Secretul somnului perfect …

… e găsirea țapilor ispăşitori pe care să îi folosim ca perdea pentru acoperirea propriilor lipsuri. ”Întodeauna celălalt e de vină” e deviza valabilă pentru orice om, de la Adam și Eva încoace.

Era inevitabil ca tinerimea cu imaginația scăldată în mitologiile HD ale Hollywood-ului să fie plictisită de figurile politice șterse dar scăldate în ipocrizie și corupție. Totodată, istoria ne-a dovedit de atâtea ori că pasiunea tinerească pentru afirmarea purității unor idealuri poate fi captată foarte ușor de interese perfide.

Așadar, să ne lăsăm (con)duși până la capăt de demența interpretărilor pe care ni le oferă libertatea gratuită a contestării și să vizionăm cuminți clipul celor de la Anonymous cu privire la terapia de grup, la modă în ultimul timp:

Ce fel de democrație e cea cu măști anonime???? Unde e Caragiale să ne portretizeze mimetismul tâmp al mișcărilor anarhiste de către tinereii mioritici, contemporani cu propria celebritate de pe Facebook?

”Politicienii sunt corupți” – afirmație perfect adevărată (cu posibile limitări/excepţii totuși), dar care ascunde un subtext ce ține de o platformă aproape religioasă, maniheistă: ”ei sunt răi, noi suntem buni”.

E clar cine sunt ei, dar cine sunt cei care demască corupția altora? Politicienii nu sunt extratereștri sau demoni, ci ei sunt măsura statutului moral al poporului/populației care i-a ales. E adevărat, politicienii au o responsabilitate mai mare și, ca persoane publice, ar trebui să fie mult mai limitați în exercitarea libertăților/drepturilor lor. Dar un politician e o sumă a virtuțiilor sau viciilor unei populații. Așadar avem conducătorii pe care îi merităm! Oricare dintre noi care ar purta inelul magic ca să-l facă invizibil,  de care  vorbea Platon, ar fi tentat să facă răul, nicidecum binele, dacă nu ar avea deasupra lui amenințarea pedepsei legii. Și, între noi fie vorba, modernitatea noastră excelează în legiferare dar și în strategii inteligente de  a ocoli prevederile legiferării. Iar la cât de mult respectă românii legile, nici nu te miri că politicienii au aşa curaj/nesimţire. Ocaua mică e mai mare la cel se semnează contracte de miliarde, puțin mai mică la cel care vinde în piață sau ia mită în spital, școală,primărie, etc. Când se cere o schimbare pornind exclusiv de la vlădică, atunci sunt mari șanse ca opincă să rămână la fel.

Cum poți crede în consistența semantică a acestor afirmații despre corupție și despre dreptate din moment ce mai toată tinerimea e relativistă cultural, epistemologic, moral, religios? Cât de ipocriţi trebuie să fie cei care destructurează conceptul de responsabilitate prin hiperinflaţia reclamării drepturilor, pentru ca apoi să ceri altora judecata şi tragerea la răspundere? De unde discursul despre corupție și neprihănire? Doar natura unor oameni e coruptă? Ce ar face cei ”puri” dacă ar fi în situația celor aflați la butoanele puterii? Cam tot Occidentul e condus acum de cei care prin anii ’60-70 erau cuprinşi de efervescenţa contestării. Asta nu înseamnă că avem acum o lume mai bună. Cei care deconspiră agende oculte nu pot fi supuși propriei exigențe? Să înlocuim o aroganță/ipocrizie cu o alta?

Exercițiul criticii are un puternic efect psihedelic, asemănător cu cel al deținerii puterii. Așadar, somn liniștit: doar ei sunt vinovați și corupți!

PS.

În articolul Credința fără iluzii (Calea profetului vs. calea cinicului) am prezentat oferta terapeutică la cinismul nostru cel de toate zilele. Mă tem însă că această ofertă nu va fi luată în considerare de conformiștii întru contestare. Calea profetului e mult mai grea și costisitoare decât cea a cinicului!