Atacul din Oslo şi moartea lui Amy Winehouse deconstruiesc propaganda atât de dragă unora, aceea de a identifica răul în religie, într-o civilizaţie, într-un portret schiţat conform propriei agende de interese.
Răul e în fiecare dintre noi şi el se serveşte de culorile unei religii, a unui partid politic, a unei ideologii. Devine evident faptul că moartea nu mai trebuie să aibă chipul unui fanatic religios cu barbă, primitiv, ci ea poate lua chipul unui blond chipeş, educat, mason, pro-gay, preocupat nu de credința în Dumnezeu, ci de identificarea cu moștenirea istorică a unei Biserici creștine liberale care, între noi fie vorba, e îngropată demult în Scandinavia. Triburile de clone ale noului ateism vor sări imediat în apărarea ”valorilor” umaniste, condamnând visceral încă un ”creștinoid” care nu e decât dovada clară a ”cât de criminală este religia”, trecând cu vederea motivațiile naționaliste ale dementului cu ochi albaștri dar și propria ipocrizie a justificărilor crimelor ”permise” (avort, eutanasie).
(În paranteză fie spus, problemele Europei de abia încep să iasă la iveală: state asistențiale pe marginea prăpastiei economice, politică demografică debilă, lipsa unei strategii geo-politice datorate tendințelor centrifuge ale unei politici externe sublime – pro-atlantice, pro-rusești, chiar pro-chineze, un sistem educațional superior ce gâfâie mult în urma celui nord-american, inconsecvențe în politica migrațională tocmai când valul migrațional din lumea a treia stă să rupă zăgazurile de la periferiile Europei, bomba cu ceas a milioanelor de mulsumani din inima Europei, resurecția nervului naționalist în fața nivelării valorice a stângii multiculturale, entropia culturală elitistă tot mai neputincioasă în fața ofertelor mesianice de la Hollywood, etc.)
Dar dincolo de aceste zvâcniri, e adevărat, din ce în ce mai dese, violenţa morţii se împarte unui Occident care devorează vedetele, le suge energia, faima, tinereţea şi vitalitatea într-un act de consum fără nicio finalitate. În spatele oricărui party zgomotos se află cel puţin un destin în derivă, o interogare care nu-şi află răspunsul și tocmai de aceea se cere asurzită cu cât mai multă gălăgie și fericire instant. Când zgomotul veseliei extactice se întrerupe apare cruda tăcere a numărării migrenelor, trădărilor … și a noilor angajamente de dezalcolizare/dezintoxicare. Ciudată simbioză a bucuriilor tribale însoțite de tragedii postmoderne!
Când contabilizăm morţii terorismului de azi, ar fi bine să trecem de la victimele terorismului hard, vizibile pe toate ecranele lumii, la victimele teorismului soft, la fel de vizibile, dar mult mai puțin comentate. Terorismul soft este infiltrat în măruntaiele gândirii și simțirii tinerilor pierduți într-un univers imens, rece, impasibil la durerile, singurătatea și lipsa lor de sens. Să luăm în calcul propaganda stângistă a catedrelor universitare care pregătesc aparatul justificativ al credinței în necredință și, implicit, al oricărui fel de imoralități. Și pentru că vacuumul valoric dă naștere vortexului adicțiilor, atunci să numărăm milioanele de copii avortați, cupluri și familii destrămate de emancipări de orice fel de responsabilitate și moralitate. Să punem la socoteală și zecile de milioane de tineri deja deziluzionați fără ca măcar să ajungă să fi crezut ceva, atrași astfel tot mai facil în decadența adicțiilor (alcoolism, droguri, realitatea virtuală), pacienți care au ajuns în fundătura credulității sloganului : ”There’s probably no God. Now stop worrying and enjoy your life!” Amy Winehouse chiar asta a făcut! Iar alături de ea mulți alții își trăiesc bucuriile facile și tragediile mute ale unei vieți foarte ”distractive” și ”libere”!
Alonewithothers's Blog 