Re-vederea României după cinci ani s-a petrecut într-o învălmășeală greu de tradus în cuvinte și cu o ambiguitate emoțională demnă de narativul postmodern, sucită și răsucită de nu mai știi care e capătul. De altfel mie mi se pare că viața în România e un fenomen civilizațional postmodern pe cadre lingvistice și de asumare discursivă conservatoare, tradiționalistă. Suntem incredibil de avangardiști în termeni de praxis individual (”las’ că merge și așa”/”everything goes!”) și teribil de conservatori la nivel de discurs public (”nu se cade așa ceva!”). În cele ce urmează am să descriu în câteva cuvinte raporturile de ordine-dezordine la nivel lingvistic, mental și moral, descrieri care pot fi doar o palidă culoare din paleta cromatică a nației din care provin.
1. Bogăția discursivă ce împodobește sărăcia acțiunii!
Lumea de aici știe să spună ce trebuie și să facă ce vrea! – chestiune care face aproape imposibilă/necredibilă/superfluă rebeliunea avangardistă/ postmodernă. După ceva ani de experiență cu ordonarea inginerească, automată, a mentalului occidental, am rămas surprins (din nou! 🙂 )de alambicatele resorturi cognitive și comportamentale care alcătuiesc fibra viețuirii în banalitatea cotidianului românesc. Chestiunea e trădată de paraziți verbali gen ”las’ că facem noi să fie bine!”, ”găsim noi o cale”, ”se rezolvă”, etc., la un loc cu ”românii nu știu, nu fac, etc.”. Conștiința care se privește pe sine prin alții dar la greu/rău îi numește doar pe alții! Aparent în România nu există problemă fără soluție și totuși băltirea în provizoratul soluțiilor facile și de moment permite continuarea cercului vicios al noilor/veche probleme. Înmărmurirea mentalului colectiv în pretenții emancipatoare se produce în același timp cu conservarea habitusurilor sociale (anomice de multe ori) strict/teribil de individualiste. Toți știm ce trebuie făcut, mai toți îs genii neînțelese și sfinți neadorați, dar mai nimeni nu are curajul nu doar să înceapă ci și să continue un model demn de urmat, chiar și cu riscul de a păși singur pentru o vreme îndelungată. Cei care încearcă această cale sunt imediat ocupați și tentați să facă ordine în multitudinea cârcotașilor limbuți până acolo încât nu mai știi cine și ce face. De aici și fenomenala vorbărie ”bună” pe fundamentul unei realități concrete fragede – în politică, educație, profesii de tot felul, chiar și în spațiul (religios) care ar reclama o înfrânare a limbuției – am observat în ultimul timp fini predicatori ai practicii eclesiologice care stau aproape încarcerați în turnul lor de fildeș, mult deasupra tututor muritorilor care mai au relații umane (cu tot ce vine la pachet) în biserică. Să faci apologia relațiilor umane atunci când stai aproape exclusiv in fața amvonului (mai ales cel de la calculator/facebook, etc.) mi se pare o farsă deloc credibilă dar foarte zgomotoasă.
O încercare de rânduială în tot acest haos al limbuției generoase ar fi redescoperirea bunului simț, a controlului de sine, a unei umilințe a scopurilor și perspectivei de sine pentru a re-direcționa energiile către pașii simpli dar foarte eficienți în ordonarea propriei vieți. Lucrurile mărunte făcute bine sunt mult mai de preț și durabile decât simulacrul unor dorințe de mărire și al comercialului imagologic. Conștiința de sine care se multiplică la alții, începând însă cu exemplul de sine! (Poate că de aceea ortodoxia a fost atâta timp sceptică în eforturile de sistematizare teologică atunci când avea profunzimea devoțiunii patristice, a jocului sublim dar real între vorbă și faptă, între filosofie și sfințenie.)
Alonewithothers's Blog 