Zice-se că în 2010 peste 150.000 de nemți au renunțat la Biserica Catolică din cauza scandalurilor de corupție sexuală a preoților catolici. Vituperările pe care le-am observat prin presă și spațiul virtual par să dovedească faptul că fibra postmodernului mustește de moralitate!
Însă am toate motivele să cred că suntem martori la preludiul unei simfonii a inchiziției iar mulți suntem fascinați de linia melodică!
Este corectă orice acuzare a ororilor unor oameni care nu au nimic cu ceea ce declară că ar fi. Cu alte cuvinte, demascarea ipocriziei e un efort nobil! Nu am nimic de obiectat. Dar contează cine și cum face acest exercițiu de moralitate! Nu pot însă decât să rămân uimit în fața ipocriziei cochete a opiniei publice și a liberalismului umanist/minimalist care îi este fundament. Când mă uit la cei care sunt primii care iau piatra spre linșare, observ că tocmai ei sunt cei care:
– sunt absolutiști morali în condamnarea altora, mai ales a slăbiciunilor creștinilor și relativiști în judecarea propriilor erori și slăbiciuni (oricum, așa cum spunea cineva, ”moralitatea noastră e pe drumul cel bun”, unul al unei superiorități nete față de tot ceea ce a fost în trecut – rămâne ca statistica viciilor de azi să confirme această puerilitate arogantă);
– condamnă lascivitatea sexuală, pedofilia și relațiile homosexuale ale preoților, uitând însă de propriile energii consumate pentru liberalizarea moravurilor, legalizarea prostituției, promovarea drepturilor depline ale homosexualilor în societate;
– reclamă povara responsabilității tocmai cei care au aruncat-o în coșul de deșeuri ale istoriei:
Pentru că tătucul postmodernității noastre (Fr. Nietzsche) ne-a învățat că libertatea, conștiința, responsabilitatea, liberul arbitru sunt construcții și iluzii, atunci (suntem instruiți savant astăzi că) nu ar trebui să mai construim minciuni în jurul acestor metafore (Originile responsabilității).
– folosesc din plin argumentele Ad Hominem, dar dau dovadă de o foarte fragilă prețiozitate logică atunci când li se desconspiră propriile ”bube” morale.
Cu o altă ocazie spuneam că
folosim criteriul faptelor şi nu al proclamărilor atunci când criticăm autorităţile religioase, dar avem o largheţe de neînţeles atunci când supunem exigenţei rostirile vedetelor media, fără să le corelăm cu trăirea lor efectivă. (Sincerităţi înşelătoare – Robbie Williams)
Primii care iau piatra spre ucidere sunt tocmai cei care își clamează statutul de ființe evoluate, ”open-minded”, care au depășit condiția puritană de judecători și ostracizatori ai libertăților sexuale. Ei bine, tocmai acești moraliști de tarabă vor continua să ofere prezervative adolescenților din câteva licee din Manchester (și e numai începutul noii ”revoluții”!) pentru a-i feri de ”pericolul sarcinilor nedorite”, a relațiilor sexuale ”neprotejate” prin care se pot contamina cu HIV sau de adicția drogurilor (logică ”ireproșabilă”!). Tot aceștia vor considera normală schimbarea partenerului în funcție de ritmul trepidant al modei zilei, călcarea în picioarele turmei a fidelității conjugale (oare de unde învață noua generație cum să facă sex, să trădeze, să fie cel/cea mai?), desființarea căsătoriei pentru că, nu-i așa, legămintele de credincioșie nu mai sunt valabile într-o epocă a stimulilor și desfrâurilor instant. Aceleași persoane ”umaniste” vor clama dreptul femeii de a avorta (silueta e mai importantă azi ca nicicând!), prosmicuitatea sexuală a tinerilor (”make love, not war”, mantra favorită a generațiilor brainwashed de ceva decenii), paradele a tot felul de bolnăviori, bucuroși de atenția măscăriciului ajuns să predice în agoră, etc.
Care umanitate este lezată sau în numele căror valori luptă noii umaniști? Ce lege este încălcată, domnilor? Păi dacă suntem produsul evoluției, atunci de ce să acuzi oamenii că acţionează instinctual şi că violează? Dacă morala este autonomă, minimalistă, un simplu joc de limbaj, o problemă doar de îndoctrinare de care trebuie să ne eliberăm, atunci de ce violul ar fi ceva rău?
Abuzul unui copil este în sine o faptă rea, dar să fie fapta rea faţă de natura instinctuală şi mecanicismul hormonal al unei gene puternice? Ce instanţă exterioară acestui mecanicism poate impune regula de a nu comite acte de pedofilie? Cine suntem noi “să permitem”? Dacă homosexualitatea e permisă adulţilor, prin consimţământul lor, atunci de ce nu am permite actele sexuale între copiii suficient de dezvoltaţi fizic pentru a le suporta? De ce să nu fim constanţi în gândire şi să mergem până la capăt cu libertăţile sexuale (dar fără să acuzăm preferențial)? (Care umanitate, domnule Dawkins?)
Ipocrizia postmodernă permite absurdul cântec de jale al călăului la căpătâiul victimei, iar montajul regizorilor opiniei publice tușează liniile delicate ale sensibilității celui golit de simțuri și valori. Oricum, ca să fim relativiști până la capăt, în concursul de frumuseţe a feluritelor filosofii de viaţă nu există poziţii privilegiate, ci doar unele mai convenabile estetic decât altele – fiecare crede ce vrea, înţelege cât vrea, interpretează cum vrea şi explică cum poate!
În tot acest vacuum al valorilor morale, al ipocriziilor și vanităților, găsesc cât se poate de reale și terapeutice cuvintele Psalmului 73:
Când ţi se inoculează mecanismul de cauzalitate mândrie (think big! – high quality self esteem) – agresivitate (be smart! – a top class personal branding quality) – succes (be the one!), începi să te îndoieşti:
De aceea aleargă lumea la ei, înghite apă din plin şi zice: „Ce ar putea să ştie Dumnezeu, şi ce ar putea să cunoască Cel Prea Înalt?”
Aşa sunt cei răi: totdeauna fericiţi, şi îşi măresc bogăţiile.
Degeaba dar mi-am curăţit eu inima, şi mi-am spălat mâinile în nevinovăţie: căci în fiecare zi sunt lovit, şi în toate dimineţile sunt pedepsit. (Ps. 73:10-14)
Oriunde ai fi în lumea asta, te simţi împresurat de filosofii ale rapacităţii puse în termeni de succes personal şi filosofii ale vulgarităţii transcrise în vizualitate “sexy” cu orice preţ, vizualitate care să acopere lipsa de semnificaţie a unui suflet atrofiat.
M-am gândit la aceste lucruri ca să le pricep, dar zadarnică mi-a fost truda, până ce am intrat în sfântul locaş al lui Dumnezeu, şi am luat seama la soarta de la urmă a celor răi. (Ps. 73:16-17)
Susurul blând sau chiar tăcerea condescendentă a lui Dumnezeu sunt mai înţelepte decât infernul zgomotos al fabricilor de clone mulţumite. Printre sclipirile contrafacerilor masive de fericire, mass-media ne injectează picăturile de realitate crudă, sinucideri, divorţuri şi răutăţi mondene. Imersia cu orice preţ în fericirea clipei are întotdeauna un tarif împovărător! S-ar părea că prelingerea clipei în oceanul veşniciei rugineşte poleiala de succes imediat sub care se ascund datorii morale, rupturi afective, boli neînţelese şi, evident, nedorite.
Lucrurile şi banii sunt mijloace efective de a obţine împlinirea unor necesităţi. Marea belea din ziua de astăzi este că marketingul pervers îţi creează continuu nevoi de care “nu ai chiar neapărată nevoie”. Tocmai de aceea este mare lucru să-ţi păstrezi luciditatea în paradis! Să ştii să munceşti pentru a avea apoi timp să te bucuri! Să ştii cum şi ce să faci cu banii fără a uita însă să celebrezi iubirea de aproape! Să trăieşti savoarea clipei, cu cât mai mult dacă eşti tânăr, fără a-ţi avorta viitorul cu bucuriile lui potenţiale. Şi, nu în ultimul rând, să păstrezi o încredere decentă în Cel care este dincolo de timp, pentru a te bucura de El atunci când şi tu vei ieşi din timpul istoriei umane. Atunci, cu adevărat poţi spune că deţii o experienţă mai bogată decât cea a celor îndopaţi cu fericirea efemeră. (If I were a rich man…)
Cu cât văd mai multe carențe ale ipocriziei postmoderne, cu atât îmi dau seama că singura terapeutică este atingerea divină a Celui ce poate vindeca, da viață, aduce lumină și dragoste. Păcat însă că preferăm simulacrele și ipocriziile convenabile în loc să cerem vindecare de orbirea noastră trufașă.
„Dacă aţi fi orbi”, le-a răspuns Isus, „n-aţi avea păcat; dar acum ziceţi: ,Vedem.’ Tocmai de aceea, păcatul vostru rămâne.” (Ioan 9:41)
Healing of the Blind Man by Brian Jekel
Alonewithothers's Blog 