• At the celebration of 34 years, I heed the words of Shakespeare: I wasted time, and now doth time waste me (“King Richard II” by W. Shakespeare, Act V, Scene V49) or I can listen very carefully the words of  the psalmist: Teach us to count our days aright, that we may gain wisdom of heart. (Ps. 90:12) Let me put this words in the context of our times.

    1. An ancient warning

    In “Phaedrus”’s dialogue (sect. 274-275), Plato presents a story about the invention of letters by Thoth. This new skill is a gift, a “pharmakon” (in ancient Greek “pharmakon” have opposite meanings, depending of proportion: “medicament” but also “poison”). The external memory/writing

    […] it “will create forgetfulness in the learners’ souls, because they will not use their memories; they will trust to the external written characters and not remember of themselves.”[1]

    The Plato’s warning was very clear: external memories will take control over man’s mnemonic powers; it will “help” man to become a slave. Undoubtedly, technology is the crisis of humanism; it is a sign of our alienation.

    Humanity is nearing a “robotic moment”. We already filter companionship through machines; the next stage […] is to accept machines as companions[2].

    2. Krapp as an example of the present human condition

    “Krapp’s Last Tape” (1958) is, like “Waiting for Godot” (1949), a philosophical manifest, an excellent model of how postmodern humanity is trying to find itself in an age of alienation.

    What seems to be very human (but also his weakness nature: Krapp’s paradoxical oscillation between slow motion and quick rhythm, his impatience when discover some forgotten definition) is covered by his appeal to external memory:

     [Reading from dictionary.] State – or condition – of being – or remaining – a widow – or widower. [Looks up. Puzzled.] Being – or remaining?… [Pause. He peers again at dictionary. Reading.] ‘Deep weeds of viduity.’ … Also of an animal, especially a bird… the vidua or weaver-bird…. Black plumage of male…. [He looks up. With relish.] The vidua-bird![3]

    And this alienation is paradoxically exposed by inflation of communication, mediated by machines. Machines are prosthetic organs of memory.

    Before Marshall McLuhan there was Krapp: a man whose life is mediated by his own sound recordings. A one-act, one-man dialogue with himself (or his past selves), this play is one of Beckett’s most comic. On his birthday (his last, as the play’s title ominously underlines), the aged Krapp sits with his tape recorder, dictionary, and bananas and listens to his own past as spoken by a younger voice, sometimes with delight, sometimes confusion, irritation, or despair.[4]

    Who is Krapp? Krapp is a man at age sixty nine, remembering and evaluating his recordings at thirty nine. Can Krapp be a shadow of Beckett himself? It is very possible. But what does this name mean? “Krapp” is derived from the Dutch words “krappe” and “krappen” and means “to cut off”. If we mention in addition the expression “the last tape”, our mind will think this is the last tape because the death is imminent[5]. In this context, the idea of judgment is expressed by the main character himself:

    The grain, now what I wonder do I mean by that, I mean . . . (hesitates) . . . I suppose I mean those things worth having when all the dust has–when all my dust has settled. I close my eyes and try and imagine them.[6]

    At the end of his life, Krapp make his own evaluation about how the young Krapp thought and lived his life. The sixty-nine-years-old Krapp is encountering with himself through his tapes. It is a kind of self duplication, an effort to find him through many variations of pleasures and disgusts. We see a fragmented self, a reproduction of self which intersect with shadows of his unconscious. Our hero looks to regain a lost unity, a rehabilitation of the self.

    He lives in a complete solitude:

    The new light above my table is a great improvement. With all this darkness around me I feel less alone[7].

    In the absence of a real interlocutor, Krapp seems to be victim of its own narcissism. He finds himself manifested in his own record voice. And his voice is contemplating about his self, about his selves. It is kind of mirror in a mirror, a self reference, a pluralistic identity, a cluster of selves.

    Cartesian identity (body/mind) and even consciousness itself are disseminated into a plurality of personalities. A Romanian performer expressed this idea when addressing to his wife: “My darling, I fell in love with other harem” (Toma Caragiu). The idea of self fragmentation of human subject is the theme of other postmodern novels, “Steppe Wolf” by Herman Hesse being a good example of this.

    Technological determinism affects human perception. Krapp projects meanings to machines: he talks to the machine, and, in some way, the machine answers him, rating stories to him. He become as much as possible one with the machine. Through his recordings, Krapp can access his purified memories, mixing memory and desire, trying to revive and smother the past play:

    The death of Krapp’s mother and the love episode on the river are presented as if “out of time” and beyond interaction. Encounters are distilled into still points (“moments”); persons are transmuted into presences. The female would-be characters pass through the potential events recorded on the tape as images, “figures,” and eyes.[8]

    We live in a “device paradigm”[9], a paradigm which accelerates and enhances social and cultural processes. Like Krapp, we are authors-performers-selectors. We can discover every day, especially on social networks like “Facebook”, a terrifying fear of loneliness, isolation and misunderstanding in an age of communication and socialization; whose antidote, some of us think, is socializing with anyone, anyhow and at any time. But others are not machines, easy to manipulate.

    Krapp, in replaying his tape, is both producing his authentic portrait, the Artist as a Young Man, and acting like the common man of the technological age with his pushbutton distraction. […] Yet the tapes are disposable; Krapp as typical do-it-yourself home entertainer holds them cheap, at one point violently throwing all but one tape on the floor to join the accumulated debris of discarded bottles and banana skins. In short, Krapp’s monopoly over the tapes has the symptoms of monomania: the search for essential moments of living from the past — “separating the grain from the husks” — eliminates everything that does not minister to the needs of the self’s present moment. [10]

    3. Final remarks or about waiting for abandonment hope

    “A late evening in the future”[11]. Krapp’s story is our story, Krapp’s condition is our condition! It is about a story of a man who has been exhausted by his own history, trapped in his body, facing an uncertain future. When regrets for past are too strong, the futures becomes problematic.

    Mimesis regrets, epidemic fears (and maybe real failures) are required to be compensating with the gratuity of virtual Cupid or virtual happiness owners. In this respect, virtual communication is endowed with messianic meanings, illusory and harmful. Contemporary actors of virtual communication or gadget’s slaves are like poor Krapp but less than that; their disappointments are either reinvested society with new expectations, but even more frustrating in the end, or they assume the nihilistic appetence. In Krapps words:

    Now the day is over, / Night is drawing nigh-igh, / Shadows — of the evening / Steal across the sky.[12]

    In “Krapp’s Last Tape” Beckett shows compassion for the miseries of suffering mankind but also abandonment of the hopes of history. Nostalgic memories, impatience and obvious lack of sympathy, multiple personality, narcissism and depression, all of these belongs not only Beckett’s character (Krapp), but also every one of us, individuals who live in an age of oscillation, uncertainty and unfulfilled goals. Like Krapp, who is “present at his own absence”, we are prisoners of our memories, we reduce our life to regrets. When God dies (Fr. Nietzsche), the man dies (as M. Foucault said once: “we are abandoned on the sand of the absurd”). Or, in Becket’s language, when God(ot) is not coming, poor Knapp is listening the last tape. As Pink Floyd said in “The Wall” album, our present condition is not to find answers, but to ask questions:

    Is there anybody out there?

    Is there anybody in there?


    [1] Plato. Phaedrus. Translated by Benjamin Jowett, Boston: Forgotten Books & Indy Publish, 2008. 69.

    [2] Behr, Rafael. “Alone Together: Why We Expect More from Technology and Less from Each Other by Sherry Turkle”. The Observer, 30 January 2011, <http://www.guardian.co.uk/books/2011/jan/30/alone-together-sherry-turkle-review?INTCMP=SRCH>.

    [3] Beckett, Samuel. “Krapp’s Last Tape”, Elements of Literature. Scholes, Robert, Comley, Nancy R., Klaus, Carl H., Staines, David (Editors). 4th Canadian Edition. Don Mills: Oxford University Press, 2009. 1145.

    [4] Conley, Tim. Ruch, Allen B. “Beckett – Works: Long Dramas for the Stage”. TheModernWorld.Com, 4 February 2004. <http://www.themodernword.com/beckett/beckett_works_drama.html>.

    [5] Campbell, Julie. “The Semantic Krapp in Krapp’s Last Tape”. Samuel Beckett: Crossroads and Borderlines,  Ed. Buning, Marius, Engelberts, Matthijs, and Houppermans, Sjef (Eds.) Amsterdam/Atlanta: Rodopi B.V.Editions, 1997. 63.

    [6] Beckett, Samuel. op. cit.. 1143.

    [7] Ibid. 1143.

    [8] Kennedy, Andrew. “Krapp’s Dialogue of Selves.” Beckett at 80/Beckett in Context. Ed. Enoch Brater. New York: Oxford University Press, 1986. 105.

    [9] Borgmann, Albert. Technology and the character of contemporary life: a philosophical inquiry, Chicago: The University of Chicago Press, 1984. 39-48.

    [10] Kennedy, Andrew. Op. cit..104.

    [11] Beckett, Samuel. op. cit.. 1142.

    [12] ibid. 1147.

  • Mitul progresului moral

    “At the gates of the Coliseum and the concentration camp, we have no choice but to abandon hope that civilization is, in itself, a guarantor of moral progress.” Ronald Wright, istoric

    “Credeam că Anglia e civilizată. Dar e bolnavă.” Declaraţia îi aparţine Monikăi Konczyk, femeia a cărei poză, sărind de la etajul unei clădiri în flăcări, a devenit emblema revoltelor din Marea Britanie.

    (…) Dicţionarele spun că civilizaţia este nivelul de dezvoltare materială şi spirituală la un moment dat. Cum, în ciuda crizei, dezvoltarea materială nu poate fi, încă, pusă la îndoială, rămâne de discutat dezvoltarea spirituală. A ţinut spiritul european pasul cu autostrăzile şi cu zgârie norii? Cu PIB-ul şi cu indicii bursieri? În ultimele decenii, cei trei piloni pe care s-a fondat şi dezvoltat Europa – familia, şcoala şi biserica – au fost supuşi unor atacuri sistematice şi programatice.

    Poliţia a anunţat că majoritatea vandalilor provin din familii dezbinate. Dar ce este o familie nu mai e clar. În tot mai multe state occidentale, legea nu mai defineşte căsătoria drept unirea dintre un bărbat şi o femeie. Familia tradiţională este atacată, pentru că, de exemplu, ar îngrădi emanciparea femeii. Căsătoriile homosexuale ar reprezenta, dimpotrivă, un simbol al libertăţii şi diversităţii. Există un curent tot mai puternic împotriva botezului pruncilor, pentru că li s-ar încălca libertatea de a-şi alege religia. Dar pe micuţi nu-i întreabă nimeni când, arvuniţi din pântecele mamelor surogat sau concepuţi cu taţi anonimi, sunt înfiaţi şi obligaţi să crească cu doi părinţi de acelaşi sex.

    Omul modern nu mai are timp de copii. “Cei şapte ani de-acasă” au rămas o vorbă fără noimă în ultima jumătate a secolului XX. Copiii sunt instituţionalizaţi de la vârste din ce în ce mai mici. Malaxorul statului îi transformă în “oameni noi”.

    Civilizata Anglie îi învaţă încă din grădiniţă, de la patru ani, despre homosexualitate, cu personaje gay introduse în lecţiile de artimetică ori geografie. De la cinci ani, micuţilor li se face educaţie sexuală, după manuale care frizează pornografia. Sub un desen cu un cuplu îmbrăţisat în pat, li se explică cum se fac copiii: “În timp ce s-au dezmierdat, penisul tăticului tău s-a mişcat delicat în interiorul vaginului mămicii tale şi sperma s-a revărsat”. După câteva pagini află ce sunt sexul oral şi anal, prostituţia şi masturbarea.

    Dacă exacerbarea sexuală este normală, biserica (mai ales creştinismul) este ceva ruşinos şi dăunător. Unui cuplu britanic de penticostali i se interzice să ia copii în plasament, deoarece credinţa lor consideră homosexualitatea un păcat. Deci ar perverti mintea copilului! Un şofer a fost ameninţat de patron că va fi concediat dacă nu îşi dă jos de pe bordul dubiţei o cruciuliţă, care ar leza clienţii de alte credinţe. Înaintea Crăciunului, străzile sunt pline de urări luminoase “Happy Eid” sau “Happy Diwali”, sărbători musulmană şi hindusă, celebrate iarna. Comercianţii se feresc însă ca de foc să afişeze “Merry Christmas” (…) (Adrian Pătrușcă. EDITORIALUL EVZ: Noua SIDA care a îmbolnăvit Europa, 15 August 2011).

    Dar propaganda isterică a homosexualismului nu e atât de vinovată (cel puțin nu în mod direct) de violențele din Anglia, cât mai degrabă dogmatismul și fundamentalismul ideologic ce o susține, dogmatism ce fost deja puțin ”mângâiat” în articolul Be pride and get more scholarship money! Aș merge însă puțin mai departe decât o face autorul articolului din EVZ. S-ar părea că hăurile tulburărilor psihiatrice a tot felul de autori de violuri, incesturi și pedofilii, de care auzi prin nu știu de părți întunecate ale României, ei bine, aceste atingeri ale răului sunt nivelate și aduse ca o stare cotidiană, reglată odată cu stima de sine și cu anticoncepționalele de rigoare de către adolescenții tot mai bine instruiți să caute aventura ”dragostei” și a simțurilor. ”Dacă ești ”protejat”, fă ce/când/cu cine/cum vrei!” sună ispitirea din cam același registru al promisiunilor înșelătoare de care ne avertizau odinioară părinții grijulii și care investeau dragoste și timp pentru proprii copii. Uimitor cum o bucățică de plastic ”protector” devine acum, în plin progres uman, singura diferrență dintre om și bestie! Dar voi vorbi  cu o altă ocazie despre dezordinea amoroasă și patologicul psiho-sexual, meritoase medalii distribuite democratic în vremurile noastre!

    Ca profesor de filosofie mi-am permis sondarea vocabularului (și a lumii ideatice a) elevilor mei și, spre dezaamăgirea mea, în majoritatea cazurilor optimismul meu a trebuit să se dezumfle la nivelul unui limbaj limitat, dominat de argouri și termeni pornografici (cică și la britanici e cam aceeași problemă, a se citi The teens who can barely talk – they only have an 800 word vocabulary de Luke Salked, Daily Mail, 11 ianuarie 2010). Și când te gândești că filosofii spun că ”cine are o limbă, are o lume”…

    În schimb, pentru că tot e la modă hrănirea sentimentului propriei semnificații prin cadrarea cât mai haioasă în fotografii, apele narcisismului în care am devenit captivi, atunci putem să ne felicităm pentru poza care dă nota efortului și deschiderii noastre spre îndobitocire progres:

    Iată cum am ”descoperit” că bietul adolescent dintr-un colț de Românie (care a venit beat ”clampă” la o ora de a mea de Cultură Civică – clasa a VII-A) are în comun aceeași civilizație a adicțiilor cu adolescentul manierat din inima Londrei, doritor de ”esențe tari”. Ultimele evenimente din Anglia întăresc concluziile articolului Made in Britain – Westminster Abbey & Beatles.

    Ne place la nebunie să ne mângâiem orgoliul cu tot felul ILUZII corecte politic, potrivite dictaturii ideologice sub care ne lăfăim dogmatismele și frustrările ”emancipatoare” (a se citi studiul Illusion and Well-Being: A Social Psychological Perspective on Mental Health de Shelley E. Taylor și  Jonathon D. Brown, Psychological Bulletin, 1988, Vol. 103. No 2, 193-210). De dragul metanarațiunii progresului, forțăm limite, ștergem sau ne facem că nu observăm evidențe, rămânem mai departe blocați în isteria reclamărilor nesusținute de realitate. Ce păcat că Photoshop nu ne poate tușa puțin trăirile, valorile și consecințele acțiunilor noastre! Citim și admirăm literele dar nu mai suntem deloc atenți la mesajul pe care ni l-au transmis disperat Dostoievski, Tolstoi, H. Melville, Th. Hardy, J. Conrad, Fr. Nietzsche, S. Freud, J. Joyce, M. Proust, Fr,. Kafka, Th. Mann, S. Beckett, E. Ionescu, A. Shoenberg, Matisse, Picasso (într-un viitor articol vom vedea de ce ateismul nu poate fi umanism). Un  foarte serios studiu al destructurării culturii occidentale este The Self-destruction of the West: critical cultural anthropology (Damien Francois, Editions Publibook, 2007).

    • Agresivitatea e coafată de PR-ul comercial ca ”instinct” (”Be what you want to be!”),
    • patologiile sexuale sunt deschideri spre ”experiențe” (nici nu e de mirare că au apărut expoziții ”artistice” cu acte de zoofilie, a se vedea tabloul lui Robert Lenkiewicz)
    • genocidul nu e doar fizic, ci și mental, valoric (a se vedea militantismul și cenzura corectitudinii politice),
    • femeia de/reconstruită e atât de mult eliberată încât e reductibilă la (noile) clișee ce se generalizează în societate cu viteza luminii,
    • afectivitatea și ”reverența în fața vieții”, vorba lui A. Schweitzer, sunt răsturnate, tot mai debile, oarbe, surde (a se vedea contrastul edificator prezentat în articolul ”Moralitatea noastră e pe un drum bun”),
    • schizofrenia dragostei dintre arogantul anti-autoritarism și debila dependență de statul asistențial –  ”Aproximativ 20% din tinerii Regatului Unit sunt de părere că obligaţia întreţinerii lor revine exclusiv statului şi societăţii, dar consideră totodată că nimeni nu are dreptul să le impună restricţii comportamentale.” – observa Tom Gallagher  în articolul său Harakiri britanic din România Liberă, 15 august 2011),
    • capitalismul global împarte același instinct de prădător cu bastardul care îl urăște de moarte, anarhismul,
    • militarismul și militantismul – chiar și în numele păcii – ne cadențează pasul înregimentării în tranșee/mentalități definitive,
    • controlul supravegherii statale și corporatiste sunt acceptate mai ușor din moment ce omul, transformat în animal consumerist, a renunțat la idealul multimilenar al libertății în favoarea confortului și securității, a imediatului,
    • impotența morală a sistemelor de asigurări, de pensii, de sănătate se ascunde sub sloganul îmbunătățirii calității vieții,
    • colapsul financiar, depresia globală și sclavagismul bancar, toate acestea ne înfrățesc la fel de mult ca opiul prosperității facile, pe care-l mestecăm de dimineața până dimineața…,

    cu alte cuvinte welcome to the fruits of “progress”! Well, nu vă place realitatea? Atunci dați vina pe cineva – Dumnezeu, istorie, gene, resurse naturale limitate, etc. Dar nu uitați atunci să purtați 24/7 ochelarii 3D și căștile pentru a asculta mantrele de ”free-thinker” a la Dawkins & Co. Așa vor răsări zorile unei Slave Brave New World!

    The wholly enlightened earth is radiant with triumphant calamity! (Max Horkheimer and Theodor W. Adorno, Dialectic of Enlightenment. New York: Continuum, 1998. 1)

    To keep from dehumanizing ourselves (and even gravitating toward genocide), we must stop demanding perpetual progress. (William Catton, Overshoot: The Ecological Basis of Revolutionary Change, Illini Books, 1982, 9)

    The Walking Man by Alberto Giacometti
    P. S. : Uitându-se la evenimentele recente din Anglia, poate că domnul Sam Harris, un ateu care ”respectă” buna tradiție a ghidării după evidențe, ar trebui să rescrie cartea sa “Moral Landscape: How Science Can Determine Human Values”. Puțin mai mult realism nu strică, domnilor scamatori utopici! Vorba unui artist de graffitti: YOUR UTOPIA, MY DYSTOPIA!
  • Everything is a Remix

    What do Led Zeppelin, Kill Bill, Star Wars, Avatar, and Macintosh have in common? Creativity or a myth of innovation?

    “Remixing is a folk art but the techniques are the same ones used at any level of creation: copy, transform, and combine. You could even say that everything is a remix.” (Kirby Ferguson)

    Part 1: The Song Remains the Same

    http://vimeo.com/14912890

    Part 2: Remix Inc.

    http://vimeo.com/19447662

    Part 3: The Elements of Creativity

    http://vimeo.com/25380454

  • Life in a day

    De cand deschidem pentru prima oara ochii in viata impletim sperante, dezamagiri, temeri, bucurii. Dincolo de diferentele pe care le reclamam, impartasim o familiaritate tainica, aceea a umanitatii, a parteneriatului intru viata pe acest pamant. Tocmai de aceea, “Life in a day” este un film neconventional, al carui scenariu nu e contrafacut ci e alcatuit dintr-un puzzle de vieti ale unor actori cate se poate de reali. Filmul este o capodopera cinematografica “hand made”, un efort de a reprezenta democratic aspecte ale vietii, filtrate de calitatile inconstetabile ale elitismului estetic al lui Ridley Scott.  

    Euforia si sentimentul coplesitor pe care ti-l ofera caleidoscopul vizual al acestui film se ofera ca surogate laice pentru nevoia de unitate si de fraternitate universala, pe care de obicei religia le poate implini.

    Acte cotidiene ce capata semnificatii estetice si vieti particulare supuse spectacolului empatic al ochiului universal, mediat de internet – iata reteta impotriva narcisismului colectiv la care suntem predispusi cand utilizam tehnologiile noi de comunicare.

    Dar poate ca dincolo de voyeurism sau de contrafacuta nevoie de a fi multiplicat in fotografii sau filme, temerile si bucuriile reale ale noastre raman necunoscute celuilalt, acoperite de teama ca sensibilitatile noastre nu pot fi intelese de curiozitatea, egoismul si automatismele protocolare cu care, de obicei, contaminam relatiile dintre noi.

  • “Greed, for lack of a better word, is good. Greed is right, greed works. Greed clarifies, cuts through, and captures the essence of the evolutionary spirit. Greed, in all of its forms; greed for life, for money, for love, knowledge has marked the upward surge of mankind.” (Gordon Gekko, Wall Street, 1987)

    Este printre români o vorbă: “gura păcătosului adevăr grăiește!” Sau, preluând cuvintele din gura unui ateu, “With economic security, people abandon religion” (Nigel Barber):

    Atheists are heavily concentrated in economically developed countries, particularly the social democracies of Europe. In underdeveloped countries, there are virtually no atheists. Atheism is a peculiarly modern phenomenon. Why do modern conditions produce atheism? In a new study to be published in August, I provide compelling evidence that atheism increases along with the quality of life.

    First, as to the distribution of atheism in the world, a clear pattern can be discerned. In sub-Saharan Africa there is almost no atheism. Belief in God declines in more developed countries and atheism is concentrated in Europe in countries such as Sweden (64% nonbelievers), Denmark (48%), France (44%) and Germany (42%). In contrast, the incidence of atheism in most sub-Saharan countries is below 1%. (Nigel Barber, Why Atheism Will Replace Religion: New Evidence, Psychology Today blog, July 14, 2011)

    Nu sunt prea multe de comentat. Poate doar trufașa privire a celui îmbuibat, care e copleșit de propria prosperitate, neintuind fragilitatea și căderea luciferică ce-l pândesc din măruntaiele acestei prosperități.

    Ei bine, cu cât privesc mai bine în Biblie, cu atât mai mult descopăr că ea nu este scrisă de oricine, ci de Cel care cunoaște pornirile inimii noastre. Cu câteva mii de ani înaintea pretențioaselor studii noi care descoperă adevăruri străvechi, avem revelate în cartea Deuteronom diagnosticul dar și medicamentul pe care îl oferă Dumnezeu celor ce își măsoară vanitatea prin prosperitatea economică.

    Iubirea lui Dumnezeu din toată inima va aduce vindecare pentru bolile inimii (Deuteronom 6:10-11:17)

    Pentru a avea parte de îndurarea Domnului, fereşte-te de:

    • tendinţa de a-L ispiti pe Domnul (6:10-25)

    Vei intra în ţară pentru că Domnul este credincios promisiunilor Lui (6:10-11). Oare tu vei rămâne credincios promisiunilor tale?
    De aceea,
    când vei mânca şi te vei sătura,
    vezi să nu uiţi pe Domnul care te-a mântuit din Egipt (6:12)
    ci
    să te temi, să-I slujeşti şi pe Numele Lui să juri (6:13), neducându-te după alţi dumnezei (6:14),
    căci
    Domnul, Dumnezeul tău este un Dumnezeu gelos (6:15).
    Să nu ispitiţi pe Domnul, cerându-I să îndeplinească El poruncile tale (6:16),
    ci
    să păzeşti poruncile Lui în ţara în care te vei duce (6:17-19), neuitând că El te-a scos din Egipt (6:20-24).
    Astfel vei avea parte de îndurarea Lui (6:25).
    Cine uită credincioşia lui Dumnezeu, va sfârşi prin a fi necredincios lui Dumnezeu!
    Soluţia: ştiind că El este un Dumnezeu gelos, recomemorarea mântuirii mă va ajuta să-I aparţin în întregime, să mă dedic Lui, împlinind poruncile Lui!

    • tendinţa de a face alianţe compromiţătoare (7:1-16)

    Când Domnul te va duce în ţara promisă (7:1) şi îţi va da în mâini neamurile,

    să nu închei legământ cu ele,

    ci

    să le nimiceşti, ca să nu te ducă în rătăcire şi să te despartă de Domnul (7:2-5),

    căci tu eşti un popor sfânt pentru Domnul. Iar faptul că eşti poporul Lui (7:6) nu se datorează numărului tău

    ci

    pentru că Domnul vă iubeşte (7:7-9).

    Nu uitaţi însă că El răsplăteşte pe cei ce-L urăsc (7:10),

    de aceea, dacă vei asculta poruncile, legile şi rânduielile, dacă le vei păzi şi le vei împlini (7:11), Domnul va ţine legământul şi îndurarea cu care S-a jurat părinţilor tăi (7:12-16).

    Dacă vrei ca Domnul să-Şi ţină legământul şi îndurarea faţă de tine, nu fă legământ şi nu arăta îndurare altor dumnezei şi celor care-i slujesc!

    Soluţia: să privim la cât de mult ne iubeşte Domnul, cum Îşi ţine El îndurarea faţă de noi şi să-I slujim doar Lui, împlinind poruncile Sale!

    Pentru a nu fi nimicit de Domnul, fereşte-te de:

    • tendinţa de a preţui mai mult frica de oameni decât încrederea în Domnul (7:17-26)

    Poate că vei zice în inima ta cât de mulţi sunt vrăjmaşii tăi (7:17).

    Să nu te temi de ei,

    ci

    adu-ţi aminte de braţul întins al Domnului care te-a mântuit din Egipt (7:18-20). Să nu te înspăimânţi de ei (7:21a)

    căci

    Domnul, Dumnezeul tău, este în mijlocul tău, Dumnezeul cel mare şi înfricoşat (7:21b). El te va izbăvi şi de aceste neamuri (7:22).

    Nimiceşte dar chipurile cioplite şi lucrurile urâcioase ca să nu fii şi tu nimicit (7:22-26).

    Teme-te nu de oameni, ci de Dumnezeu care poate să mântuiască şi să nimicească.

    Soluţia: aducerea aminte a puterii de mântuire a Domnului este un motiv suficient pentru a te închina Celui ce este în mijlocul tău, Dumnezeul Cel mare şi înfricoşat!

    • tendinţa de a nu învăţa din şcoala smeririi de către Dumnezeu (8:1-20)

    Păzeşte şi împlineşte poruncile ca să trăieşti şi să intri în stăpânirea ţării (8:1), aducându-ţi aminte de tot drumul de până aici ca fiind testul pe care ţi l-a dat Domnul ca să te smerească, să te încerce, să cunoască pornirile inimii şi să vadă dacă ai să păzeşti poruncile Lui (8:2).

    Pentru că Domnul te-a învăţat să nu-ţi lipeşti inima de lucrurile care se văd

    ci

    de Cel care le dăruie (8:3-4),

    recunoaşte dar în inima ta că

    Domnul, Dumnezeul tău te mustră cum mustră un om pe copilul lui (8:5),

    umblă pe căile Lui şi teme-te de El (8:6) pentru că El te va binecuvânta (8:7-9).

    Dar când vei mânca şi te vei sătura,

    să binecuvântezi pe Domnul, Dumnezeul tău pentru ţara pe care ţi-a dat-o (8:10).

    Vezi să nu uiţi pe Domnul chiar în mijlocul belşugului ţării pe care El ţi-o dă (8:11-13), ia seama să nu ţi se umfle inima de mândrie şi să uiţi belşugul pe care l-ai primit din mâna Domnului chiar în mijlocul pustiei când te-a încercat şi ţi-a făcut bine (8:14-16).

    Vezi să nu zici în inima ta că bogăţiile sunt prin tăria ta şi prin puterea mâinilor tale (8:17)

    ci

    adu-ţi aminte de Domnul, Dumnezeul tău care împlineşte legământul Său prin voi (8:18).

    Dacă vei uita pe Domnul, Dumnezeul tău, vei pieri ca şi celelalte neamuri (8:19-20).

    Chiar dacă ai trecut prin şcoala pustiei ca să cunoşti că Domnul este Cel care îţi dă toate lucrurile şi că El este binecuvântarea ta, există pericolul ca în mijlocul belşugului să uiţi pe Domnul şi toată purtarea Sa de grijă şi să-ţi umfli inima de mândrie.

    Soluţia: în mijlocul suferinţelor şi a lipsurilor acceptă mustrarea şi încercarea de la Domnul pentru că El se comportă ca un tată ce-şi încearcă fiul, iar în belşug mulţumeşte-I că împlineşte prin tine legământul Său!

    • tendinţa de a-ţi face slavă din propria bunătate, şi nu din Dumnezeu (9:1-11:17)

    Pentru că Domnul te va face stăpân peste neamurile care-ţi stau înainte (9:1-3),

    să nu zici în inima ta “pentru bunătatea mea m-a făcut Domnul să intru în stăpânirea ţării acesteia”,

    ci

    din pricina răutăţii celor din ţară (9:5).

    Cât despre tine,

    eşti un popor tare încăpăţinat (9:6), drept dovadă adu-ţi aminte de istoria răzvrătirilor voastre de când a-ţi ieşit din Egipt şi până acum (9:7-10:11; mai ales la Horeb – 9:8-21; la Tabeera, la Masa şi la Chibrot – Hataava – 9:22  şi la Cades-Barnea 9:23-10:6). Adu-ţi aminte cum Moise a mijlocit pentru voi în faţa Domnului, cum doar el singur a slujit şi cum Domnul a adus din nou binecuvântarea peste întregul popor (9:9-21;25-29; 10:1-5;10-11), funcţiile sale fiind preluate de seminţia lui Levi (10:8-9). Tocmai modelul credincioşiei, al slujirii lui Moise şi al seminţiei lui Levi, acest model de relaţionare cere Dumnezeu acum de la întregul Israel:

    – să te temi de Domnul, Dumnezeul tău,

    – să umbli în toate căile Lui,

    – să iubeşti şi să slujeşti Domnului din toată inima ta şi din tot sufletul tău,

    – să păzeşti poruncile Domnului şi Legile Lui (10:12-13).

    Domnul întregului univers (10:14) S-a alipit de părinţii tăi să-i iubească şi pe voi v-a ales (10:15),

    de aceea tăiaţi-vă inima împrejur şi nu vă înţepeniţi gâtul (10:16),

    ci

    priviţi-L pe Cel ce este Bun (10:17-19), de El să te temi, Lui să-I slujeşti, să te alipeşti de El şi pe Numele Lui să juri (10:20),

    căci El este slava ta, El este Dumnezeul tău dovedit în istoria mântuirii şi a prosperităţii tale (10:21-11:17), atât în trecut (10:21-11:7), cât şi în viitor (11:8-17).

    Altfel aţi pieri curând din ţara aceea bună pe care v-o dă Domnul (11:17).

    Istoria ne va învăţa întotdeauna să ne smerim de atitudinile noastre egoiste şi de îndărătnicia noastră şi ne va învăţa totodată că Domnul este îndelung răbdător şi plin de milă faţă de noi. Dacă avem o percepţie onestă a propriei istorii, nu ne vom mai îngâmfa niciodată, nu ne vom amăgi inima şi vom recunoaşte că atât intrarea în ţara promisă cât şi prosperitatea ei nu se datorează bunătăţii noastre ci bunătăţii lui Dumnezeu.

    Soluţia: dacă Domnul te-a ales să-i fii poporul Lui, alege-L şi tu pe El ca fiind slava şi singurul tău Dumnezeu! Dacă El S-a alipit de tine să te iubească, alipeşte-te şi tu de El, iubindu-L şi slujindu-I cu toată inima. Dacă istoria trecută a depins de Domnul, nu uita că şi viitorul atârnă de El!

    Concluzii:

     Când ne cere să-L iubim din toată inima, Dumnezeu ne descoperă tocmai neputinţa şi bolile inimii noastre. Cea mai mare piedică în împlinirea poruncilor Domnului este tocmai inima noastră nespus de rea şi de necredincioasă. Dar El oferă întotdeuna şi soluţia prin care putem împlini ceea ce Domnul ne-a poruncit. Acest segment de text ne descoperă

    –  cerinţa: de a-L iubi pe Domnul cu toată inima;

    –  pericolul şi boala din inima noastră: să nu…;

    – soluţia la problema descoperită de El care constă în cunoaşterea Numelui Domnului: El este….

    Cât de actuale sunt aceste avertizări! Dar cine să le mai asculte?