Ființarea întru ființare e posibilă acum ca ființare întru cuvânt, ne spun postmodernii. Interesant e însă că lucrurile nu-s nici noi și nici definitive. Avem destule analize de deconstrucție lingvistică chiar în imaginarul biblic (Profeții, Psalmii și Proverbele, ca să nu mai aducem în discuție realismul lui Isus și cel al lui Pavel). Limbuția care pulverizează eforturile de regenerare ale conștiinței românești poate fi și o supapă de refugiu în a nu ne lua prea în serios, mai ales când o luăm pe o cale greșită.
Fanatismele ideologice nu-s produse veritabile ale Estului Europei, chiar dacă au fost implementate cu brio aici, ci ele au fost produse în laboratoarele filosofice ale Vestului descoperit gol în fața unui Absolut impersonal (deiștii iluminiști), incognoscibil (romanticii), vitalist (of, Nietzsche) iar acum socio-biologic determinist (darwinienii, anarho-ecologiștii, etc). Eșecurile marilor proiecte soteriologice sunt pe măsura energiilor captivate în aceste proiecte. Marile războaie religioase și cele mondiale au fost favorizate, stimulate și purtate mai ales în matca unor astfel de soteriologii grandomane. Ei bine, spiritul românesc, de ”cultură minoră”, cu toate păcatele descoperite mai înainte, are o formă de protecție împotriva unor astfel de eșecuri în stil mare. Noi nici nu riscăm și nici nu pierdem foarte mult. Ideea e că vitalitatea altora e dată de riscul răsplătit mai generos cu câștiguri decât de pierderi, ceea ce în cazul culturii noastre e vorba de pierderi relativ mici dar constante, cu câștiguri și mai mici.
Totuși diminutivul ca formă de defoliere a seriozității și gravității vieții poate fi ancora care să ne țină conștienți atunci când ne îmbătăm cu aburii devenirii de sine. Aroganța minusculă e totuși convertibilă față de cea grandomană și sigură pe sine. Da, nu e vorba doar de cotidianul ”bonulețul”, ”bericica”, etc., ci de mentalul din spatele unor astfel de diminuări, catifelări ale realității cotidiene. Diminutivul poate fi o otravă atunci când nu ne luăm în serios responsabilitățile dar poate fi un leac atunci când ne luăm prea în serios realizările. Eu tot am impresia că marii români au fost, de obicei, jucăuși, abordabili, deschiși, dornici de a reține ființarea românească prin cuvântarea românească, cu familiaritatea cu celălalt.
E bine să ne luăm în serios responsabilitățile dar, dată fiind foamea de rezultate, tindem ca atunci când începem să le avem să devenim țanțoși, făzănei înfoiați, inabordabili, serioși nevoie mare. E multă treabă în România, e mult de lucrat cu propria mentalitate, e nevoie de mai multă rigoare în ethosul muncii, al relației cu celălalt, al relației cu natura. Dar după ce toate aceste eforturi încep să dea roade, diminutivul în planul realizărilor profesionale, familiale, morale, etc., ne-ar feri de pericolul de a lua povara de semi-zei, la care ne-ar ademeni propriile realizări. Așa am fi ca alții și totuși să păstrăm acel ceva ce ne face cât de cât ”noi”, originali, genuini.
Alonewithothers's Blog 
Leave a comment