Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Recent Posts

  • Cum ar fi lumea fără Paște?

    Se întâmplă să trecem prin Paștele anonim și anesteziat cu pași repeziți și buimaci, fără să realizăm că astfel ratăm întâlnirea cu Cel pe care Îl acuzăm că ne-a părăsit. Oare cum ar arăta lumea fără Paște?

    Fără Paște am fi rămas

    • în ipocrizie față de noi înșine, față de alții și față de Dumnezeu:

    Noroadele cari mergeau înaintea lui Isus şi cele ce veneau în urmă, strigau: ”Osana Fiul lui David! Binecuvîntat este Cel ce vine în Numele Domnului! Osana în cerurile prea înalte!” (Matei 21:9, sublinierea mea)

    Preoţii cei mai de seamă şi bătrânii au înduplecat noroadele să ceară pe Baraba, iar pe Isus să-L omoare. Dregătorul a luat cuvîntul, şi le -a zis: ,,Pe care din amîndoi voiţi să vi -l slobozesc?” ,,Pe Baraba”, au răspuns ei. Pilat le -a zis: ,,Dar ce să fac cu Isus, care se numeşte Hristos?” ,,Să fie răstignit”, i-au răspuns cu toţii.  Dregătorul a zis: ,,Dar ce rău a făcut?” Ei au început să strige şi mai tare: ,,Să fie răstignit!” (Matei 27:20-23, sublinierile îmi aparțin)

    • robi în legăturile religiei:

    Isus a strigat iarăşi cu glas tare, şi Şi-a dat duhul. Şi îndată perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat, mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor care muriseră, au înviat. (Matei 27:50-53, sublinierea mea)

    • cu o capitulare fatalistă în fața morții

    Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul,şi să izbăvească pe toţi aceia, care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor. (Evrei 2:14-15, sublinierea mea)

    • cu o conștiință apăsătoare, fără posibilitatea iertării, a înnoirii:

    Dar Cristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta; şi a intrat, odată pentru totdeauna, în Locul prea sfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică. Căci dacă sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci, stropită peste cei întinaţi, îi sfinţeşte şi le aduce curăţirea trupului, cu cât mai mult sângele lui Cristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului cel viu! (Evrei 9:11-14, sublinierea mea)

    • cu o viață nenorocită, redusă la dimensiunile unei cauzalități pur biologice:

    Dacă nu este o înviere a morţilor, nici Cristos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Cristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră. Ba încă noi suntem descoperiţi şi ca martori mincinoşi ai lui Dumnezeu; fiindcă, am mărturisit despre Dumnezeu că El a înviat pe Cristos, când nu L-a înviat, dacă este adevărat că morţii nu învie. Căci, dacă nu învie morţii, nici Cristos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Cristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre, şi prin urmare şi cei ce au adormit în Cristos, sunt pierduţi. Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Cristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii! (1 Cor. 15:13-19, sublinierea mea)

    • și fără posibilitatea restaurării creației:

    De asemenea, şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci firea a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă, că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. Dar ştim că până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii. Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. (Romani 8:18-23, sublinierea mea)

    Dar oare cum ar arăta lumea dacă ar înțelege și accepta realitatea Paștelui, a morții și învierii Domnului? Cu siguranță că ar fi o altfel de lume, mult diferită de cea în care ne zbatem acum!

    Ferice dar de cei care nu trec pe lângă (pesach) Paște!

    Karel Stádník, Jesus nailed to the cross

  • “Where Was God?” or “Cain, where is your brother, Abel?”

    “Auschwitz was indeed the terminal expression of exile” (Richard Rubinstein).

    “In faithfulness to Judaism, we must refuse to disconnect God from the holocaust” (Emil Fackenheim).

    “Who is like you our God, mighty in silence?” (Eliezer Berkovits)

    ‘We cannot understand it with God. And we cannot understand without him.” (Elie Wiesel)

    “After Auschwitz there is no more poetry”. (Th. Adorno)

    […] behind this apocalyptic messianism of ‘the Reich’ there was at the deepest depths something else as well: the hatred of God, and the will to exterminate not only the Jews but with them the God of Abraham, Isaac and Jacob and his eternal righteousness and justice, so as to establish the atheistic despot. The murder of the Jews was an attempt to murder God. (Jürgen Moltmann, God for a Secular Society: The Public Relevance of Theology, SCM Press, 1999, p. 171)

    The suffering of helpless children from which there is no way out, and which has no meaning, makes people cry out for God and despair of God. ‘If there is a God, why this suffering?’, ask some. ‘Where was Israel’s God when his children were thrown into the pit? Where was the Christian God when people belonging to Christendom turned into these cruel monsters who faithfully and in faith carried out the commands of the Antichrist? After Auschwitz can we go on believing in an almighty, good God in heaven? After Auschwitz, can even evil still work for good?

    The question asked by the sufferers themselves is not ‘Why does God permit this?’ It is more immediate than that. Their question is ‘My God, where are you?’, or, more generally, ‘Where is God?’

    The first question – why does God permit this? – is the question how God can be justified in view of the immeasurable suffering in the world. The second question – the question of the people involved – is the cry for God’s companionship in the suffering of the world, a suffering which he condemns. […] The second question, the ‘where’, seeks a God who shares our suffering and carries our griefs.

    But then there is still a third question about God, which we often suppress with the help of the first. It is God’s question about men and women. It is not the question about the victims. It is the question about the perpetrators and those who have to live in the long shadows of Auschwitz. This question is what we call the question of justification, meaning by that, not that God has to justify himself to the world for its suffering, but that the evil-doers, the murderers and those who have to live in their shadows, have to justify themselves before God. Can the godless become just? Is there reconciliation for the perpetrators and those who come after them? Is conversion to life possible? After Auschwitz, do we still have a human future worth living for? In this context we don’t cry ‘Where is God?’. We hear the eternal voice which cries ‘Adam, where are you?’ and ‘Cain, where is your brother Abel?’ and ‘What have you done?’. (172-173)

  • Contemporan cu Sfinții Părinți

    M-am reapucat să citesc sistematic din Patristică. Pentru un arheolog al culturii contemporane o lectură a Părinților Bisericii nu poate decât să infirme aparenta inaccesibilitate a orizonturilor de interpretare datorată diferențelor istorico-culturale dintre epoci. Un exemplu îl constituie următorul paradox pe care îl observă Clement din Alexandria la civilizația păgână din timpul lui:

    They  will not take up an abandoned child, but they support parrots and curlews: children conceived in their own households they abandon, while they take up the young of birds… (Clement of Alexandria, Paedagogus 3.4)

    Nimic mai actual: vedem la militanții ecologiști o grămadă de energii consumate frenetic pentru starea de bine a animalelor, dar, în măsura în care aceștia mai apucă să se nască, abandonează copiii în fața televizorului sau a gadgetelor.  E uimitor de ușor să faci paradă cu sentimentele față de cei de departe…

  • I Believe (In Love)

    Poveștile nu au vârstă… iar Tarsem Singh se pricepe de minune să le repovestească. Cine nu a văzut The Fall (2006), unde în rolul principal joacă Catinca Untaru, are acum ocazia să vadă Mirror Mirror, cu Julia Roberts (cam obosită) și o Lily Collins (fata lui Phil Collins) frumușică, dar nu mai încântătoare decât Saoirse Ronan, dacă aceasta ar fi fost în rolul de Albă ca Zăpada.

    Așa cum ne-a obișnuit regizorul indian, povestirea are culoare, umor, secvențele narative se mișcă natural, fără timpi morți sau plictis. Ceea ce este cât se poate de interesant în maniera creativă de a modifica povestea clasică pe care o știm din copilărie este că în acest film avem nu doar o poveste cu final fericit, ci una corectă politic (trecem peste impresia deranjantă pentru unii, triumfalistă pentru altele, în care bărbații sunt prezentați exclusiv în cheie negativă – regele îi cam neputincios sub vraja soției sale, prințul-i cam oportunist și tâmpițel, piticii sunt cam tâlhari, servitorii sunt stupizi și incapabili). Regina cea rea primește la sfârșitul poveștii o pedeapsă soft pentru răul făcut, îmbătrânind, adică plătind prețul propriei vraje, dar aceasta nu e nicicum pedepsită ca în ediția originală a poveștii, unde e pusă să danseze la nunta Albei ca Zăpada încălțată cu o pereche de papuci de fier infierbântat (dacă ne uităm la versiunile originale, populare, ale poveștilor culese de frații Grimm, o să fim șocați cum Cenușăreasa de fapt a omorât-o pe prima sa mamă vitregă, Frumoasa adormită a fost de fapt violată de acel prinț fermecător, fiind trezită de unul din cei doi gemeni care s-au născut din acest viol, etc.). În fine, avem de a face cu sensibilități diferite ale unor epoci diferite. Dar tocmai asta-i problema.

    Ceea ce se pierde din nivelarea narativă, datorată comercializării mitului cumințit și fardat, este tocmai fiorul trăirii suferinței personajelor pozitive pentru a ajunge la eliberarea și bucuria de la finalul poveștii. Muzicalurile americane, dar mai ales Disney, sunt cât se poate de vinovate pentru că au igienizat mitul, au eliminat cruzimea reală a morții, au transformat-o într-o satiră. Câți dintre noi știu că Steamboat Willi, adică Mickey Mouse, a fost creat de Disney ca o parodie la un film al lui Buster Keaton, „omul care n-a râs niciodată”?

    Dacă Northrop Frye identifica patru tipuri de mituri, cel al primăverii (comedia), cel al verii (poveștile de dragoste), cel al toamnei (tragedia) și cel al iernii (satira), acum parcă trăim doar în anotimpul farsei, al satirei prin care exorcizăm tot ceea ce ne-ar putea deranja egoismul și comoditatea. De altfel Marx ne-a spus încă de pe vremea lui că repovestirea nu se poate face decât ca farsă, satiră, parodie:

    Hegel remarks somewhere that all great world-historic facts and personages appear, so to speak, twice. He forgot to add: the first time as tragedy, the second time as farce. (Karl Marx, The Eighteenth Brumaire of Louis Bonaparte, Wildside Press LLC, 2008, p. 15)

    Oare care sunt riscurile cenzurii, cosmetizării, filtrării ideologice a poveștilor? Oare să nu fie nicio legătură între lumea plină de Toy Story și Barbie și lumea cinismelor, a deviațiilor ”underground”, a parodiilor, a sevrajelor și a adicțiilor în care navighează copiii metamorfozați în tinerii de azi?

    Satire is never very far from pornography (Frank McConnell, Storytelling & Mythmaking. Images from Film and Literature, Oxford University Press, 1979, p. 233).

    Observ ciudatul paradox al contrastului dintre cei care sunt cinici chiar dacă consumă povestioare siropoase și cei care cred cu tărie în realitatea unor valori pentru care se merită să îți sacrifici confortul, dar care sunt conștienți că trebuie să lupte într-o lume crudă, unde nu întotdeauna binele câștigă, cel puțin nu la comandă.

    Dar unde mergem după ce vizionăm sfârșitul povestirii?

    Where do you go after a vision of the end; after an understanding of the inevitable, universal entropy of civilization so complete an so unrelentingly intelligent that it understands and mocks even its own intelligence, even its own most carefully articulated hopes for survival and continuity? In one of two directions, each of which dangerously resembles the other and both which represent the end of storytelling, and its beginning again on a new basis, in a new world… madness and sainthood…fantasy and apocalypse… (Frank McConnell, Storytelling & Mythmaking. Images from Film and Literature, Oxford University Press, 1979, p. 248)

    Ei bine, regizorul indian al Mirror, Mirror ne propune la The End o horă în care fiecare este invitat să își povestească istoria cu un ”I believe in love”.

    (oricât ați crede că această piesă e una indiană, puteți să ascultați originalul, Love al lui Nina Hart sau Obsesioni al Miei Martini – ce versuri!!! –  din 1971, care e cât se poate de europeană).

    Un excelent sfârșit de film, dar care ne deschide viața multiplelor posibilități ale retoricii jocului/povestirii: în conștiința colectivă determinată tot mai mult de media și de social media, câtă putere au sentimentele/gândurile/valorile/dedicările noastre? Vom face din credința în dragoste un simplu artificiu retoric, demn de pus în rama re-prezentării mai mult sau mai puțin colorate, a scriiturii,  sau vom fi ferm convinși că această credință în dragoste se testează în alegeri care se iau nu într-un fotoliu comod, ci în zone ale vieții mai cenușii/întunecate? Poate că atunci vom crede cu adevărat în dragoste:

    […] the love of God means to learn how to dance or swim, to learn how to join in the cosmic play, to move with its rhythms and to understand that we are each of us of no special import other than to play our part in the cosmic ballet. (John Caputo)

  • … și nu ne duce în ispită (industria duplicităților)

    El faimos, frumos și cu bani. Ea (cam) la fel. Se întâlnesc, se plac și imediat se fixează data nunții, invitații și contractele pentru revistele și televiziunile care oferă povestea lor de dragoste unei lumi/plebee înfometate de glamourul și fericirea olimpienilor. Nici nu trec două luni și cei doi se despart. Cică a fost o eroare, nu s-au cunoscut bine. De fapt fiecare și-a adus istoria tristă și bine ascunsă într-o relație dinamitată de neîncredere și trădări. Dar trăim într-o lume veselă și nicicând mai fericită ca acum. Nici nu trec câteva săptămâni și îi vedem pe cei doi la braț cu un altul/alta. Cică și-au descoperit perechea! Ce înțelege publicul de aici? Că instituția căsătoriei e demodată. Halal concluzie!

    Ființele recente, unidimensionale și plate își trădează cultura prepoderent vizuală (vorba cântecului: ”Te-am văzut, mi-ai plăcut, ce rămâne de făcut?”), își neagă istoria, mutilează prezentul, practică o continuă și accelerată disoluție a identității. Aceasta este schizofrenia sau duplicitatea cu care azi se vând iluziile de fericire.

    Un comentator, prea supărat pe experiențele pastorale din trecut, comenta la articolul meu Save the Savior?

    Mă convinge mai mult partea cu teleevangheliștii care merită mai multă atenție cu dublul lor standard decât comercianții laici care nu ne (mai) oferă surprize. Cei din urmă nu sunt totuși în impostură.

    Citind acest comentariu îmi aduc aminte de o caricatură unde un eșuat pe mare înoată până când vede o insulă și strigă bucuros: ”pământ!”, în timp ce din sens invers aleargă unul care a traversat deșertul pământului iar atunci când vede marea strigă bucuros: ”apăăă!”

    Ei bine, ca unul care studiez de ceva timp soteriologiile laice cu care ne întâmpină cultura mediatică în care trăim, mi-aș permite să spun că se pune prea mult accent pe ipocriziile religiei și astfel se uită ipocriziile grosolane pe care le papă publicul de azi. E ușor, chiar la modă, să portretizăm natura duală, partea scunsă a persoanelor religioase. Dar nu dă prea bine la portretul nostru de oameni evoluați, în pas cu moda vremii, să vedem duplicitatea vedetelor pop, caracterul despotic, coercitiv și ipocrit al producției culturale postmoderne și schizofrenia capitalismului pe care le vedem în fiecare  colțișor din spațiul și mecanica socială.

    Da, este cât se poate de evident că trăim ”binecuvântatele” vremuri ale schizofreniei unei imense industrii de producere a dorințelor.

    Frederic Jameson numea experiență schizofrenică

    an experience of isolated, disconnected, discontinuous material signifiers which fail to link up into a coherent sequence. The schizophrenic thus does not know personal identity in our sense, since our feeling of identity depends on our sense of the persistence of the “I” and the “me” over time (F. Jameson, “Postmodernism and Consumer Society”, in The Anti-Aesthetic: Essays on Postmodern Culture, ed. Hal Foster, Washington, Bay Press, 1983, p. 119).

    Capacitatea de disociere și diferențiere dintre sine și lume este privită ca o formă de inadaptare, de conservatorism rigid, retrograd tocmai pentru că acum trebuie să te integrezi, să te identifici cu ceea ce lumea oferă. Uite așa schizofrenicul nu doar că suferă de o lipsă de identitate personală (vizibilă și prin darul refuzului, nu doar al acceptării), ci el este incapabil să experimenteze continuitatea, să se se relaționeze cu trecutul său (Jameson vorbește despre succesiunea rapidă a flashurilor din media care obișnuiesc retina cu materiale simbolice izolate, discontinue, semn al unei pedagogii a dezorientării și a golirii de eu, al unui vacuum emoțional, a dezgolirii de sine). Omul recent e atotputernicul supus robiei clipei, al acelei ”carpe diem”, a trăirii clipei, fapt ce îl lasă total lipsit de apărare în fața comercianților feroce.

    Ceea ce numim acum deschidere, experimentare, gust al noului și tendință spre nomadic este, de cele mai multe ori, semn al unei lichidități valorice și al unui mecanism de semnificare canibalic:

    [our capitalist] societies exhibit a marked taste for all codes ­­ codes foreign and exotic…this taste is destructive and morbid. While decoding doubtless means understanding and translating a code, it also means destroying the code as such, assigning it an archaic, folkloric, or residual function (G. Deleuze and F. Guattari, Anti-Oedipus: Capitalism and Schizophrenia, Minneapolis, University of Minnesota Press, 1983, p. 245).

    În alchimia relațiilor sociale, a nutrienților culturali care ne hrănesc gândirea, imaginația, acțiunile, nu trebuie să uităm că

    • multe dintre investițiile noastre de semnificație sunt determinate de industria dorințelor, puternic influențată de contextul socio-cultural-valoric al timpului nostru
    • această industrie a dorințelor nu este dezinteresată, sau, mai simplu spus, nu e interesată atât de mult de binele personal, cât de factori economici și de dorința de control.

    O societate se conduce bine dacă indivizii sunt controlați. Ori predilecția omului recent către experiențe (și nu valori), experiențe imediate (și nu de durată), plăcute (indiferent de costuri), gratuite (în raport cu alternativa renunțării, a abținerii) și accesibile (la comandă, distanță de un click, etc.) îmi lasă gustul unui totalitarism unidirecțional, dogmatic, exclusivist, ultra-empiric și deci entropic. Dacă în vechime oamenii erau controlați prin pâine și circ (împărații romani practicau această formă de intimidare a senatorilor raționali prin apelul la vocea mulțimii excitate), azi ei sunt controlați cu sex și violență virtuală. Mecanismul social al controlului prin exacerbarea dorințelor funcționează și e suficient să privim cum sunt educați tinerii să facă investițiile dorințelor lor: familia are un rol din ce în ce mai mic iar corporațiile media sunt noiii baby-sitteri și pedagogi ai dorințelor lor.

    Richard Lindner: Boy with Machine (1954)

    Când instigația continuă de a mușca din fructul oprit se strecoară ca o șoaptă blândă și bineviotoare zi de zi, oră de oră, minut de minut, să nu ne mirăm că glasul Legiuitorului care cere socoteală de faptele omului pare apoi ca cel al unui tiran, crud și insesibil cu mecanismul dorințelor. Ceea ce găsesc extrem de interesant este faptul că multe dintre eșecurile și acuzațiile celor ce eșuază în nemiloasa cursă a consumului ispitirilor cotidiene se reflectă foarte bine în ecuația dorință/ispită – caracterul lui Dumnezeu, despre care voi vorbi în următoarele articole.