocuită cu tribulațiile unei birocrații ai căror funcționărași sunt formatați să gândească în pătrățica (ne)propie și (ne)personală în care au fost încarcerați de “protocoale” și “politici” (câteodată am senzația că consumul regulat de mâncare prea colorată artificial are mutații ireversibile în creierul acestor funcționărași). E adevărat că nu poți construi o societate sănătoasă fără cultul respectării normelor, dar legalismul extrem, înfofolit în idolatria corectitudinii, are fețele și bolile sale ascunse, atât de bine puse în lumină de cultura “underground” din Vest. Aparent nimeni nu te discută și nu are treabă cu tine, dacă îți faci bine treaba și nu încurci pe nimeni, dar de multe ori regăsesc viguroasa patologie a bârfei românești în perfida ei oficializare prin feed-back-urile de la locul de muncă, ca să nu mai vorbim de emisiunile reality show. Aici, în Occident, nu găsești corupția atât de vizibilă și stridentă din România. Dar natura umană rămâne aceeași! Dacă poți schimba o lege astfel încât să nu fii nevoit să o încalci, atunci nu vorbim de corupție, ci doar de “lobby”. Știm cu toții cum se proiectează animalitatea naturii umane în graficele glamuroase și mereu în creștere ale companiilor și rețelelor de putere care te curtează cu benevolența lor.

Nu vreau să minimalizez diferențele dintre România și Occident, dar parcă corectitudinea neamțului nu mai e ca cea din carte iar manierile englezului de rând rareori se aseamănă cu cele ele vestitului gentleman englez. Mai mult chiar, se vede tot mai clar cum noua generație pierde tot mai ușor proprietatea valorilor, a respectării legilor, a normelor de conduită, chiar a ambiției de a reuși prin muncă și educație. În ceea ce privește entropia morală, noi, românii, suntem mult înaintea europenilor. Se pare însă că noua configurație valorică hipermodernă, a dezrădăcinării de matricea valorică protestantă sau catolică, lasă loc vortexului adicțiilor, a unei vieți ca un colaj de puțină muncă, multă băutură, distracție, adrenalină și expreriențe virtuale lascive, etc. Responsabilitatea e bună doar când vorbim de drepturile noastre; când ne cere ceva, atunci ea devine o reminescență a unei filosofii “totalitare”. Când trăiești în coloseumul idolilor ce îți oferă fericirea instant, la promoție, fără responsabilități, atunci nu e de mirare că mirajul paradisului pe pământ va fi întotdeauna disipat de emisiunile de știri…

Ironia face ca ceea ce credeau cei din PNȚCD că va fi sursa reformării societății românești, anume garantarea dreptului la proprietate – restitutio in integrum (+ lustrația) – să fie acum apărată cu cerbicie de comuniștii capitaliști de prin toate partidele, mai ales PSD, PNL și UDMR, prin împotrivirea modificării Constituției ca averile ilicite să poată fi confiscate. Cu alte cuvinte, în binomul țară/popor, reformarea societății nu pornește de la proprietatea asupra bunurilor, de la partide, de la guvern, președinte, adică de la exterior, de la celălalt, ci de la readucerea la viață a simțului moral al fierărui individ, pervertit de comuniști în ultimul hal. Cheia reformării societății românești, inclusiv al comunităților eclesiale – care ar fi trebuit să fie modele în materie, este exact aceeași cu prescripția lui Dumnezeu pentru poporul Israel, la fel de corupt și egoist precum noi astăzi:

Iată ce trebuie să faceţi: Fiecare să spună aproapelui său adevărul; judecaţi în porţile voastre după adevăr şi în vederea păcii; nici unul să nu gândească în inima lui rău împotriva aproapelui său, şi nici să nu iubiţi jurământul strâmb! Căci toate lucrurile acestea Eu le urăsc, zice Domnul.” (Zaharia 8:16-17)

Desigur, acestea sunt doar gânduri fugare ce dau seama de limitele unei transcenderi a cadrelor culturale. Dar cred că ar fi un lucru extraordinar ca întreaga experiență și expertiză a românilor aciuiați prin toată lumea  să fie valorificată de o guvernare inteligentă și deschisă. Atunci când vom refuza gândirea coruptă de interesul egoist, recunoscând valoarea celuilalt, atunci când vom respinge comportamentul gregar, formând o comunitate și nu haite, atunci când nu ne vom mai minți, muncind cinstit, ca în fața lui Dumnezeu, poate că atunci ar mai fi ceva speranțe să ne creștem copiii și nepoții în propria țară. Până atunci însă, ne hrănim identitatea culturală cu urmele unei istorii fardate, dulcegi, sursă de discursuri sforăitoare, care nu ne folosește decât ca rezervor de uitare a datoriilor cotidiene.

Așadar, pentru că realitatea e prea cenușie în România dar totuși să nu cădem în negativism irecuperabil, nu ar strica să folosim puțină știință occidentală și să facem măcar un ambalaj mai colorat a ceea ce avem deja.

Image: Traditional by Dushky