• Muzica are darul cuvântului (logos pharmakon): dă viață și omoară, e medicament dar și otravă. Tocmai de aceea, atunci când ascult muzică, gust și savurez culori, stări, simțăminte, gânduri, dar nu (mai) caut să mă afund în patologiile religiei seculare a divinizării muzicii, instanțiată ca un act șamanic, stil de viață tribal, secular, urban, dar cu pretenții mistice.

    Muzica contemporană e folosită tot mai mult ca suport pentru frenezii dionisiace auto-distructive, pornind de la Beatles și Jimi Hendrix

    și ajungând la Lady Gaga, care declara:

    What are you looking for? What you’re looking for is magic…magic is what happens on the stage … I’m here to entertain you and I’m here to be a martyr for show business… I will die in front of all of you so that you can watch and enjoy.

    Unii consideră că concertele rock și rave permit experiențe ritualice arhaice și mistice mult mai puternice decât serviciile religioase moderne (St. John, Graham (ed), Rave Culture and Religion, Routledge, New York, 2003). Generația tânără nu e mai puțin religioasă, chiar dimpotrivă,  se simte foarte bine în starea ei foarte religioasă – a se observa fenomenele ”ieșirii din sine” din discoteci sau de la ”party”-uri, manifestările lor extactice, versurile pe care le fredonează, look-ul – vestimentație, coafură, accesoriile corpului, etc. – pe care o afișează.

    Cred că este periculoasă transformarea muzicienilor în ”medicine men” (John Lennon), preoți ai tehnicilor spirituale psihedelice (a se citi studiul Breaking Open the Head: A Psychedelic Journey into the Heart of Contemporary Shamanism de Daniel Pinchbeck, Broadway Books, 2002). Muzica

    • nu trebuie să fie o uitare, o îngropare a simțurilor în mecanisme senzoriale tribale, a ritmurilor hipnotice, expresie a unui fatalism teribilist,
    • ci ar trebui să fie o aducere aminte, o revelare a naturii umane, o împrospătare cu ceea ce ar trebui să devenim, a ceea ce este de dorit, bun, frumos, pornind de la realitatea cotidiană cenușie, ipocrită, sălbatică, decadentă.

    Mi-a trebui ceva ani să conștientizez contradicția flagrantă pe care o numeam artă atunci când, rocker fiind, deconspiram ipocriziile și decadența lumii în care trăiam, dar  de fapt o înfundam și mai mult în adorarea răului, a putreziciunii morale, valorice.

    Considerând aceste gânduri fugare, am să enumăr câteva litere ale ABC-ului meu muzical cu câteva piese muzicale care pot fi ascultate, înțelese, fredonate de oricine și oricând tocmai pentru că ele sunt universal valabile condiției umane.

    Cred că până și îngerii noștri păzitori mai întârzie cu serviciile lor de protecție atunci când ascultă la ipod-ul lor Brothers in Arms…

  • Zice-se că în 2010 peste 150.000 de nemți au renunțat la Biserica Catolică din cauza scandalurilor de corupție sexuală a preoților catolici. Vituperările pe care le-am observat prin presă și spațiul virtual par să dovedească faptul că fibra postmodernului mustește de moralitate!

    Însă am toate motivele să cred că suntem martori la preludiul unei simfonii a inchiziției iar mulți suntem fascinați de linia melodică!

    Este corectă orice acuzare a ororilor unor oameni care nu au nimic cu ceea ce declară că ar fi. Cu alte cuvinte, demascarea ipocriziei e un efort nobil! Nu am nimic de obiectat. Dar contează cine și cum face acest exercițiu de moralitate!  Nu pot însă decât să rămân uimit în fața ipocriziei cochete a opiniei publice și a liberalismului umanist/minimalist care îi este fundament. Când mă uit la cei care sunt primii care iau piatra spre linșare, observ că tocmai ei sunt cei care:

    – sunt absolutiști morali în condamnarea altora, mai ales a slăbiciunilor creștinilor și relativiști în judecarea propriilor erori și slăbiciuni (oricum, așa cum spunea cineva, ”moralitatea noastră e pe drumul cel bun”, unul al unei superiorități nete față de tot ceea ce a fost în trecut – rămâne ca statistica viciilor de azi să confirme această puerilitate arogantă);

    – condamnă lascivitatea sexuală, pedofilia și relațiile homosexuale ale preoților, uitând însă de propriile energii consumate pentru liberalizarea moravurilor, legalizarea prostituției, promovarea drepturilor depline ale homosexualilor în societate;

    – reclamă povara responsabilității tocmai cei care au aruncat-o în coșul de deșeuri ale istoriei:

    Pentru că tătucul postmodernității noastre (Fr. Nietzsche) ne-a învățat că libertatea, conștiința, responsabilitatea, liberul arbitru sunt construcții și iluzii, atunci (suntem instruiți savant astăzi că) nu ar trebui să mai construim minciuni în jurul acestor metafore (Originile responsabilității).

    – folosesc din plin argumentele Ad Hominem, dar dau dovadă de o foarte fragilă prețiozitate logică atunci când li se desconspiră propriile ”bube” morale.

    Cu o altă ocazie spuneam că

    folosim criteriul faptelor şi nu al proclamărilor atunci când criticăm autorităţile religioase, dar avem o largheţe de neînţeles atunci când supunem exigenţei rostirile vedetelor media, fără să le corelăm cu trăirea lor efectivă. (Sincerităţi înşelătoare – Robbie Williams)

    Primii care iau piatra spre ucidere sunt tocmai cei care își clamează statutul de ființe evoluate, ”open-minded”, care au depășit condiția puritană de judecători și ostracizatori ai libertăților sexuale. Ei bine, tocmai acești moraliști de tarabă vor continua să ofere prezervative adolescenților din câteva licee din Manchester (și e numai începutul noii ”revoluții”!) pentru a-i feri de ”pericolul sarcinilor nedorite”, a relațiilor sexuale ”neprotejate” prin care se pot contamina cu HIV sau de adicția drogurilor (logică ”ireproșabilă”!). Tot aceștia vor considera normală schimbarea partenerului în funcție de ritmul trepidant al modei zilei, călcarea în picioarele turmei a fidelității conjugale (oare de unde învață noua generație cum să facă sex, să trădeze, să fie cel/cea  mai?), desființarea căsătoriei pentru că, nu-i așa, legămintele de credincioșie nu mai sunt valabile într-o epocă a stimulilor și desfrâurilor instant. Aceleași persoane ”umaniste” vor clama dreptul femeii de a avorta (silueta e mai importantă azi ca nicicând!), prosmicuitatea sexuală a tinerilor (”make love, not war”, mantra favorită a generațiilor brainwashed de ceva decenii), paradele a tot felul de bolnăviori, bucuroși de atenția măscăriciului ajuns să predice în agoră, etc.

    Care umanitate este lezată sau în numele căror valori luptă noii umaniști? Ce lege este încălcată, domnilor? Păi dacă suntem produsul evoluției, atunci de ce să acuzi oamenii că acţionează instinctual şi că violează? Dacă morala este autonomă, minimalistă, un simplu joc de limbaj, o problemă doar de îndoctrinare de care trebuie să ne eliberăm, atunci de ce violul ar fi ceva rău?

    Abuzul unui copil este în sine o faptă rea, dar să fie fapta rea faţă de natura instinctuală şi mecanicismul hormonal al unei gene puternice? Ce instanţă exterioară acestui mecanicism poate impune regula de a nu comite acte de pedofilie? Cine suntem noi “să permitem”? Dacă homosexualitatea e permisă adulţilor, prin consimţământul lor, atunci de ce nu am permite actele sexuale între copiii suficient de dezvoltaţi fizic pentru a le suporta? De ce să nu fim constanţi în gândire şi să mergem până la capăt cu libertăţile sexuale (dar fără să acuzăm preferențial)? (Care umanitate, domnule Dawkins?)

    Ipocrizia postmodernă permite absurdul cântec de jale al călăului la căpătâiul victimei, iar montajul regizorilor opiniei publice tușează liniile delicate ale sensibilității celui golit de simțuri și valori. Oricum, ca să fim relativiști până la capăt, în concursul de frumuseţe a feluritelor filosofii de viaţă nu există poziţii privilegiate, ci doar unele mai convenabile estetic decât altele – fiecare crede ce vrea, înţelege cât vrea, interpretează cum vrea şi explică cum poate!

    În tot acest vacuum al valorilor morale, al ipocriziilor și vanităților, găsesc cât se poate de reale și terapeutice cuvintele Psalmului 73:

    Când ţi se inoculează mecanismul de cauzalitate mândrie (think big! – high quality self esteem) – agresivitate (be smart! – a top class personal branding quality) – succes (be the one!), începi să te îndoieşti:

    De aceea aleargă lumea la ei, înghite apă din plin şi zice: „Ce ar putea să ştie Dumnezeu, şi ce ar putea să cunoască Cel Prea Înalt?”
    Aşa sunt cei răi: totdeauna fericiţi, şi îşi măresc bogăţiile.
    Degeaba dar mi-am curăţit eu inima, şi mi-am spălat mâinile în nevinovăţie: căci în fiecare zi sunt lovit, şi în toate dimineţile sunt pedepsit. (Ps. 73:10-14)

    Oriunde ai fi în lumea asta, te simţi împresurat de filosofii ale rapacităţii puse în termeni de succes personal şi filosofii ale vulgarităţii transcrise în vizualitate “sexy” cu orice preţ, vizualitate care să acopere lipsa de semnificaţie a unui suflet atrofiat.

    M-am gândit la aceste lucruri ca să le pricep, dar zadarnică mi-a fost truda, până ce am intrat în sfântul locaş al lui Dumnezeu, şi am luat seama la soarta de la urmă a celor răi. (Ps. 73:16-17)

    Susurul blând sau chiar tăcerea condescendentă a lui Dumnezeu sunt mai înţelepte decât infernul zgomotos al fabricilor de clone mulţumite. Printre sclipirile contrafacerilor masive de fericire, mass-media ne injectează picăturile de realitate crudă, sinucideri, divorţuri şi răutăţi mondene. Imersia cu orice preţ în fericirea clipei are întotdeauna un tarif împovărător! S-ar părea că prelingerea clipei în oceanul veşniciei rugineşte poleiala de succes imediat sub care se ascund datorii morale, rupturi afective, boli neînţelese şi, evident, nedorite.

    Lucrurile şi banii sunt mijloace efective de a obţine împlinirea unor necesităţi. Marea belea din ziua de astăzi este că marketingul pervers îţi creează continuu nevoi de care “nu ai chiar neapărată nevoie”. Tocmai de aceea este mare lucru să-ţi păstrezi luciditatea în paradis! Să ştii să munceşti pentru a avea apoi timp să te bucuri! Să ştii cum şi ce să faci cu banii fără a uita însă să celebrezi iubirea de aproape! Să trăieşti savoarea clipei, cu cât mai mult dacă eşti tânăr, fără a-ţi avorta viitorul cu bucuriile lui potenţiale. Şi, nu în ultimul rând, să păstrezi o încredere decentă în Cel care este dincolo de timp, pentru a te bucura de El atunci când şi tu vei ieşi din timpul istoriei umane. Atunci, cu adevărat poţi spune că deţii o experienţă mai bogată decât cea a celor îndopaţi cu fericirea efemeră. (If I were a rich man…)

    Cu cât văd mai multe carențe ale ipocriziei postmoderne, cu atât îmi dau seama că singura terapeutică este atingerea divină a Celui ce poate vindeca, da viață, aduce lumină și dragoste. Păcat însă că preferăm simulacrele și ipocriziile convenabile în loc să cerem vindecare de orbirea noastră trufașă.

    „Dacă aţi fi orbi”, le-a răspuns Isus, „n-aţi avea păcat; dar acum ziceţi: ,Vedem.’ Tocmai de aceea, păcatul vostru rămâne.” (Ioan 9:41)

    Healing of the Blind Man by Brian Jekel

  • În sfârșit o șansă pentru a umaniza maimuțele. După ce L-am ”antropologizat” pe Dumnezeu, începem să antropologizăm și animalele. Bat-o vina de evoluție că tot creaționiști suntem!

    (Reuters, July 21, 2011) – Scientific experiments that insert human genes or cells into animals need new rules to ensure they are ethically acceptable and do not lead to the creation of “monsters,” a group of leading British researchers said on Friday.

    While humanizing animals in the name of medical research offers valuable insights into the way human bodies work and diseases develop, clear regulations are needed to make sure humanization of animals is carefully controlled.

    Extreme scenarios, such as putting brain cells into primates to create talking apes, may remain science fiction, but researchers around the world are constantly pushing boundaries.

    Chinese scientists have already introduced human stem cells into goat fetuses and U.S. researchers have studied the idea of creating a mouse with human brain cells — though they have not actually done so.

    Such controversial research needs special oversight, according to a report from Britain’s Academy of Medical Sciences on the use of animals containing human material.

    Using animals with limited humanized traits is not new. Genetically engineered mice containing human DNA are already a mainstay of research into new drugs for diseases like cancer.

    But Martin Bobrow, a professor of medical genetics at the University of Cambridge, who led the Academy’s working group, said there were three areas of particular concern.

    “Where people begin to worry is when you get to the brain, to the germ (reproductive) cells, and to the sort of central features that help us recognize what is a person, like skin texture, facial shape and speech,” he told reporters.

    His report recommends that government should put in place a national expert body, working within the existing system for regulating animal research, to oversee such sensitive areas.

    British ministers said they welcomed the report and would consider its recommendations carefully.

    Bobrow said other countries would need to follow suit with their own rules, as their scientists and regulators also recognized the need to address potential public concerns.

    STEM CELLS

    In addition to helping fight debilitating diseases, humanized animals have played a pivotal role in developing new treatments for infertility. They are also central to much stem cell research.

    The world’s first clinical trial using neural stem cell therapy in stroke patients — a joint project between Scottish researchers and British biotech company ReNeuron — was only possible after first testing human brain cells on rats.

    Robin Lovell-Badge, a geneticist at the Medical Research Council, said other important animal research models included a Down’s syndrome mouse with some 300 human genes and one with 95 percent of its liver derived from human cells.

    A public opinion poll carried out for the report found general support for research into animals containing human material, if it was conducted to improve human health.

    But there were serious concerns voiced about experiments involving the brain, the potential fertilization of human eggs or sperm in an animal, and giving animals human characteristics such as facial features or speech.

    Attitudes also differed according to type of animal.

    “If you come home and your parrot says ‘Who’s a pretty boy?’ that’s one thing. But if your monkey says it that’s something else,” said Christopher Shaw of the Institute of Psychiatry, King’s College London.

    (Reporting by Ben Hirschler)

  • Atacul din Oslo şi moartea lui Amy Winehouse deconstruiesc propaganda atât de dragă unora, aceea de a identifica răul în religie, într-o civilizaţie, într-un portret schiţat conform propriei agende de interese.

    Răul e în fiecare dintre noi şi el se serveşte de culorile unei religii, a unui partid politic, a unei ideologii. Devine evident faptul că moartea nu mai trebuie să aibă chipul unui fanatic religios cu barbă, primitiv, ci ea poate lua chipul unui blond chipeş, educat, mason,  pro-gay, preocupat nu de credința în Dumnezeu, ci de identificarea cu moștenirea istorică a unei Biserici creștine liberale care, între noi fie vorba, e îngropată demult în Scandinavia. Triburile de clone ale noului ateism vor sări imediat în apărarea ”valorilor” umaniste, condamnând visceral încă un ”creștinoid” care nu e decât dovada clară a ”cât de criminală este religia”, trecând cu vederea motivațiile naționaliste ale dementului cu ochi albaștri dar și propria ipocrizie a justificărilor crimelor ”permise” (avort, eutanasie).

    (În paranteză fie spus, problemele Europei de abia încep să iasă la iveală: state asistențiale pe marginea prăpastiei economice, politică demografică debilă, lipsa unei strategii geo-politice datorate tendințelor centrifuge ale unei politici externe sublime –  pro-atlantice, pro-rusești, chiar pro-chineze, un sistem educațional superior ce gâfâie mult în urma celui nord-american, inconsecvențe în politica migrațională tocmai când valul migrațional din lumea a treia stă să rupă zăgazurile de la periferiile Europei, bomba cu ceas a milioanelor de mulsumani din inima Europei, resurecția nervului naționalist în fața nivelării valorice a stângii multiculturale, entropia culturală elitistă tot mai neputincioasă în fața ofertelor mesianice de la Hollywood, etc.)

    Dar dincolo de aceste zvâcniri, e adevărat, din ce în ce mai dese, violenţa morţii se împarte unui Occident care devorează vedetele, le suge energia, faima, tinereţea şi vitalitatea într-un act de consum fără nicio finalitate. În spatele oricărui party zgomotos se află cel puţin un destin în derivă, o interogare care nu-şi află răspunsul și tocmai de aceea se cere asurzită cu cât mai multă gălăgie și fericire instant. Când zgomotul veseliei extactice se întrerupe apare cruda tăcere a numărării  migrenelor, trădărilor … și a noilor angajamente de dezalcolizare/dezintoxicare. Ciudată simbioză a bucuriilor tribale însoțite de tragedii postmoderne!

    Când contabilizăm morţii terorismului de azi, ar fi bine să trecem de la victimele terorismului hard, vizibile pe toate ecranele lumii, la victimele teorismului soft, la fel de vizibile, dar mult mai puțin comentate. Terorismul soft este infiltrat în măruntaiele gândirii și simțirii tinerilor pierduți într-un univers imens, rece, impasibil la durerile, singurătatea și lipsa lor de sens. Să luăm în calcul propaganda stângistă  a catedrelor universitare care pregătesc aparatul justificativ al credinței în necredință și, implicit, al oricărui fel de imoralități. Și pentru că vacuumul valoric dă naștere vortexului adicțiilor, atunci să numărăm milioanele de copii avortați, cupluri și familii destrămate de emancipări de orice fel de responsabilitate și moralitate. Să punem la socoteală și zecile de milioane de tineri deja deziluzionați fără ca măcar să ajungă să fi crezut ceva, atrași astfel tot mai facil în  decadența adicțiilor (alcoolism, droguri, realitatea virtuală), pacienți care au ajuns în fundătura credulității sloganului : ”There’s probably no God. Now stop worrying and enjoy your life!” Amy Winehouse chiar asta a făcut! Iar alături de ea mulți alții își trăiesc bucuriile facile și tragediile mute ale unei vieți foarte ”distractive” și ”libere”!