De ce diavolul e (aproape) întotdeauna simpatic (1. Partenerul)

 The devil’s voice is sweet to hear. (Stephen King, Needful Things)

Partenerul

Poveștile sunt cronici ale unei lumi care ar exista dacă nu am fi noi. Ele sunt istorisiri ale unui alter ego nemulțumit cu capriciile propriei naturi, pe care nu are curajul a le mărturisi decât unor personaje și în contexte virtuale. Citind poveștile ne citim destinele așa cum ar fi dacă ne-am recunoaște caracterul, slăbiciunile și virtuțile. Desigur, ne cam îngrămădim cu toții să fim în pielea caracterelor bune, ale eroilor pozitivi, lăsând vacante partiturile neconvenabile, urâte, malefice. Iar în îmbulzeala generală de a ne proiecta în rolurile pozitive ale poveștilor descoperim cu surprindere că la această coadă suntem parteneri cu … diavolul!

Ne zâmbește amabil, ne face cu ochiul, e dispus chiar să ne dea un autograf în avans ca promisiune sfântă că e un ”băiat de treabă” și că rolul de erou i se potrivește de minune! Dacă avem curiozitatea și îndrăzneala să vorbim cu el, ne va spune că reputația sa proastă nu i se poate imputa lui ci unor inamici necruțători, posesori ai unui PR nimicitor. Ne va ademeni cu gândul că el nu înșeală pe nimeni ci doar deschide ochi, porți, orizonturi noi.

Asemenea lui Dumnezeu, diavolul e imaginea mereu nevăzută, prezența care nu-și reclamă nicio evidență dar pe care nu o poți evita. E vecinul nevăzut, nepalpabil și totuși mereu acolo.

Spre deosebire însă de Dumnezeu, ”străinul de departe”,  diavolul e ”străinul aproape”, el își insinuează voința prin șoapte mereu ademenitoare, corecte nu cu principiile mereu împovărătoare ci cu propriile interese care, coincidență, sunt perfect identice cu cele ale omului. E invitatul gazdă, îngrijitorul dorințelor, managerul viselor.  El întotdeauna a fost un fan al ”deschiderii minții”, al ”savurării” plăcerilor și al ”înfruntării” oricărei autorități. El e de fapt un adevărat maestru al ghilimelelor, al negării deghizate în vitalitate, virtuos al unui meta-limbaj ce distorsionează și nefericește ontologicul. El este trainerul personal al omului, sfătuitorul nelipsit pe calea devenirii de sine. În tot ceea ce face diavolul își trădează frustrarea că nu a avut primul cuvântul, ținând însă neapărat să-l aibă pe ultimul!

El ne face sugestia că  e greșit a-l descrie ca fiind un rău necesar tocmai pentru că el jonglează atât de bine cu sloganurile/etichetele moralității. Până la el nici nu știam câte rele putem face în numele binelui! De fapt el e mai necesar decât binele cu care este pus în contrast, aducându-ne aminte că oamenii au tendința de a-l crede pe el mai mult decît pe Dumnezeu. Credibilitate ”căștigată” prin deschidere față de viciile devenite suportabile, transformate în virtuți chiar, maleabilitate și o constantă disponibilitate de a şopti/sugera/oferi.  El este un fan al omului, primul și ultimul umanist!

Da, ”povestea diavolului trebuie re-spusă” e imperativul unei lumi ipocrite în a auzi varianta proscrisului convenabil! Și, ”slavă Domnnului” (limbajul, cu ironiile lui deloc inocente!), povestea lui începe să fie  tot mai auzită în cultura noastră. La urma urmei, de ce să ne fie frică de cineva care e atât de simpatic? Disney ne oferă o schemă de terapie pentru această ”frică dogmatică” de diavol. Așa că, copii și adulți, stați pe aproape: e vremea re-povestirilor!