Îmi aduc aminte cum pe la 10 ani îmi petreceam vacanțele de vară în munții Bucovinei sub privirile destul de îngăduitoare ale unchiului, mătușei și, mai ales, ale verișoarei mele, cu 3 ani mai mare decât mine. Diferență de ani suficientă pentru ca la un moment dat, într-o vară, sub impulsul noilor descoperiri ale adolescenței, verișoarea mea să acorde mai mult timp relațiilor ei de prietenie cu băieții de vârsta ei decât unei rude mai mici și ocupată încă de mașinuțe și gândăcei, așa cum eram eu atunci. Ei bine, simțind această  ignorare a mea ca pe o profundă ruptură psihologică, cu unde seismice în întreg edificiul existenței mele (ce Sinai cu tunete și cutremure era atunci mintea mea!), am luat decizia proprie și personală de pleca din sătucul pierdut pe drumul dintre Bucovina și Maramureș și să încep itinerariul meu către ACASĂ, la părinții care, credeam eu, cu siguranță mă vor aprecia și îmi acorda timpul și atenția pe care le meritam (era perioada în care aveam deja în istoric o escapadă, pardon, un chiul bine planificat și acoperit).

Uite așa, în acea zi ”istorică” am purces la drum, șerpuind de-a lungul drumului printre case, indicatoare, izvoare, păduri fascinante… În mintea mea aveam cartografiate satele și orașele prin care trebuie să trec pentru a ajunge în brațele primitoare ale părinților, ocupați pe atunci nu cu mici revoluții anonime, ci cu rutina zilelor de lucru din România anilor ’80. Totul era conform planului întocmit ad-hoc, numai că deja se însera și nu ajunsesem decât la începutul urcușului pasului Mestecăniș. Cum aveam să descopăr că timpul nu ține cont de calculele mele, am încercat o adaptare la mediu (că mi se tot repeta la școală că ”omul e un animal care se adaptează la mediu”) și am început să fac semnul de ”Ia-mă nene” la mașinile care mergeau în direcția dorită. Ei bine, nu mult trecură și opriră un Oltcit cu număr de Dolj (nici nu se ”putură” altfel, sic). Și acum îmi aduc aminte privirile nedumerite ale șoferului care m-a întrebat: ”Încotro copile?” ”La mama și la tata, în Botoșani!” veni răspunsul meu soldățesc.

Întreg efortul meu de mai mult de jumătate de zi a fost șters de întoarcerea sensului de mers a acelui șofer, ”iresponsabil” cu visele unui copil inocent. M-a întors din drumul planificat către stația de miliție din Iacobeni, unde am dat peste unchiul  meu (un colonel pensionat), speriat că are de raportat părinților mei mica mea escapadă și un posibil final nefericit. Ei bine, îmbrățișările unchiului au fost atunci atât de mieroase încât acesta s-a asigurat apoi că nu-mi voi mai petrece vacanța chiar atât de zburdalnic ca până atunci. Îmi aduc aminte o vagă coabitare a unor senzații de frică (era deja seara și începusem să îmi fie frică de pădurea de pe Mestecăniș, la vreo 600-700 de metri altitudine) cu cea de ușurare că nu sunt singur și uitat. Până la urmă, copilul sensibil din mine a învins exploratorul și orgoliosul invicibil. În brațele celor cunoscuți era totuși mult mai cald și sigur decât în întunecata și înfricoșătoarea pădure de conifere de-a lungul căreia trebuia să merg.

Ei bine, ceva din instinctul de ”hai hui” îl mai am și acum. De altfel cred că fiecare îl ascunde pe undeva. Simțim nevoia de a ieși din lejeritatea comodității, din rutina actelor ritualice și să facem ceva nou, neașteptat, să vedem locuri noi, figuri și personaje interesante. Unii fac evaziuni imaginare prin lectură, alții chiar vor să plece și să picteze cu privirea lor nesătulă o paletă vastă de culori, peisaje, sunete, chipuri și caractere de oameni. În ultimă instanță Biblia ne spune că suntem străini și călători pe acest pământ! Interesant însă cum o doză de vagabondaj are hatârul de a ne stimula creativitatea și de a ne adânci nevoia de apartenență, de a ne găsi locul, casa…