Tăcerea pumnului

Papa Francis e, așa cum era de așteptat, erou mediatic, figurină simpatică printre personajele teatrului de umbre cu care ne îndopăm ochii zi de zi. Și asta în condițiile în care slujba unui papă nu e deloc simplă:

– trebuie să știe cum să țină hățurile cât mai strâns în timp ce zâmbește cît mai democratic;

– pentru a racorda la contemporanitate o instituție bisericească imensă, sofisticată, cu multe umbre și penumbre în istoria sa,  ”managerul” ei trebuie să facă un delicat șpagat printre conservatori și liberali (cu toate că se vede tot mai clar pe unde îi alunecă piciorul mai mult), printre catolicii mai conservatori africani, asiatici, polonezi (și în parte cei irlandezi) pe deoparte și cei ”revoluționari” latini și liberali europeni și nord-americani de cealaltă parte;

– să împace capra tot mai slăbănogită a creației biblice cu varza amară a evoluționismului;

– să păstreze în brațele încăpătoare tradiția milenară dar și să câștige licitațiile prezentului, etc.

A view of a street art mural by Italian street artist Maupal. Pic: AFP

Și, între noi fie vorba, în toată această bătălie cu istoria, lumea, prezentul și viitorul, lupta cea mai crâncenă se dă în propria lui inimă, între ceea ce este pentru sine și ceea ce trebuie să fie pentru alții!

Ei bine, tocmai pentru această luptă (aparent câștigată) Papa Francis este tot mai apreciat: nu e scolastic, rigid, dogmatic, superior ci e cool, e ”de-al nostru”, dă semne că nu sunt bariere între el și noi, ăștialalți, etc.  Ceea ce cucerește admirația multora este faptul că modul lui de a se prezenta altora pare a fi originalul a ceea ce este el pentru sine. ”Iată un om autentic” (și știm cât de valoroasă e valoarea autenticității pentru postmoderni)!

Ei bine, sceptic de felul meu față de cum un om cu adevărat autentic poate avea așa succes într-o lume ce licitează falsele identități pentru moneda facilă a celebrității/imaginii, convertită în putere politică/mediatică/financiară, eu aș fi mai puțin entuziasmat de sclipicii mediatici cu care se colorează de zor aura de sfânt a prezentului papă.

Pe lângă alte ingrediente, autenticitatea implică și consistența. O consistență care nu se traduce prin rigiditate și perfecțiune netedă a oricăror idei, gesturi și fapte ale unui om, ci printr-o permanentă referire la valori care nu se schimbă la cerința publicului.

Aș discuta doar cazul în care admiratorii prezentului papă se umplu de uimire în fața sensibilității în cazul unei întrebări dureroase a unei fetițe filipineze:

”De ce Dumnezeu permite prostituarea copiilor, drogurile? Copii nu sunt vinovați de nimic!”

Răspunsul frumos al Papei Francis dezarmează orice posibil sceptic prin sinceritate și autenticitate:

„Este singura care a pus o întrebare pentru care nu există un răspuns şi nici măcar nu a putut să o exprime în cuvinte, ci mai degrabă în lacrimi. Vă invit pe fiecare dintre voi să vă întrebaţi Am învăţat cum să mă tânguiesc, cum să plâng atunci când văd un copil înfometat, un copil pe stradă care se droghează, un copil fără casă, un copil abandonat, un copil abuzat, un copil pe care societatea îl foloseşte precum un sclav?” (sursa: Gândul.info)

Acesta este răspunsul christic în fața suferinței inocenților în lume! Degajă sensibilitate, empatie, răbdare, recunoaștere că nu avem în mâini chingile istoriei, că răzbunarea nu e nicidecum parte a soluției, că anormalitatea violenței din creația căzută va fi vindecată, că nu cei răi ci cei curați cu inima vor moșteni pământul, etc. Desigur, să nu cădem în păcatul de a absolutiza modul în care dăm răspunsul la această chestiune pentru orice fel de context: sunt momente când tăcerea și o îmbrățișare caldă, o lacrimă și simpla prezența sunt răspunsurile cele mai potrivite, la fel cum sunt cazuri când se cere rostirea unor cuvinte, dezvăluirea unei speranțe de dincolo, a unei justiții care se va înfăptui cândva, cuvinte îmbibate cu respect și sensibilitate!

Dar problema mea referitoare la autenticitatea și sinceritatea răspunsurilor papei rezidă în unitatea de măsură contradictorie pe care a folosit-o la distanță de doar o zi. Dacă chiar și un bun prieten (dl. Gaspari în cazul de față) ”spune o grosolănie despre mama mea, trebuie să se aștepte să primească un pumn! Este normal! Este normal!” Toată autenticitatea atent trăită (sau jucată?), sensibilitatea christică și emoția postmodernă din cazul dialogului cu fetița filipineză se duc de râpă dacă faci apel la normalitatea pumnului dat prietenului care se joacă cu cuvinte ireverențioase. Toată ”taina suferinței care nu poate fi explicată” devine un simplu happening pur estetic ce poate fi înlocuit foarte simplu cu facilitatea răzbunării, a ”justiției” care creează și mai multă injustiție. Trebuie deci să ne lămurim: normalitatea prescrisă de suveranul pontif e logica pumnului sau sensibilitatea tăcerii în fața suferinței pe nedrept? Cărui public îi vorbește papa Francis:

1. celui care vede în violență (fie ea și justificată) răspunsul imanent și imediat la problemele lumii, perpetuând-o indiferent de motivații și justificări, sau

2. celui care suferă violența fără însă să o multiplice printr-un răspuns violent, pe măsură, asta pentru că are ancore și ferestre deschise către o realitate transcendentă?

Și, în cele din urmă, dincolo de public, de mesaje și roluri sociale, ce este cu adevărat autentic în inima papei: libera voință a omului ce alege răspunsul cool de băiețaș de cartier care știe să se tăvălească cu alții prin praful din curtea școlii, sub aplauzele celor care valorizează acțiunile violente, fie ele făcute în numele reparării altora, sau libera voință a omului care acceptă tăcerea ca o prefigurarea judecății viitoare, tăcere însă plină compasiune față de victimele violenței și care e o posibilă porție de cărbuni aprinși asupra agresorilor, în speranța că se vor căi de faptele lor?

Mă tem că fetița filipineză ar fi fost cu totul dezamăgită și întristată dacă papa ar fi răspuns întrebării sale cu degajarea cu care acceptă violența ca fiind un fapt normal, nu doar posibil ci chiar de justificat în anumite condiții. Mă tem că ea caută o altfel de normalitate decât cea a pumnului…