Valoarea vieții în timpurile noastre:
versus
No comment.
-
-
Can a Christian believer be a scientific mind?
Francis Sellers Collins (born April 14, 1950), is an Americanphysician–geneticist, noted for his landmark discoveries of disease genes and his leadership of the Human Genome Project (HGP) and described by the Endocrine Society as “one of the most accomplished scientists of our time”. He currently serves as Director of the National Institutes of Health in Bethesda, Maryland. Collins has written a book about his Christian faith. He founded and was president of the BioLogos Foundation before accepting the nomination to lead the NIH. On October 14, 2009, Pope Benedict XVI appointed Francis Collins to the Pontifical Academy of Sciences.
Dr. Francis Collins is a member of the USA Science & Engineering Festival’s Nifty Fifty, a collection of the most influential scientists and engineers in the United States that are dedicated to reinvigorating the interest of young people in science and engineering (Wikipedia).
“Is there a God?” is the most central and profound question that humans ask. With the New Atheists gaining a loud voice in today’s world, it is time to revisit the long-standing intellectual tradition on the side of faith. Francis Collins, New York Times bestselling author of The Language of God and renowned physician and geneticist, defends the reason for faith in this provocative collection. Collins is our guide as he takes us through the writings of many of the world’s greatest thinkers — philosophers, preachers, poets, scientists — both past and present, including such luminaries as C. S. Lewis and Augustine, and unexpected voices such as John Locke and Dorothy Sayers. Despite the doubts of a cynical world, this essential companion proves once and for all the rationality of faith.
“In the twenty-first century, many seem to have concluded that the spiritual experience and the life of the mind ought to occupy separate domains, and that disruptions, conflicts, and disenchantments will result if the firewall comes down. Surely humanity’s ongoing search for truth is not enriched by such limitations. In the words of Socrates, the key to a fully mature and richly rewarding life, both for us as individuals and as a society, is to ‘follow the argument wherever it leads,’ unafraid of the consequences. If this collection of essays provides even a small encouragement in this direction for the seeker, the believer, or the skeptic, that will be gratifying indeed.” — from the Introduction – Francis Collins, Belief: Readings on the Reason for Faith, Harper One, 2010)
-
4. Anti-intelectualismul este o altă cauză a cinismului creștinilor mileniului trei. Nu trebuie să filosofăm mult asupra cauzelor care determină părăsirea credinței creștine de către tinerii evanghelici o dată ce aceștia pășesc prin colegii și universități. Acrobatica versetelor din Biblie cu care micii sofiști de la amvoane rezolvau marile probleme ale vieții pălește pe lângă sclipiciul trendy al explicațiilor ”științifice”, sub poala cărora se ascund filosofări care mai de care mai terapeutice pentru moartea sensului. Protejați de cupola teologizărilor simpliste și cu limbaj de lemn din bisericile tradiționaliste, tinerii acestor biserici vor fi de cele mai multe ori nepregătiți torentului de gândire din mediul universitar, precum și noilor exigențe de comunicare și argumentare a credinței. Mediul evanghelic este în cea mai mare parte dezinteresat în susținerea unei activăți intelectuale susținute, dezinhibând credinciosul care dorește să slujească pe Hristos în mediu academic (a se citi cartea lui Mark Noll, The Scandal of the Evanghelical Mind). Se uită astfel de metafora apostolului Pavel, a corpului cu mai multe părți, unde fiecare se completează pe cealaltă (1 Cor. 12:21).
Ca posibile surse ale anti-intelectualismului evanghelicilor din America de Nord pot fi enumerate:
– ruperea de tradiția istorică/filosofică europeană a evanghelicilor din timpul Iluminismului (e bine-știut pragmatismul american, opus raționalismului și elevației continentale),
– discontinuitate istorică suprapusă cu anti-autoritarismul atât de comun nou veniților pe continentul nord-american, anti-autoritarism exprimat prin respingerea oficiilor bisericilor instituționalizate, ajungându-se la clivajul între cei care fac și cei care gândesc (Nancy Pearcey discută pe larg această temă în cartea sa Total Truth. Liberating America from Its Cultural Captivity).
Aș face o notă, emitând ipoteza originii anti-intelectualismului din mediul evanghelic românesc prin contaminarea cu ”puritatea” comunistă, cea care privilegia clasa ”cu rădăcini sănătoase”, a celor care ”nu sunt înțelepți în felul lumii acesteia”, dar sunt smeriți, plăcuți lui Dumnezeu, hăruiți. Confuzia dintre ignoranță și spiritualitate este încă prezentă în mentalul colectiv al multor biserici evanghelice de astăzi, chiar dacă accesul generației tinere la învățământul superior și la mijloacele de comunicare începe să producă ceva schimbări. Suspiciunea comunistă a fost și ea naturalizată cu cohorta sa de ”sfinte” patologii, încă foarte vizibile și astăzi prin multe locuri.
Cinicii care au crescut în astfel de medii ultra-conservatoare se simt trădați/înșelați atunci când intră în contact cu mediul universitar și, mai ales, când întâlnesc acei profesori universitari care se joacă facil cu deconstruirea naivităților (Why didn’t my parents/pastor tell me about that?). Pentru cei care studiază teologia și încep să își simtă nu limitele, ci potențele nedecoperite, autorul recomandă cartea A Little Exercise for Young Theologians de Helmut Thielicke. Această carte este o bună avertizare asupra efectelor dezastroase pe care le are superioritatea intelectuală în câmpul studiilor biblice și a celor teologice. Niciodată pregătirea intelectuală nu trebuie să depășească maturitatea spirituală, mai ales când ești pus în postura de conducător/învățător al unei biserici, pentru că acest dezechilibru întotdeauna va duce la boala teologilor, adică ruptura dintre adevăr/cunoaștere și dragoste.
În fața realității crude din mediul evanghelic și a alternativei la fel de dezastroase a cinismului, A. Byers oferă modelul Domnului, Cel care ne învață cum să-L iubim pe Dumnezeu și cu toată mintea (Marcu 12:30).
The haunting account of the Fall demonstrates that the pursuit of knowledge for the sake of knowledge is potentially devastating. The knowing we must be devoted to is ultimately knowing a Person, God. Since he is most imminently presented to us in his carefully crafted written Word, then we must devote ourselves to mature thinking. But those with mature thinking do not gloat over God’s Word. They tremble:
This is the one to whom I will look: he who is humble and contrite in spirit and trembles at my word. (Isaiah 66:2) (100-101)
5. Irelevanța culturală a multor biserici este evidentă atunci când mulți tineri lipsesc de la programele bisericii, aceștia preferând să se uite acasă la American Idol sau la alte show-uri la modă. Această dezertare este masivă și are loc pentru că biserica are propria ei modă! Creștinismul ghetoizat, bisericizat (churchianity), a devenit enclavă sigură, mediul celor care iubesc escapismul din fața unei lumi zgomotoase și agresive. Apostolul Pavel ne îndeamnă să ne purtăm cu înțelepciune față de cei din afară (Col. 4:5) și să fim conștienți de comportamentul nostru în fața celor necredincioși (1 Cor. 14:23, 1 Tes. 4:11-12, 1 Tim. 3:7). Apostolul însuși a fost un model de relevanță culturală, citând din filosofii greci atunci când era în agora Atenei. Și, dacă ne uităm la Dumnezeu, El a ales să se facă trup, adică să Se comunice în forma cea mai accesibilă nouă.
Cinicii răspund acestei irelevanțe culturale cu extrema aroganței culturale, semn al aceleiași îngustimi și ignoranțe culturale, dar răsturnate, puțin mai ”updatată”. Mulți dintre tineri gândesc în tiparul formatat de marketingul interesului și nevoii imediate: ”dacă îmi pot downloada multiple aplicații pentru telefonul meu când și cât vreau eu , atunci de ce nu îmi oferă biserica ceea ce vreau”? Familiaritatea cu noutățile tehnologice oferă de cele mai multe ori un ascendent psihologic tânărului care îl desconsideră astfel pe cel depășit, irelevant.
Scriptura vorbește de un fel de pedagogie reciprocă, unde tinerii și bătrânii pot învăța unii de la alții (Matei 21:16, Ps. 8:2), dar presiunea culturală a privilegierii tinereții fac pe unii să desconsidere imperativele biblice de a respecta/onora pe cel mai în vârstă. Roboam ne este oferit ca un trist exemplu al neascultării sfaturilor celor mai în vârstă, aroganța sa juvenilă ducând la ruperea împărăției moștenite de la tatăl său, Solomon (1 Împ. 12:8).
O altă formă de respingere a irelevanței culturale a conservatorilor evanghelici este ireverența tinerilor cinici. Pe piața cinismului, ireverența se vinde bine! Nu trebuie să schimbăm irelevanța cu ireverența! Un creștin nu trebuie să asimilat cultural matricei lumii tocmai pentru că el este în lume, dar nu din lume, ci este născut de sus, din Dumnezeu.
Yet we are to remain ”witnesses” to Jesus as we remain in the world (seeking cultural relevance) while not being of the world (resisting cultural assimilation). Though Jesus and Paul stand as New Testament witnesses to the need for cultural relevance, they also demonstrate the need for being countercultural. The mission of God’s kingdom requires that we insightfully engage culture while presenting a message that will inevitably challenge culture. The escapism of cultural irrelevance is not to be replaced with the conformism of cultural assimilation (111)
Unele biserici sunt mulțimi de oameni, dependente de stimuli externi, altele sunt niște clici, izolate, irelevante, închise. Bisericile ar trebui să fie comunități biblice care au o vitalitate interioară și o viziune deschisă către exterior. În Faptele Apostolilor vedem biserici cu o puternică dinamică și coeziune internă, dar și cu căutări viguroase în cetatea din care făceau parte. Când se strică acest echilibru avem ori biserici foarte ”bisericoase”, (cea a tesalonicienilor), ori biserici asimilate cultural (cea a corintenilor).
Andrew Byers ne îndeamnă să învățăm de la generația mai în vârstă câteva lucruri absolut necesare unei vieți de credință sănătoase, lucruri care pot ajuta tinerii să iasă din capcana propriilor ghetouri culturale:
– loialitate și devoțiune maritală, atât de rare în generația tânără, devorată de rata crescută a infidelităților și divorțurilor.
– legarea de relații comunitare, directe, palpabile, construirea efectivă a unei comunități care este atât de iluzorie și totuși de dorit pentru cei care se împrietenesc și comunică mai mult cu gadgeturile decât cu oameni reali.
– un sens al mortalității, al fragilității umane, absolut necesare pentru umanizarea celor care sunt instruiți de media, Hollywood, etc., să creadă în propria invicibilitate.
Idealismul, religiozitatea, experiențialismul, anti-intelectualismul și irelevanța culturală au fost semnele creștinismului popular care provoacă reacțiile cinice, mai ales ale celor din generația tânără. Parcurgerea celei de a doua părți a cărții este absolut încântătoare, eu, cel puțin, având atât de multe de învățat din alternativa biblică la cinism.
(va urma)
-
Cei care citesc literatura secularismului radical cu siguranță că au auzit de expresia ”religia ca virus al minții”. Fiind un produs cognitiv evolutiv, religia are comportamentul unui virus, replicându-se, adaptându-se biologic asemenea virușilor, în beneficiul propriu și în detrimentul gazdei, al oamenilor infectați. Judecând dinamica religioasă în termenii bio-sociologiei evoluționiste, Michael Blume a constatat în “The reproductive advantage of religion” avantajul demografic al multiplicării celor cu preferințe religioase (cu o medie de 2.5 copii pe familie) față de regresul demografic al celor ce nu au nicio religie (1.7 copii pe familie, sub rata de înnoire demografică).
Spre deosebire de îngrijorările unor experți ce vedeau configurându-se Eurabia în următorii 20 ani, în Shall the Religious Inherit the Earth? Demography and Politics in the Twenty-First Century (Profile Books, 2011) canadianul Eric Kaufmann vede pericolul pentru viitor nu neapărat în rata demografică a mulsumanilor, cât în cea a fundamentaliștilor religioși, net superioară față de regresul numeric al seculariștilor liberali și al ateilor (a căror credință va fi perpetuată – hm, sună a libertate și emancipare? – de doar 1,5 copii pe familie). Despre criza secularismului triumfant am mai vorbit cu alte ocazii, invocând răzgândirile lui Peter Berger (Desecularizarea lumii) și Jürgen Habermas (Către o societate postseculară?)
”Managerialismul”, radicalismul secular și slăbiciunea relativismului epocii post-ideologice a Vestului sunt cauze care determină nevoile de identificare religioasă și de coagulare în jurul unui scop, sens, aceste nevoi fiind din ce în ce mai evidente și chiar radicalizate. Autorul avertizează că dincolo de lupta ideilor, s-ar părea că viitorul aparține demografiei.
(să trecem cu vederea naivități și simplificări generoase ale autorului precum ”liberals are simply too committed to the ideal of presentist individualism for themselves and tolerance for others”, xxii)
În acest context, putem să ne întrebăm dacă nu putem face o deviație de sens, operând cu meme religioase care sunt mai degrabă adaptative decât virale (un alt studiu arată că persoanele religioase sunt mai fericite și posibil chiar mai sănătoase decât seculariștii)? Alți psihologi evoluționiști au adunat destul de multe date experimentale pentru a explica succesul păstrării credințelor religioase datorită faptului că fac oamenii mai cooperativi și generoși unii cu alții (a se vedea de exemplul studiul The Birth of High Gods: How the cultural evolution of supernatural policing agents influenced the emergence of complex, cooperative human societies, paving the way for civilization. din M. Schaller, A. Norenzayan, S. Heine, T. Yamagishi, & T. Kameda (Eds.), Evolution, culture and the human mind (pp.117-136). Lawrence Erlbaum Associates) sau studiul Implicit influences of Christian religious representations on dictator and prisoner’s dilemma game decisions (Ali M. Ahmeda, Osvaldo Salasc, The Journal of Socio-Economics 40 (2011) 242-246).
S-ar părea că pe măsură ce tot mai multe date experimentale sunt culese (un punct de pornire îl reprezintă studiile de la Centre For Anthropology and Mind de la Universitatea Oxford sau Scilogs. Biology of Religion) vom avea o cunoaștere mai diferențiată, nuanțată, diferită de simplificările grosiere și dogmatice ale lui Dawkins, Harris sau Hitchens. Chiar și atunci când privim religia doar ca un fenomen pur socio-biologico-cognitiv, s-ar părea că ea prevalează în lupta de supraviețuire cu alte mecanisme cognitive cam … impotente.
-
Tocmai citeam Pure Pleasure. Why do Christians feel so bad about feeling good? de Gary Thomas și am fost atras dintru început de coperta cărții. Este vorba despre peisajul naiv Peaceful road in the woods al pictorului croat Ivan Rabuzin (1921-2008).
Nu știu cum sunt alții, dar câteodată eu simt nevoia să devin un ignorant fericit.Știu că e la modă plăcuta zgâriere a nervilor cu tot felul de droguri vizuale, sonore, hormonale (aici e de observat o ciudată circularitate: sevrajul/trezirea din mahmureală/promiscuitate are întotdeauna un cost care, atunci când trebuie plătit, se transformă într-un pretext numai bun de a crea opere dramatice sau compoziții vizuale nervoase, decadente, pline de neîncredere și revoltă împotriva unei naturi umane slabe, prilejuri la rândul lor de alte băi senzoriale care duc la aceleași treziri din mahmureală/promiscuitate/sevraje, etc.). Well, nu pot numi asta fericire! Mai știu apoi că dramaturgia socială postmodernă îți oferă un statut respectat atunci când îmbrățișezi aroganța fricii de cunoaștere, a unei ignoranțe sceptice (că oricum nu putem cunoaște ce e bine și rău, că nu putem cunoaște ce e iubirea – dacă există așa ceva, că nu-L putem cunoaște pe Dumnezeu – dacă există Dumnezeu, etc.). Știu că e la modă exuberanța irosită în mimetismul gratuit al unor simpli soldăței trendy, soldăței clonați ”original” și care papă din biberonul a tot felul de formații de muzică sau comedianți care ne transformă viața tragică într-un perpetuu party extatic.
Ei bine, nu despre o astfel de ignoranță fericită vorbesc. Mă refer la odihna din cursa continuă a unei cunoașteri ce se fragmentează mereu sub ochii tăi într-o multitudine de cunoștințe. Cunoștințe pe care apoi trebuie să le legi într-un buchet refuzat de cele mai multe ori de o realitate care se joacă cu puterea minții. Vreau să fiu sătul de cursa continuă în a deschide porți într-un labirint nesfârșit. Să mă bucur de ceea ce am, nu să mă plâng de ceea ce îmi lipsește. Să împac mintea cu inima, cunoașterea cu bucuria și devoțiunea față de viață – oameni, natură, Dumnezeu.
Mă refer la acea ignoranță încrezătoare, cea care îl consideră pe semen un veritabil partener, onest, pur, deschis și jovial, nicidecum un zâmbăreț perfid, o lichea profitoare și o hienă flămândă.
Vreau să mă vindec de miopia la care am ajuns prin dependența de utilizarea tehnologiei. Vreau să mă bucur de senzorii degetelor mele, de papilele gustative, de nuanțele cromatice pe care le receptează ochii și totuși să fiu deschis către altceva, către un dincolo necuprins, misterios, tăcut, dar prezent…
PS. Are cineva o propunere pentru o piesă muzicală care să fie în armonie cu pictura naivă de mai sus?
