Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Recent Posts

  • La ce bun filosoful azi?

    Se spune că toată lumea respectă un filosof, dar nimeni nu are nevoie de el. Poate că la detronarea filosofului din poziția sa privilegiată din agora cetății (ehei, ce viață au avut filosofii de la grecii antici și până la cafenelele interbelice!) a contribuit nu numai

    • regimul cantitativ în care ne măsurăm acum eforturile (vorba unui cititor al blogului: ”dincolo de solutiile astea “boem” de ireale, ceva concret nu aveti?”, declarație antifilosofică cu substrat cât se poate de filosofic: ”acum există cu adevărat doar ceea ce poate fi cunoscut”, iar cunoașterea este dată doar de mișcarea savantă a mângâierii lucrurilor de către mânuțele firave ale hipermodernului),
    • ci și caracterul autofag, entropic, al filosofiei (multiplicarea democratică a adevărurilor oferă scepticismului și sofisticii suficientă muniție pentru torpilarea necesității efortului filosofilor – a se vedea succesul nu doar al lui Protagoras sau Gorgias, ci al mult mai recenților Derrida sau Rorty, preocupați cu precondițiile sau agenda ascunsă a ceea ce era acceptat ca adevăr).

    Colapsul sensului obiectivist, refuzul transcendenţei şi supremaţia scriiturii se dovedesc a fi o veritabilă delegitimare a discursului filosofic constructivist şi a naraţiunilor “absolutiste”. Acestea sunt acum înlocuite cu demenţa, idolatria şi performativitatea discursurilor. Iată noua legitimare, cea a sofisticii postmoderne! Pierzându-se consistenţa unei referinţe, a realului cognoscibil, acum doar politica semnelor, a reclamelor şi filmelor dau existenţă unei lumi ce s-a topit în mediul – vitraliul – limbajului. Prăbuşirea utopiilor şi a filosofiei de factură iluministă fac posibilă victoria spectacolului mediatic, a încercărilor de resuscitare a semnificaţiei şi demnităţii umane prin metadiscursurile persuasiunii interpretative ale noilor demiurgi ai realităţii, ale industriilor imaginarului şi ale economiei bunurilor simbolice.

    Să fie istoria filosofiei europene o mare paranteză încadrată de o sofistică antică şi una post-modernă? (Legitimarea şi delegitimarea discursului filosofic)

    Binele, Frumosul și Adevărul lui Platon nu mai sunt obiectele gândirii/reprezentării/intuiției filosofilor, ci ele se translatează acum în binele imediat (ca ortopedie socială, politică, economică sau chiar a stării de ”bine” a olimpienilor de azi), frumosul digital și adevărul aparatelor de măsurat, adică sunt acaparate de inginerii tehno-științei. Continua specializare a cunoașterii lasă omul descoperit tututor manevrelor discursive ale celor care vin să propună teorii trans-disciplinare/holistice, mici guru cu pretenții de mesia, de fapt un alt fel de ingineri, cei ai științelor sociale. Nici nu e de mirare cum disoluția spiritului critic/analitic, specific filosofării, este însoțită acum de apetența către discursurile a tot felul de conspirații. E cât se poate de evident faptul că filosofiile suspiciunii, de la Marx, Freud și Nietzsche încoace, au dat naștere unui postmodern paranoid, al activistului corect politic, al specialistului în deconspirări, adică a celui care își compensează credulitatea în anumite lucruri cu scepticismul radical în altele! Spațiul gol lăsat de retragerea filosofilor în academii și discuții ezoterice este umplut cu zgomot de sofiștii discursului public, de politicieni, ziariști, de popularizatori ai științei, activiști ai tot felul de drepturi și esteticieni ai cotidianului. Dacă ”prea-micul” Platon nu ar putea să tacă acum în fața succesului ”divinei” Oprah, atunci destinul său îi va fi pecetluit ca un simplu scrib/autor de discursuri politice la curtea vreunui politician.

    Ce îi mai rămâne filosofului de făcut?

    Once of the most influential American teachers of philosophy … declared … that there are only three ways to make an honest living in philosophy: learn some languages and do scholarly work, learn mathematics enough to do some real logic, or do literary psychology (Stanley Cavell, This New Yet Unapproachable America. Essays after Emerson after Wittgenstein, Living Batch Press, 1989, p. 5).

    Oare unde i-am întîlni pe Platon sau Kant în societatea de azi? În parlamente? La oficiile de șomaj? Ar fi ei niște curatori la expoziții de artă selecte sau profesori la universități de prestigiu? I-am întâlni pe bloguri ? 🙂

    René Magritte, Philosopher’s Lamp (La Lampe philosophique), 1936

  • The New Rules of Global Innovation

    Look who are philosophers today:

    The very way in which we innovate is being reinvented, with wonderful but often unexpected consequences. If you want to prosper rather than perish in this coming age of disruptive change, you need to master the new rules of global innovation:

    1. Innovation is not a zero-sum game. China’s rise does not mean America’s decline— but the rising tide will lift your boat only if you patch the holes in it first.

    2. Think locally, act globally. Many of this century’s thorniest problems— food and water scarcity, health scares— seem like local problems. In fact, they often arise from failures in national and global governance. Creative coalitions, regional approaches, and systems thinking are the way forward.

    3. Turn risk into reward through resilience. Leaders must realign incentives for the private sector to build resilience into future infrastructure and supply chains. The key is to shift from brittle, top-down systems to modular, flexible approaches that are more future-proof.

    4. Open up and say . .  . aha! Ivory towers are so yesterday. Open and networked innovation recognizes that the smartest people in your no longer work inside your firm.

    5. Be the dinosaur that dances. It may be unsexy to be the incumbent firm in an industry undergoing disruption by nimble upstarts, but that is no reason to stand still. Leverage your legacy assets, and ditch outdated business models even if they are profitable today but do not have a future.

    6. Elegant frugality trumps conspicuous consumption. The fallout from the great recession is clear. Consumers in developed countries, not just poor folk in emerging markets, want products and services that offer better value.

    7. If at first you don’t succeed, fail, fail again. Transform your attitude toward risk so that you celebrate fast failure. It is not easy to fail elegantly.

    8. Forget Father— it’s the user who knows best. Bottom-up innovation works much better than the top-down kind. When customers help you create your products and services, the resultant ecosystem gives your firm the edge.

    9. Go whole hog. As the life cycle costs and externalities involved with economic activity get priced into goods and services, systems thinking will beat silos.

    10. The path from stagnation to rejuvenation runs through innovation. Easing the middle-class squeeze seen in many developed economies will mean improving productivity and boosting economic growth. The best way to do this is to invest in the long-term drivers of innovation such as education, research and development, and smart infrastructure.

    11. Put purpose on par with profits. In the Ideas Economy, money will no longer be a sufficient motivator of talent. Look to emerging business models of social entrepreneurship and hybrid value chains for inspiration.

    12. Keep relearning how to learn. Each of us has an innovator trapped inside, and today’s innovation revolution promises to be much more democratic than the past— but you cannot rely only on traditional schools, fancy diplomas, and employers any longer. You must constantly work to figure out how innovation is evolving so that you can participate and prosper.

    The democratization of innovation, once the preserve of technocratic elites in ivory towers, offers hope that the grand challenges of this new century can indeed be tackled. Ever deeper waves of innovation could, in time, even transform a world of scarcity and conflict into one of abundance and prosperity. That is because as the potential of seven billion innovators-in-waiting is unleashed, mankind will at last be tapping fully the one natural resource that we have in infinite quantity: human ingenuity. (emphasis mine)

    (Vaitheeswaran, Vijay V, Need, Speed, and Greed: How the New Rules of Innovation Can Transform Businesses, Propel Nations to Greatness, and Tame the World’s Most Wicked Problems, Harper Collins, 2012, pp. 260-262.)

  • Twilight

    Once upon a time, we were young, we thought we escaped from it all….

  • … și nu ne duce în ispită (moralitatea turmei)

    Turma aristocraților sau de ce Nietzsche are dreptate chiar și atunci când greșește

    A fi banal, comun, obișnuit, miroase rău, zicea Fr. Nietzsche. Plebea are o moralitate de turmă, un instinct al condamnării aristocraților, o hermeneutică răsturnată a valorilor: impotența devine bunătatea inimii, lașitatea devine smerenie, supunerea devine ascultare, moleșeala devine răbdare, incapacitatea de răzbunare devine iertare, dorința de revanșă devine foamea de dreptate, ura dușmanului devine ura față de nedreptate (Genealogia moralei, 1, 14, iată revanşa poetică a lui Nietzsche faţă de creştinismul anchilozat şi decadent al epocii lui). Turma urăște cultura eroilor și dorința acestora de a se bucura de plăceri după buna voință a lor: fericirii îi este opusă virtutea suferinței, iubirea de sine e dată la o parte de valoarea altruismului, satisfacțiile instinctuale sunt înlocuite de abstinență și condamnarea instinctelor, desfătarea trupului e înlocuită de bucuria sufletului.

    Uitându-ne la valorile promovate acum în societatea noastră, mă întreb dacă nu cumva Fr. Nietzsche avea dreptate exact în aceeași măsură în care a greșit? Valorile turmei sunt acum exact cele ale aristocrației (minoritare) pe care o proslăvea filosoful german:

    Într-o lume postadamică, doar schimbul, interacţiunea, deschiderea pot fi factori de progres. Ori modernitatea se caracterizează prin aceste calităţi. Dar la pachet cu această dinamică a progresului a venit şi bonusul invidiei, a pasiunii clamării superiorităţii  posesiunilor. A dori este topit în a fi iar a fi este egalizat cu a avea. Domnia cantităţii va avea ca efect primordial spectrul invidiei. Indiferent cât ar încerca I. Kant sau Fr. Nietzsche să condamne indivia (din motive diferite însă) ca fiind o pasiune distructivă,  nimeni a mai putut opri tăvălugul nivelator al dorinţei de a fi diferit,  de a fi un altceva, de a priza democratic succesul aristocrat.

    În era revoluţiilor tehnologice, puritanismul tradiţionalist, suspicios, ascet, este înlocuit cu o industrie a beatitudinii şi a standing-ului, susţinute de dezvoltarea economică. Părăsiţi de zei, oamenii au descoperit situaţia convenabilă că nu mai trebuie dată nicio socoteală de dinamica impulsurilor. Cucerând o emancipare cu care nu a fost niciodată obişnuit, omul modern se vede cucerit de invidie, întreţinută de mania câştigului, a competiţiei, de dorinţa de a fi cât mai vizibil. Fermecat în faţa oglinzii şi a vitrinei – iată-l pe “cucernicul” modern! De altfel A. Tocqueville ne-a spus că  omul modern, suprimând privilegiile superioare şi devenind egalul celorlalţi, înfruntă acum concurenţa tuturor. Dezinvoltura, ironia, performanţa excelentă, calităţile la superlativ nu mai aparţin zeilor ci, în absenţa lor, se împrumută şi se împart profanilor. (Anatomia dorinţei. Industria invidiei)

    Estetica comună sau noua emancipare oprimantă a lui M. Foucault

    Aș merge însă mai departe și l-aș aminti puțin pe Michel Foucault, cel care a avut atât de mult succes cu al său discurs al suspiciunii asupra instituționalizării puterii disciplinei pentru controlarea indivizilor recalcitranți și regimentarizarea individului modern în școli, pușcării, spitale, fabrici și alte instituții de ”normalizare” (O istorie a nebuniei, Nașterea clinicii). Însă în cele trei volume ale Istoriei sexualității și ultimele sale prelegeri de la Collège de France vedem o altfel de instituție a modelării individului: grija de sine (souci de soi), văzută ca o disciplinare fără norme și ca o cultivare a individualității fără coerciția societală, a presiunii sociale. Emanciparea de sub opresiunea superegoului, a figurii tatălui, etc., este înlocuită acum de o estetică a existenței ce are virtutea auto-dezvoltării, împrumutată de la vechii greci (epimeleia heautou). Pe lângă tehnologiile producerii, ale semnelor și ale puterii avem menționate și

    (…) technologies of the self, which permit individuals to effect by their own means or with the help of others a certain number of operations on their own bodies and souls, thoughts, conduct, and way of being, so as to transform I themselves in order to attain a certain state of happiness, purity, wisdom, perfection, or immortality. (Michel Foucault, Technologies of the Self: A Seminar with Michel Foucault, University of Massachusetts Press, 1988, p. 18)

    Înțelegând tehnica pe filiera heideggeriană ca o metodă de revelare a adevărului, Foucault considera că tehnicile de autodeterminare sunt realizabile prin cele de autoreprezentare, cu modalitățile (creative) prin care se relaționează individul cu conceptele de adevăr, putere și dorință. Prin practicarea cultivării sinelui, ca o moralitate orientată spre sine și nu spre un cod moral exterior, impus, devii autentic, scapi de opresiunea socială, devii tu însuți. Iată că indivizii sunt văzuți acum de Foucault ca agenți liberi, capabili de provocări și de rezistență în fața mecanismelor de dominare din societatea modernă. Tehnologia dominației, mai ales prin privarea plăcerilor trupești și a sexului în Europa creștină, era privită ca una de revelare nu a jocurilor de adevăr și de putere, ci a adevărului relaționat cu practica ascetică a autoformării, ca o practică a libertății (nicidecum a eliberării, care ar avea ceva ocult, inautentic, determinat de un mecanism represiv). Fenomenologia sinelui e însoțită astfel de o genealogie a confesiunii (ca tehnică a verbalizării) prin care sinele se reflectă, se cunoaște, se auto-examinează și se transformă. Cultivarea sinelui are o valență etică, dar această valență nu e înregimentare într-un cod etic, ci e văzută de Foucault ca o practică sau un stil de viață al unei persoane libere. Tocmai de aceea Foucault a sugerat că problema etică a libertății cultivării sinelui în relație cu sexualitatea este mult mai importantă politic și filosofic decât simpla repetiție insistentă a eliberării dorinței sexuale.

    Eliberatorii tiranici

    Spuneți-mi, ce are astăzi valoare și este promovată: smerenia creștină sau devenirea de sine, iertarea sau răzbunarea, controlul instinctelor sau lejeritatea consumului lor (în industria publicitară se folosește un cuvânt mai soft pentru instinct: atitudine!), cu ce valori sunt educați copii și tinerii noștri? Mă tem că am devenit turma cu pretenții aristocrate, coloana de rebeli brainwashed cu versurile eliberatoare ale revoluționarilor de profesie, pe care istoria i-a deconspirat întotdeauna ca fiind tirani cruzi.

    Tehnicile de cultivare a sinelui de care vorbea Foucault sunt vizibile azi pe toate paginile și ecranele, asistând la cultura excesului, a narcisismului, a creșterii impulsivității, a lipsei de auto-control, a exagerării asumării riscurilor, a creșterii așteptărilor și, implicit, a decepțiilor, la un perfecționism  al corpului, la supralicitare, lăudare excesivă și hiper-permisivism vis-a-vis de cum sunt crescuți și educați copiii, etc. În fluxul acestei turme cu pretenții aristocrate și cu pretenții de autenticitate, care vrea să îți modeleze modul de a gândi, simți, visa, oare cum sună prescripțiile fondatorilor modernității, a faimosului îndemn de ieșire din starea de minorat și de dependență (Cum putem falimenta graţios sau despre dezumanizarea umanismului autonom)?

    Priviți următorul clip publicitar:

    Oare nu cumva inevitabila ascensiune a rebelului în poziția celui care este popular și care a ajuns la butoanele puterii îl va transforma pe acesta într-un veritabil dirijor al unui nou conformism?

  • O întrebare despre personalitatea umană

    Atunci când te grefezi dintr-o societate în permanentă tranziție în cea occidentală observi, pe lângă alte diferențe surprinzătoare, sfânta profesie  de a te vinde. Mergi într-un cabinet de doctor/avocatură/consiliere, etc. și simpla rătăcire a ochilor pe diplomele afișate pe perete ar trebui să te facă fericit că ești pe mâini bune. Toate furcile caudine ale sistemului (neadormit) de control funcționează și iată, ești acum pe mâinile unuia care are competențele verificate/controlate. Dar, în ciuda maniei teribile de a ține sorții sub control, sunt destule cazuri de malpraxis ale celor cu diplome și paradiplome. Natura umană are ciudatul hatâr de a îmbrățișa hazardul scăpat din strânsoarea tremurândă a regularizării/controlului sistemic!

    Cunosc o persoană cu nevoi speciale și cu competențe intelectuale de clasa a 4-a dar care are o masă plină de cupe, cupițe, diplome și premii ce demonstrau cât de bun, energic, frumos, deștept și dedicat a fost el în timpul școlarizării.

    Iată dar întrebarea: să fie industria complimentelor o formă de terapie pentru a energiza și potența personalitatea umană?

    Eu, cel puțin, mă îndoiesc de eficacitatea acestei industrii. Ea ascunde o simptomatologie deloc pudică. (Oare nu cumva ”normalitatea alternativă”/ pudismul corect politic cu ”totul va fi bine”, ”ești OK cine ești”, gratularea obligatorie, etc. este o formă răsturnată a puritanismului care evacua imediat reziduurile morale din mijlocului socialului? S-ar părea că acum nu mai evacuăm reziduurile, ci doar le acoperim cu etichete cât mai colorate, eventual cu culorile curcubeului!) E suficient să mă uit la multitudinea (și totuși uimitoarea asemănare a) problemelor cu care se confruntă atât de ”originalii” adolescenți din Occident. Maniacala scufundare în contra-cultură/underground culture, consumul de anti-eroi și antimesianisme, ca respingere a paradisurilor plasticoase ale societății de consum, și, nu în ultimul rând, violența, consumul de alcool și de droguri, în parametrii unei pandemii, aceste evidențe sunt suficiente ca să îmi dovedească ineficiența gratulării cu atâtea diplome, cupe, certificate, premii, îmbrățișări, zâmbete, etc.

    Desigur, ca profesor (destul de deschis, cred eu) am învățat să abordez elevii cât mai diferențiat, cu individualitatea și cu darul de a fi specific al fiecărui. Am  învățat cum să complimentez  cu sinceritate și cum să corectez fără părtinire sau superioritate (poate cu ceva ironie). Dar tipologia occidentală a paradisului împlinit aici și acum, a zâmbetului mereu lipit de retina obosită, a gratitudinilor stoarse de originalitate, a complimentelor seriale și sterile, toate acestea sunt reacții ale unui corp social care a fost abuzat în trecut de ascetismul puritan și care azi își caută bezmetic darul de a fi ceva, cineva, original, identic cu un sine pe care nu-l mai poate defini.

    Cine ești și ce cauți, omule? Inflația răspunsurilor egalizate democratic lasă persoana umană occidentală descoperită în fața indeciziei sau a incapacității de a alege! Omulețul hipermodern, învățat de reclame, de atâția guru business și life coach cum să fie cât mai smart, zâmbitorul, atotputernicul, înțolitul și cu mânile mereu ocupate de gadgeturi impresionante, acest prea-plin își va afla slăbiciunea și fragilitatea în luxul bogăției în care și-a înfășurat sufletul, asemenea paradoxului măgarului lui Buridan (un măgar așezat la egală distanță de două căpițe de fân va muri de inaniție din cauza indeciziei).

    Poate că nu toate răspunsurile sunt egale….