Se spune că toată lumea respectă un filosof, dar nimeni nu are nevoie de el. Poate că la detronarea filosofului din poziția sa privilegiată din agora cetății (ehei, ce viață au avut filosofii de la grecii antici și până la cafenelele interbelice!) a contribuit nu numai
- regimul cantitativ în care ne măsurăm acum eforturile (vorba unui cititor al blogului: ”dincolo de solutiile astea “boem” de ireale, ceva concret nu aveti?”, declarație antifilosofică cu substrat cât se poate de filosofic: ”acum există cu adevărat doar ceea ce poate fi cunoscut”, iar cunoașterea este dată doar de mișcarea savantă a mângâierii lucrurilor de către mânuțele firave ale hipermodernului),
- ci și caracterul autofag, entropic, al filosofiei (multiplicarea democratică a adevărurilor oferă scepticismului și sofisticii suficientă muniție pentru torpilarea necesității efortului filosofilor – a se vedea succesul nu doar al lui Protagoras sau Gorgias, ci al mult mai recenților Derrida sau Rorty, preocupați cu precondițiile sau agenda ascunsă a ceea ce era acceptat ca adevăr).
Colapsul sensului obiectivist, refuzul transcendenţei şi supremaţia scriiturii se dovedesc a fi o veritabilă delegitimare a discursului filosofic constructivist şi a naraţiunilor “absolutiste”. Acestea sunt acum înlocuite cu demenţa, idolatria şi performativitatea discursurilor. Iată noua legitimare, cea a sofisticii postmoderne! Pierzându-se consistenţa unei referinţe, a realului cognoscibil, acum doar politica semnelor, a reclamelor şi filmelor dau existenţă unei lumi ce s-a topit în mediul – vitraliul – limbajului. Prăbuşirea utopiilor şi a filosofiei de factură iluministă fac posibilă victoria spectacolului mediatic, a încercărilor de resuscitare a semnificaţiei şi demnităţii umane prin metadiscursurile persuasiunii interpretative ale noilor demiurgi ai realităţii, ale industriilor imaginarului şi ale economiei bunurilor simbolice.
Să fie istoria filosofiei europene o mare paranteză încadrată de o sofistică antică şi una post-modernă? (Legitimarea şi delegitimarea discursului filosofic)
Binele, Frumosul și Adevărul lui Platon nu mai sunt obiectele gândirii/reprezentării/intuiției filosofilor, ci ele se translatează acum în binele imediat (ca ortopedie socială, politică, economică sau chiar a stării de ”bine” a olimpienilor de azi), frumosul digital și adevărul aparatelor de măsurat, adică sunt acaparate de inginerii tehno-științei. Continua specializare a cunoașterii lasă omul descoperit tututor manevrelor discursive ale celor care vin să propună teorii trans-disciplinare/holistice, mici guru cu pretenții de mesia, de fapt un alt fel de ingineri, cei ai științelor sociale. Nici nu e de mirare cum disoluția spiritului critic/analitic, specific filosofării, este însoțită acum de apetența către discursurile a tot felul de conspirații. E cât se poate de evident faptul că filosofiile suspiciunii, de la Marx, Freud și Nietzsche încoace, au dat naștere unui postmodern paranoid, al activistului corect politic, al specialistului în deconspirări, adică a celui care își compensează credulitatea în anumite lucruri cu scepticismul radical în altele! Spațiul gol lăsat de retragerea filosofilor în academii și discuții ezoterice este umplut cu zgomot de sofiștii discursului public, de politicieni, ziariști, de popularizatori ai științei, activiști ai tot felul de drepturi și esteticieni ai cotidianului. Dacă ”prea-micul” Platon nu ar putea să tacă acum în fața succesului ”divinei” Oprah, atunci destinul său îi va fi pecetluit ca un simplu scrib/autor de discursuri politice la curtea vreunui politician.
Ce îi mai rămâne filosofului de făcut?
Once of the most influential American teachers of philosophy … declared … that there are only three ways to make an honest living in philosophy: learn some languages and do scholarly work, learn mathematics enough to do some real logic, or do literary psychology (Stanley Cavell, This New Yet Unapproachable America. Essays after Emerson after Wittgenstein, Living Batch Press, 1989, p. 5).
Oare unde i-am întîlni pe Platon sau Kant în societatea de azi? În parlamente? La oficiile de șomaj? Ar fi ei niște curatori la expoziții de artă selecte sau profesori la universități de prestigiu? I-am întâlni pe bloguri ? 🙂
René Magritte, Philosopher’s Lamp (La Lampe philosophique), 1936
Alonewithothers's Blog 
Leave a comment