Tocmai ce am primit un frumos cadou de la un bun prieten care s-a întors din Anglia. Un CD cu nişte superbe corale ale unor mari compozitori care sunt asociaţi cu Westminster Abbey.
A fost un deliciu să ascult “gentle prayers and quiet motets (that) are beautifully balanced with great choral anthems and jubilant ceremonial music in this collection which celebrates the work of many of the British composers commemorated in Musicians’ Aisle”. Fragmentele corale de Handel, Purcell, Elgar, Britten, Vaughan Williams & Co. sunt destinate înălţării sufletului din colbul poluat al urbei către privelişti mult, mult mai senine. Poate că aceste corale liniştesc sufletul şi pentru că îl aşează în armonie cu celălalt, unindu-se în cântec, spre deosebire de demenţa individualistă, nacisistă şi ultra-fotogenică a starurilor pop-rock contemporane.
Dar experienţa mea din cele două luni pe care le-am petrecut în Anglia în toamna lui 2008 mă obligă la o prudenţă şi reţinere în faţa receptării imediate a unor astfel de evenimente spirituale. Acestea, într-o bună parte, au devenit evenimente strict culturale, o marcă autentică în nebuloasa identităţilor plurale. Am fost uimit de rapacitatea turiştilor care se îngrămădesc să încarcereze istoria în cei 7 megapixeli ai aparatului lor foto. Am suspectat zâmbetul fisurat de repetiţiile mecanice şi chinurile plictiselii mascate a ghizilor. Vânzătorii de suveniruri au ajuns nişte statui încovoiate de gânduri statice, convivi cu lespedele seculare ce înfăşoară fragilitatea vieţuirii umane, chiar şi a marilor regi şi prelaţi. Spectacolul istoriei este ambalat multicolor în marketingul inevitabil oricăror acţiuni în spaţiul public. Nouă nu ne rămâne decât să plătim biletul de intrare.
Dar, odată ce flirtul cu istoria şi cultura ne-a adus o nouă achiziţie în CV-ul turistic, ieşim din zona sensibilităţilor istorice, spirituale, culturale şi ne imersăm candid în imanenţa clipei. Tocmai de aceea, vă recomand acum, pentru o scurtă tratare de această schizofrenie nu (doar) studiile culturale ale unui R. Barthes, G. Bataille, C. Karnouch, etc., ci o carte care mi-a “căzut” recent în mâini, ca o mică milă a providenţei. Mă refer la cartea lui Callum G. Brown, The Death of Christian Britain: Understanding secularisation, 1800-2000 (Routledge, London and New York, 2001).
Cartea ne spune că succesul secularizării furioase (pe care şi intelectualii noştri clonaţi o importă gratuit) îşi trage seva din pământul nociv al fisurărilor şi exarcebărilor Protestantismului Puritan din secolele XIX- XX. Pe scurt, teza profesorului britanic este următoarea: declinul creştinismului a devenit foarte vizibil prin anii ’60, odată cu abandonarea de către femei a valorilor religioase, captarea lor în vârtejul revoluţiei sexuale, democratizarea şi urbanizarea culturii prin prozelistismul cultural al acelui “Unholy City” pe care l-au rupt şi condamnat metodiştii, ironizarea şi eliberarea de discursul “autoritar”, “masculin” şi “opresiv” al instituţiilor religioase.
În cele ce urmează, vă ofer un scurt pasaj, elocvent pentru dinamica cultural-religioasă pe care ne-o prezintă autorul în cartea sa:
In the 1960s, the institutional structures of cultural traditionalism started to crumble in Britain: the ending of the worst excesses of moral censorship (notably after the 1960 trial of Lady Chatterley’s Lover and the ending in 1968 of the Lord Chamberlain’s control over British theatre); the legalisation of abortion (1967) and homosexuality (1967), and the granting of easier divorce (1969); the emergence of the women’s liberation movement, especially from 1968; the flourishing of youth culture centred on popular music (especially after the emergence of the Beatles in late 1962) and incorporating a range of cultural pursuits and identities (ranging from the widespread use of drugs to the fashion revolution); and the appearance of student rebellion (notably between 1968 and the early 1970s) (Callum G. Brown, The Death of Christian Britain: Understanding secularisation, 1800-2000, Routledge, London and New York, 2001, p. 176).
Cartea oferă doar un punct de plecare în analizarea noilor fenomene culturale şi a complexelor oedipiene pe care acestea le suportă în raport cu creştinismul. Mă întreb însă când vom avea parte de o astfel de analiză serioasă, onestă, documentată şi rigidă din punct de vedere academic, analiză aplicată fenomenului de secularizare şi declinului creştinismului în România.
Mărturisesc că îmi doresc din tot sufletul să parcug nu drumul deconstucţiei, a răsturnării hermeneutice şi sceptice a valorilor (cărări rătăcitoare atât de licitate în cultura prezentă), demolând trecutul cu furia unui prezent care nu ne mai încape, ci, pornind onest de la umanitatea limitată, cu slăbiciuni şi unghere, să îmi construiesc arhitectura vieţii cu discursul constructiv, muzica senină şi trăirea inocentă, asemenea unui copil. Să pornesc de la Beatles (că oricum e la modă şi dă “bine” unui intelectual) şi, nonconformist, căutând ceva mai mult decât ipocrizia divorţaţilor sau a dependenţilor de tot felul care îmi cântă despre “adevărata” dragoste, să ajung la O, teste and See al lui Vaughan Williams sau Thou knowest, Lord, the secrets of our heart al lui Purcell.
Alonewithothers's Blog 
Cred că există voci care n-ar fi de-acord cu ideea că în România creştinismul este “în declin”. După ce măsurăm declinul? Sau în raport cu ce perioadă? Cu cea din vremea lui Ştefan cel Mare? Creştinismul în România n-a fost niciodată în declin. A fost totdeauna mediocru, adică pe o linie relativ constantă.
De fapt, în România nimic nu este în declin, fiindcă totul este mereu plat, mediocru, încremenit în proiect.
Dragă Manu, mediocritatea noastră istorică de care vorbeşti nu ne poate apăra de o cufundare tot mai periculoasă în “meandrele concretului”, parcă tot mai decadent. Declinul religios poate fi constatat dincolo de sau poate tocmai din cauza instituţionalizării evanghelicilor din România (calitatea vieţii devoţionale şi morale ale “sectarilor” scade direct proporţional cu masificarea, “profesionalizarea”, clericizarea şi integrarea în ethosul socio-politic al majorităţii, factori ce oferă aparenţa înşelătoare a unei prosperităţi).
Cât despre majoritatea ortodoxă, ortopraxia creştină originală pare a fi mai degrabă un pretext pentru frumoase “glăsuiri” teologizante decât realitate factuală.
Voi încerca să îţi ofer un răspun mai în detaliu într-o proximă postare.
Oricum, în sprijinul ideii tale vin şi cuvintele lui O. Goga despre actorii spiritualităţii româneşti: “o intelectualitate atee, un popor superstiţios şi un cler afon”.
Nu pot decat sa salut grija fata de starea crestinismului in GB.
Nu ma pot pronunta asupra ideilor continute in cartea de care pomeniti pentru ca nu am citit-o.
As vrea doar sa-mi prezint impresiile de observator involuntar si ne-profesionist. Ceea ce se intampla cu crestinismul aici sau aiurea nu ma ingrijoreaza de mult timp. Impresia mea e insa ca evoluita lui din tarile civilizate e modelul pe care-l urmeaza si in cele ramase putin mai in urma. Nimic nou sub soare. Religia, o fraza de dansii inventata, poate lua ce curs doreste: e produsul interventiei umane in arhitectura divina.
N-am constatat insa o decadere morala mai mare aici decat in Ro. As indrazni sa spun ca dimpotriva dar ma tem sa nu o iau si eu pe scurtatura generalizarii pe suport emotional.