Cum a murit postmodernismul la români

Pentru mine condamnarea lui Dan Voiculescu arată că dizolvarea mirajului postmodernismului este foarte posibilă, e terapeutică chiar:

1. pentru omul rezonabil, onest, spuma retorică, atât de îmbietoare și cauzatoare de spălare de creiere, poate fi spulberată de acuratețea și simplitatea faptelor, a referentialității care doare/ustură/trezește conștiințe solipsiste!

Orice vinovat își relativizează/ascunde/camuflează vina sub noianul descoperirii vinovățiilor altora, intenția urmarită fiind de fapt nu identificarea/cântărirea/judecarea corectă a tuturor vinovățiilor ci tocmai absolvirea lor de orice consecință. Tocmai de aceea relativismul și nivelarea valorică sunt, de cele mai multe ori, chestiuni pseudo-intelectuale pentru că ele sunt de fapt partizanele unor interese ce țin de caracter și (in)decizii morale, ascunzând astfel absolutismul propriului interes. Exemple: “a plagiat Victor Ponta? Eh, toți plagiază, chiar și Platon l-a plagiat pe…”, “A furat unul? Eh, toți fură! Uite câte locuri de muncă a creat, câți sărmani a ajutat (cu banii furați, evident)”, etc.. Este cel puțin contradictoriu cum epoca reclamărilor diferențelor de orice fel este uimitor de obsedată de … nivelare, relativizare, egalizare!

2. Oricât timp ar lua, lichiditatea/flexibilitatea cameleonică/contextuală e pulverizată, în cele din urmă, de soliditatea judecății raționale. Până la urmă maștile euforiei de a fi “cool” cad sub greutatea întrebărilor simple și de bun simț!

Omul tututor contextelor e un dumnezeu al propriei negăsiri. Efervescența emoțională și pulsiunile “eliberatoare” sunt de prea multe ori ingredientele cu care ne anesteziem lipsurile prezentului! O veritabilă gândire pozitivă începe tocmai cu recunoașterea slăbiciunilor, erorilor, păcatelor, limitelor. Orice falsă fundație, oricât de impunătoare/gălăgioasă/arogantă ar fi ea, se surpă sub povara propriilor amăgiri! Ori nici măcar diavolul nu te poate salva de finalul nefericit al poveștii cu care te-a ademenit!

3. Socialismul de tejghea (falsa compasiune pentru oprimați) e deconspirat ca fiind copertina ipocrită dar perfectă pentru o lăfăială capitalistă a privilegiaților!

Death of Postmodernism, what’s next? by Emiliano Ponzi,  La Repubblica, September 3, 2011

Mă tem însă că atât intelectualii “cool” și rafinați cât și marea masă a populației se vor complace mai departe în mizeria intereselor mici în numelor unor idealuri mărețe, vor respira mai departe în bula auto-flatării și pseudo-eroizării proprii, vor încerca să schimbe lumea fără a se schimba pe ei. Vor uita/respinge astfel acte de viață foarte simple cum ar fi reflecția de sine și apoi trasarea unei linii între adevăr și minciună, între corectitudine și furt, între bun și rău, între vinovat și nevinovat, între muncă și lene, între ….. “Conservatori” și “progresiști” laolaltă își vor apăra postmodernismul propriilor proiecții, iluzii, discursuri, asunderi/justificări în mocirloasa “toți o apă și un pământ” sau “vinovăția e un construct cultural menit a controla masele, de fapt nu există vinovăție pentru că nu există rău și bine, adevăr și fals”… O tovărășească diviziune a muncii va însoți mai departe pe unii care vor continua în faptele mărunte ale vieții toată bolnăviciunea comunismului –  a necinstei, a furtului, a trădării, a minciunii, a mimării, în timp ce ceilalți vor justifica cu mult talent retoric cât de minunate și revoluționare sunt premisele unei societăți a egalității,

Da, postmodernismul va muri cu totul la apocalipsă, la judecata reală a fiecărei fapte și vorbe. Dar până atunci o prefigurare pedagogică a apocalipsei le-a fost servită românilor pe 08.08.2014. Lecție care, indiferent dacă va fi sau nu învățată, va constitui o dovadă că judecata finală va fi dreaptă!