Concurs de pictură

Diavolul și Dumnezeu s-au apucat a-și picta propriile icoane.

Lumea noastră le e atelier iar noi plămădeala ce se modeleză întru asemănarea lor. (Interesant e cum noi, oamenii, suntem singurele ”modele” din univers care nu suntem doar obiect de studiu ci și subiect de creație, făcându-ne de lucru în a le face portretele tocmai artiștilor care ne ”șlefuiesc”!)

Unul își adună promisiunile bucuriilor într-o suferință nesfarșită. Risipă de creativitate circulară, eforturi și bucurii efemere!

Celălalt convertește vulnerabilitatea durerilor, lipsurilor și chiar a eșecurilor în credință, speranță, dragoste. Risipă de slăbiciuni, dureri și lacrimi!

Asemenea capodoperei lui Oscar Wilde, unul dintre artiști intenționează a picta un chip fermecător teatrului relațiilor sociale în pofida schimonosirilor unei vieți ascunse și depravate.  Celălalt artist își asumă realist amestecul de lumină și întuneric, de lut și suflet, de ordine și haos într-o creație ce și-a alterat starea de la ”foarte bună” la ”greu suportabilă, injustă și crudă”! Acesta e chipul ce are fața brăzdată de lacrimi dar peste care poate răsări un zâmbet pur și inocent!

Unul dintre artiști are însă obiceiul de a înșela vigilența și buna credință a oricărui posibil spectator, punând numele celuilalt artist peste tabloul chipului pe care el l-a pictat. Toată suferința produsă este astfel indecent aruncată asupra celui care nu este vinovat de ea. Ceea ce se petrece acum în Siria și Iraq este o astfel de înșelăciune, o dezvăluire a ceea ce poate fi mai urât, violent și tragic în ființa umană.

Chipul omului hăruit, ridicat din groapă, înviat, mângâiat, este incomparabil mai frumos decât cel arogant, insensibil și suficient. Azi, la intersecția infiniturilor, putem învăța (sau nu) pe propria piele că respectând biologicul, viața cu surprizele și încântarea pe care o poate aduce ochiului, totuși harul începe acolo unde chimia se epuizează! Frumosul harului va mântui lumea, cu toate nedreptățile, suferința și moartea pe care o are!