Atunci când te grefezi dintr-o societate în permanentă tranziție în cea occidentală observi, pe lângă alte diferențe surprinzătoare, sfânta profesie de a te vinde. Mergi într-un cabinet de doctor/avocatură/consiliere, etc. și simpla rătăcire a ochilor pe diplomele afișate pe perete ar trebui să te facă fericit că ești pe mâini bune. Toate furcile caudine ale sistemului (neadormit) de control funcționează și iată, ești acum pe mâinile unuia care are competențele verificate/controlate. Dar, în ciuda maniei teribile de a ține sorții sub control, sunt destule cazuri de malpraxis ale celor cu diplome și paradiplome. Natura umană are ciudatul hatâr de a îmbrățișa hazardul scăpat din strânsoarea tremurândă a regularizării/controlului sistemic!
Cunosc o persoană cu nevoi speciale și cu competențe intelectuale de clasa a 4-a dar care are o masă plină de cupe, cupițe, diplome și premii ce demonstrau cât de bun, energic, frumos, deștept și dedicat a fost el în timpul școlarizării.
Iată dar întrebarea: să fie industria complimentelor o formă de terapie pentru a energiza și potența personalitatea umană?
Eu, cel puțin, mă îndoiesc de eficacitatea acestei industrii. Ea ascunde o simptomatologie deloc pudică. (Oare nu cumva ”normalitatea alternativă”/ pudismul corect politic cu ”totul va fi bine”, ”ești OK cine ești”, gratularea obligatorie, etc. este o formă răsturnată a puritanismului care evacua imediat reziduurile morale din mijlocului socialului? S-ar părea că acum nu mai evacuăm reziduurile, ci doar le acoperim cu etichete cât mai colorate, eventual cu culorile curcubeului!) E suficient să mă uit la multitudinea (și totuși uimitoarea asemănare a) problemelor cu care se confruntă atât de ”originalii” adolescenți din Occident. Maniacala scufundare în contra-cultură/underground culture, consumul de anti-eroi și antimesianisme, ca respingere a paradisurilor plasticoase ale societății de consum, și, nu în ultimul rând, violența, consumul de alcool și de droguri, în parametrii unei pandemii, aceste evidențe sunt suficiente ca să îmi dovedească ineficiența gratulării cu atâtea diplome, cupe, certificate, premii, îmbrățișări, zâmbete, etc.
Desigur, ca profesor (destul de deschis, cred eu) am învățat să abordez elevii cât mai diferențiat, cu individualitatea și cu darul de a fi specific al fiecărui. Am învățat cum să complimentez cu sinceritate și cum să corectez fără părtinire sau superioritate (poate cu ceva ironie). Dar tipologia occidentală a paradisului împlinit aici și acum, a zâmbetului mereu lipit de retina obosită, a gratitudinilor stoarse de originalitate, a complimentelor seriale și sterile, toate acestea sunt reacții ale unui corp social care a fost abuzat în trecut de ascetismul puritan și care azi își caută bezmetic darul de a fi ceva, cineva, original, identic cu un sine pe care nu-l mai poate defini.
Cine ești și ce cauți, omule? Inflația răspunsurilor egalizate democratic lasă persoana umană occidentală descoperită în fața indeciziei sau a incapacității de a alege! Omulețul hipermodern, învățat de reclame, de atâția guru business și life coach cum să fie cât mai smart, zâmbitorul, atotputernicul, înțolitul și cu mânile mereu ocupate de gadgeturi impresionante, acest prea-plin își va afla slăbiciunea și fragilitatea în luxul bogăției în care și-a înfășurat sufletul, asemenea paradoxului măgarului lui Buridan (un măgar așezat la egală distanță de două căpițe de fân va muri de inaniție din cauza indeciziei).
Poate că nu toate răspunsurile sunt egale….
Alonewithothers's Blog 