… și nu ne duce în ispită (moralitatea turmei)

Turma aristocraților sau de ce Nietzsche are dreptate chiar și atunci când greșește

A fi banal, comun, obișnuit, miroase rău, zicea Fr. Nietzsche. Plebea are o moralitate de turmă, un instinct al condamnării aristocraților, o hermeneutică răsturnată a valorilor: impotența devine bunătatea inimii, lașitatea devine smerenie, supunerea devine ascultare, moleșeala devine răbdare, incapacitatea de răzbunare devine iertare, dorința de revanșă devine foamea de dreptate, ura dușmanului devine ura față de nedreptate (Genealogia moralei, 1, 14, iată revanşa poetică a lui Nietzsche faţă de creştinismul anchilozat şi decadent al epocii lui). Turma urăște cultura eroilor și dorința acestora de a se bucura de plăceri după buna voință a lor: fericirii îi este opusă virtutea suferinței, iubirea de sine e dată la o parte de valoarea altruismului, satisfacțiile instinctuale sunt înlocuite de abstinență și condamnarea instinctelor, desfătarea trupului e înlocuită de bucuria sufletului.

Uitându-ne la valorile promovate acum în societatea noastră, mă întreb dacă nu cumva Fr. Nietzsche avea dreptate exact în aceeași măsură în care a greșit? Valorile turmei sunt acum exact cele ale aristocrației (minoritare) pe care o proslăvea filosoful german:

Într-o lume postadamică, doar schimbul, interacţiunea, deschiderea pot fi factori de progres. Ori modernitatea se caracterizează prin aceste calităţi. Dar la pachet cu această dinamică a progresului a venit şi bonusul invidiei, a pasiunii clamării superiorităţii  posesiunilor. A dori este topit în a fi iar a fi este egalizat cu a avea. Domnia cantităţii va avea ca efect primordial spectrul invidiei. Indiferent cât ar încerca I. Kant sau Fr. Nietzsche să condamne indivia (din motive diferite însă) ca fiind o pasiune distructivă,  nimeni a mai putut opri tăvălugul nivelator al dorinţei de a fi diferit,  de a fi un altceva, de a priza democratic succesul aristocrat.

În era revoluţiilor tehnologice, puritanismul tradiţionalist, suspicios, ascet, este înlocuit cu o industrie a beatitudinii şi a standing-ului, susţinute de dezvoltarea economică. Părăsiţi de zei, oamenii au descoperit situaţia convenabilă că nu mai trebuie dată nicio socoteală de dinamica impulsurilor. Cucerând o emancipare cu care nu a fost niciodată obişnuit, omul modern se vede cucerit de invidie, întreţinută de mania câştigului, a competiţiei, de dorinţa de a fi cât mai vizibil. Fermecat în faţa oglinzii şi a vitrinei – iată-l pe “cucernicul” modern! De altfel A. Tocqueville ne-a spus că  omul modern, suprimând privilegiile superioare şi devenind egalul celorlalţi, înfruntă acum concurenţa tuturor. Dezinvoltura, ironia, performanţa excelentă, calităţile la superlativ nu mai aparţin zeilor ci, în absenţa lor, se împrumută şi se împart profanilor. (Anatomia dorinţei. Industria invidiei)

Estetica comună sau noua emancipare oprimantă a lui M. Foucault

Aș merge însă mai departe și l-aș aminti puțin pe Michel Foucault, cel care a avut atât de mult succes cu al său discurs al suspiciunii asupra instituționalizării puterii disciplinei pentru controlarea indivizilor recalcitranți și regimentarizarea individului modern în școli, pușcării, spitale, fabrici și alte instituții de ”normalizare” (O istorie a nebuniei, Nașterea clinicii). Însă în cele trei volume ale Istoriei sexualității și ultimele sale prelegeri de la Collège de France vedem o altfel de instituție a modelării individului: grija de sine (souci de soi), văzută ca o disciplinare fără norme și ca o cultivare a individualității fără coerciția societală, a presiunii sociale. Emanciparea de sub opresiunea superegoului, a figurii tatălui, etc., este înlocuită acum de o estetică a existenței ce are virtutea auto-dezvoltării, împrumutată de la vechii greci (epimeleia heautou). Pe lângă tehnologiile producerii, ale semnelor și ale puterii avem menționate și

(…) technologies of the self, which permit individuals to effect by their own means or with the help of others a certain number of operations on their own bodies and souls, thoughts, conduct, and way of being, so as to transform I themselves in order to attain a certain state of happiness, purity, wisdom, perfection, or immortality. (Michel Foucault, Technologies of the Self: A Seminar with Michel Foucault, University of Massachusetts Press, 1988, p. 18)

Înțelegând tehnica pe filiera heideggeriană ca o metodă de revelare a adevărului, Foucault considera că tehnicile de autodeterminare sunt realizabile prin cele de autoreprezentare, cu modalitățile (creative) prin care se relaționează individul cu conceptele de adevăr, putere și dorință. Prin practicarea cultivării sinelui, ca o moralitate orientată spre sine și nu spre un cod moral exterior, impus, devii autentic, scapi de opresiunea socială, devii tu însuți. Iată că indivizii sunt văzuți acum de Foucault ca agenți liberi, capabili de provocări și de rezistență în fața mecanismelor de dominare din societatea modernă. Tehnologia dominației, mai ales prin privarea plăcerilor trupești și a sexului în Europa creștină, era privită ca una de revelare nu a jocurilor de adevăr și de putere, ci a adevărului relaționat cu practica ascetică a autoformării, ca o practică a libertății (nicidecum a eliberării, care ar avea ceva ocult, inautentic, determinat de un mecanism represiv). Fenomenologia sinelui e însoțită astfel de o genealogie a confesiunii (ca tehnică a verbalizării) prin care sinele se reflectă, se cunoaște, se auto-examinează și se transformă. Cultivarea sinelui are o valență etică, dar această valență nu e înregimentare într-un cod etic, ci e văzută de Foucault ca o practică sau un stil de viață al unei persoane libere. Tocmai de aceea Foucault a sugerat că problema etică a libertății cultivării sinelui în relație cu sexualitatea este mult mai importantă politic și filosofic decât simpla repetiție insistentă a eliberării dorinței sexuale.

Eliberatorii tiranici

Spuneți-mi, ce are astăzi valoare și este promovată: smerenia creștină sau devenirea de sine, iertarea sau răzbunarea, controlul instinctelor sau lejeritatea consumului lor (în industria publicitară se folosește un cuvânt mai soft pentru instinct: atitudine!), cu ce valori sunt educați copii și tinerii noștri? Mă tem că am devenit turma cu pretenții aristocrate, coloana de rebeli brainwashed cu versurile eliberatoare ale revoluționarilor de profesie, pe care istoria i-a deconspirat întotdeauna ca fiind tirani cruzi.

Tehnicile de cultivare a sinelui de care vorbea Foucault sunt vizibile azi pe toate paginile și ecranele, asistând la cultura excesului, a narcisismului, a creșterii impulsivității, a lipsei de auto-control, a exagerării asumării riscurilor, a creșterii așteptărilor și, implicit, a decepțiilor, la un perfecționism  al corpului, la supralicitare, lăudare excesivă și hiper-permisivism vis-a-vis de cum sunt crescuți și educați copiii, etc. În fluxul acestei turme cu pretenții aristocrate și cu pretenții de autenticitate, care vrea să îți modeleze modul de a gândi, simți, visa, oare cum sună prescripțiile fondatorilor modernității, a faimosului îndemn de ieșire din starea de minorat și de dependență (Cum putem falimenta graţios sau despre dezumanizarea umanismului autonom)?

Priviți următorul clip publicitar:

Oare nu cumva inevitabila ascensiune a rebelului în poziția celui care este popular și care a ajuns la butoanele puterii îl va transforma pe acesta într-un veritabil dirijor al unui nou conformism?