Legitimarea şi delegitimarea discursului filosofic

Schiţă pentru o nouă perspectivă asupra istoriei filosofiei

Protagoniştii şcolii sociologice franceze de istorie a filosofiei greceşti antice, Jean Pierre Vernant şi Marcel Dettienne insistă asupra cadrului social în care s-a iniţiat gândirea filosofică la vechii greci, discutând asupra trecerii de la cuvântul magico-religios, cuvânt oracular, al revelaţiei, organic legat de forma societală a regalităţii, la cuvântul dialog al cetăţii democratice. În acest proces de laicizare, cuvântul nu mai este inclus într-o reţea de valori simbolice ca o forţă, o realitate dinamică, ci îşi constituie lumea sa proprie, fiind acum o forţă ce acţionează spontan asupra celorlalţi. Logos-ul devine o realitate autonomă, supus unor legi proprii. Cunoaşterea acestor legi se dezvoltă în două direcţii:

1) logos – ca instrument al relaţiilor sociale, explorat de Retorică şi Sofistică ce făuresc tehnici de persuasiune;

2) logos – ca mijloc de cunoaştere a realului, expresie a reflecţiei filosofice.

Filosofii şi-au asumat cu aroganţă cea de a doua opţiune, misiunea lor fiind aceea de a institui reflecţia lor ca un mijloc de cunoaştere a realului. Visurile naive ale presocraticilor sunt simetrice cu cele ale fondatorilor filosofiei moderne: posibilitatea cunoaşterii a ceea ce există. Aceasta este etapa de legitimare a discursului filosofic în faţa celui religios, faţă de care s-a simţit mereu frustrat. Parmenide, întemeietor şi reprezentant de seamă al gândirii metafizice europene, nu admite şi nu recunoaşte decât autenticitatea transpunerii logice, raţionale a lumii. Întreaga reflecţie parmenidiană asupra limbajului ca mijloc de cunoaştere a realului se dezvoltă în jurul verbului “a fi”. Astfel, filosofia parmenidiană pare a fi fascinată de substantivizarea lui “a fi”, adică Fiinţa: întrucât se exprimă într-un cuvânt, Fiinţa are o semnificaţie unică, ireductibilă. Gândirea abstractă, întemeiată de principiul identităţii abstracte, descoperit de Parmenide, acţionează ca un “destin” care este mai presus de oameni şi chiar de zei. Filosoful, supus regimului Cetăţii şi exigenţelor publice, este constrâns să părăsească tărâmul revelaţiei, al cuvântului magico-religios, adevărul său supunându-se confruntării, cuvântului dialog:

Aletheia lui Parmenide este totodată primul „adevăr” grec care se deschide confruntării cu caracter raţional. Este prima schiţare a unui adevăr obiectiv, a unui adevăr care se instituie în şi prin dialog (Dettienne, Marcel, Stăpânitorii de adevăr în Grecia antică, Ed. Symposion, Bucureşti, 1996, p. 225).

Dialogul, necesitatea confruntării, dezvoltă spiritul analitic ce se transpune şi se exprimă fidel într-un sistem. Tocmai iniţierea de către Aristotel a ştiinţei universale a lui to on (a fi), a ceea ce este, sub greutatea valenţelor multiple ce le comportă, se închide într-un proiect sistematic. Aceasta este o lege de necontestat a discursului raţional: de-limitarea se dovedeşte a fi limitată, deschiderea se închide la rându-i! Orice pharmakon (leac) este şi otravă! Încercarea discursurilor raţionale de a „absorbi” realitatea într-un sistem se va prăbuşi în certuri, contradicţii, retractări, într-o întreagă istorie a afirmaţiilor şi negaţiilor acestora. Dialogul „democratic” asupra adevărului produce o pluralitate a logos-iilor definiţi tocmai ca unică structură raţională a realităţii.

Emfaticul discurs asupra realităţii se sfârşeşte într-o chinuitoare prinsoare a scepticismului. Logos-ul de factură filosofică este nevoit să îşi recunoască neputinţa de a fi un mijloc de cunoaştere a realului, fiind însă un extraordinar instrument de manipulare, panaceu al retoricii şi al sofisticii. Oare nu cumva filosofia greacă antică se sfârşeşte în scepticismul zămislit din neputinţa cuvântărilor umane asupra fiinţei şi în sectele filosofico-religioase ale revelaţiei şi mântuirii din această lume printr-un eon sau printr-un întemeietor uman al unui itinerariu soteriologic (neoplatonism, neo…)?

Dar oare nu cumva aceasta este şi situaţia actuală a discursului de factură filosofică? Colapsul sensului obiectivist, refuzul transcendenţei şi supremaţia scriiturii se dovedesc a fi o veritabilă delegitimare a discursului filosofic constructivist şi a naraţiunilor “absolutiste”. Acestea sunt acum înlocuite cu demenţa, idolatria şi performativitatea discursurilor. Iată noua legitimare, cea a sofisticii postmoderne! Pierzându-se consistenţa unei referinţe, a realului cognoscibil, acum doar politica semnelor, a reclamelor şi filmelor dau existenţă unei lumi ce s-a topit în mediul – vitraliul – limbajului. Prăbuşirea utopiilor şi a filosofiei de factură iluministă fac posibilă victoria spectacolului mediatic, a încercărilor de resuscitare a semnificaţiei şi demnităţii umane prin metadiscursurile persuasiunii interpretative ale noilor demiurgi ai realităţii, ale industriilor imaginarului şi a economiei bunurilor simbolice.

Să fie istoria filosofiei europene o mare paranteză încadrată de o sofistică antică şi una post-modernă?

Situs-urile epistemice – Scurtă istorie a mutaţiilor semnului (3. Modernitatea târzie)

3. Modernitatea târzie – Tirania semnului

3.1. Filosofia actuală îşi pune o nouă problemă: dacă putem comunica. Gânditorul modernităţii târzii va răspunde ferm: putem comunica! La urma urmei, acesta ar fi cam singurul lucru ferm care ne-a rămas. Lumea este acum văzută ca fiind alcătuită din semne. Limba este adăpostul fiinţei spunea M. Heidegger. Prin cotitura lingvistică de la începutul secolului XX, semnul devine substanţa lucrului şi a ideii, el substituie un fragment substanţial (lucru) la un fragment mental (idee).

3.2. Acum este tot una a comunica cu a fi şi a cunoaşte. Communico, ergo sum! sau discursul este prealabil realităţii; lumea, prin vorbire, produce o realitate înainte de a lua naştere realitatea.  Câştigă cel ce joacă cel mai bine jocul de limbaj, cel ce posedă o lărgime a semnificaţilor. Comunicarea transmite ordinea din lumea noastră pentru a căuta ordinea din lumea celuilalt.

3.3. Este perioada îmbătrânirii sclerozate a umanităţii. Pentru G. Vattimo, sfârşitul modernităţii determină apariţia gândirii slabe, în opoziţie directă cu metafizica sau gândirea tare (constructivistă). Mestecăm doar o metafizică a absenţei, a părăsirii. Când nimic nu mai este sigur, totul devine posibil. În acest pustiu al metafizicii absenţei, ne confruntăm cu infinitele descrieri ale lumilor ficţionale, posibile.

3.4. De la o filosofie a conştiinţei se face trecerea la o filosofie a limbajului, cea care determină acum termenul de valabilitate al oricărei gândiri.

Schimbarea de paradigmă pe care o reprezintă trecerea de la o filosofie a conştiinţei la o filosofie a limbajului constituie o tăietură la fel de profundă ca şi ruptura cu metafizica. Semnele lingvistice treceau până acum drept instrumente şi accesorii ale reprezentărilor; de acum înainte regnul intermediar al semnificaţiilor simbolice dobândesc o valoare proprie. Relaţiile dintre limbaj şi lume sau dintre propoziţie şi stările de fapt preiau ştacheta relaţiilor dintre subiect şi obiect. Operaţiile de constituire a lumii, care erau apanajul subiectivităţii transcendentale sunt luate în grijă de către structurile gramaticale. Munca reconstitutivă a lingviştilor ia locul unei introspecţii greu controlabile. În sfârşit, regulile după care se înlănţuie semnele, se formează frazele, se produc enunţurile pot să fie desprinse din configuraţiile lingvistice care sunt ca să spunem aşa, realităţi ce se oferă ochilor noştri (s. n.) [4].

3.5. Dispare până şi transcendentul. Categoriile conştiinţei nu mai pot fi clar definite. Conştiinţa însăşi este diseminată, avem de a face cu un ciorchine de euri, o pluralitate a personalităţii, a inconştientului. Semnificatul este pura diferenţă; doar aceasta instituie semnificaţia, sensul.

36. Transcendenţa este negativă. Tematizarea comunicării permite doar o ontologie a suprafeţei semnificante, a reţelei, a internet-ului. Nu există centru, periferie. Totul este dat în suprafaţă. Nu mai e semnificativă distincţia dintre esenţă şi aparenţă!

3.7. Instanţa de judecată şi valorizare este un anumit inconştient al limbajului.

3.8. Adevărat este ceea ce e important pentru mine; exist doar pentru cine mă înţelege; întrebarea „ce este?” constituie o modalitate de a da un sens. […] În fond, întrebarea este întotdeauna „ce este pentru mine?”, nu există fapte, ci numai interpretări, etc., sunt doar câteva dintre axiomele noii gândiri! Adevărul nu mai este definit ca corespondenţă, nici ca şi coerenţă ci este definit ca adevăr semnificaţie. Dincolo de categoriile duale ale raţionalităţii clasice, moderne, lucrăm acum cu categoriile raţionalităţii semnificante. Verificarea acestui adevăr  ţine doar de jocul de limbaj folosit.

3.9. Dumnezeu a murit, trebuie reînviat, dar El e acum cu totul altceva, nu mai există spaţiu şi timp în care să-L putem aşeza. S-a ajuns astfel la sintagma absolutul e celălalt, împlinire a profeţiei oamenii erau zei unii pentru alţii. Dumnezeul iudaic şi creştin este pulverizat într-o multitudine de dumnezei secvenţiali (idoli).

Hiperrelativismul lui Nietzsche conform căruia nu există adevăr «în sine», ci nu mai o infinitate de puncte de vedere ireconciliabile [5],

acest relativism îl inspiră pe Heidegger la formularea că gândirea inaugurată de Nietzsche este o monadologie fără Dumnezeu.

3.10. Postmodernitatea este epoca puterii imaginilor ce contrabalansează puterea scrisului. Imaginea răstoarnă spiritul analitic, masculin, elitist, specific modernităţii. Suportul culturii contemporane au devenit mijloacele de comunicare în masă. Asistăm la o democratizare a culturii, dominaţia spiritului sintetic, participativ, exteriorizat, feminin, emoţional. Discursul face demersul iar performanţa depăşeşte competenţa!

As prezenta liniaritatea semnificaţiilor urmărite în desfăşurarea diacronică, în antichitate, modernitate şi postmodernitate, accentuând mutaţia semnelor de la lucru la imagine

1. Antichitate 2. Modernitate 3. Postmodernitate
1. Lucru Idee

revoluţie  copernicană

Semn

cotitura      cotitura     lingvistică       pragmatică

2. Existenţă cunoaştere comunicare
3. Metafizica prezenţei metafizica îndoielii metafizica absenţei
4. Filosofia naturii filosofia conştiinţei filosofia limbajului
5. Semnificat transcendent semnificat transcendental semnificat pură diferenţă
6. Transcendenţă pozitivă transcendenţă incertă transcendenţă negativă
7. Suflet conştiinţă limbaj
8. Adevăr corespondenţă adevăr coerenţă adevăr semnificaţie
9. Dumnezeu este altundeva

politeism- teism

Dumnezeu este altcândva

deism-ateism

Dumnezeu este altceva

ateism-politeism

10. Oralitate Scriere

interioritate

analitic

masculin

raţional

Imagine

exterioritate

sintetic

feminin

emoţional


[4] Habermas, Jurgen, La pensee postmetaphysique, Armand Colin, Paris, 1988, p. 13

[5] Ferry, Luc, Homo Aestheticus, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1997, p. 43

Situs-urile epistemice – Scurtă istorie a mutaţiilor semnului (2. Modernitatea)

2. Modernitatea  – Semnul supus ideii

2.1. În epoca modernă moştenirea parmenidiană este interpretată în mod idealist poate cel mai explicit de către Descartes şi Hegel: cogito (noein) ergo sum (einai)! Dar acum se creează o ruptură atât de adâncă încât cel ce gândeşte (subiectul) pierde pe cel ce este gândit (obiectul). Toma D’ Aquino deplasează deja subiectul existenţei lui Dumnezeu, a sufletului şi nemuririi din sfera revelaţiei divine speciale în aceea a experienţei universale. Lumea fizică se impune cu modestie drept obiect al cunoaşterii certe, această cunoaştere ştiinţifică fiind posibilă datorită faptului că raţiunea bine cârmuită este coextensivă raţiunii lui Dumnezeu şi poate astfel pătrunde tainele lumii (cel puţin aşa credeau primii moderni, Fr. Bacon şi R. Descartes).

Problema antichităţii, cea privind existenţa, se relativizează în epoca modernă.

Noile probleme vizează ce putem cunoaşte. Culminând cu clasicismul german, filosoful modern afirmă ferm: putem cunoaşte! Dificultăţile apar când dorim să vedem cât de întinsă este cunoaşterea şi ce rol are ea. Instanţa conceptuală nu o mai constituie concreteţea lucrului, ci fluiditatea Ideii. Fragmentul mental instituie fragmentul semnificaţiei şi fragmentul substanţial sau: cum gândeşti aşa vorbeşti şi aşa vezi lucrurile!

2.2. În această tematizare a cunoaşterii, problema originii  gândirii dobândeşte o nouă orientare, o centrare psihologică. După acel cogito al lui Descartes, relaţia dintre subiect şi obiect  fiind “rezolvată” de I. Kant care, prin încercarea de recuperare a subiectului, pierde definitiv realitatea obiectuală. Realitatea ontologică a ideilor dispare. Acum este tot una a cunoaşte cu a fi şi a comunica.

2.3. Ceea ce este e relativ la ceea ce cunoaştem (ontologicul este determinat de gnoseologic – invers ca la Platon), transcendentul dispare în agnosticism. Asistăm acum la maturizarea gândirii europene, la metafizica îndoielii.

2.4. Cunoaşterea depinde acum de formele cunoaşterii, în ceea ce rezidă din conştiinţa şi receptacolul simţurilor subiectului uman. Filosofia conştiinţei determină lumea cunoaşterii, ceea ce este.

2.5. Formele raţiunii sunt în întregime imanente. Transcendentul este insondabil. Acum semnificatul este de natură transcendentală, este ceea ce ne permite să cunoaştem, aparţine minţii noastre, e ceea ce este în mintea noastră apriori. Conţinutul cunoştinţelor le corelăm doar cu experienţa simţurilor. Realitatea este creaţia gândirii în vârtejul experienţei simţurilor, ne învaţă Kant.

2.6. Transcendenţa este incertă. Prin afirmarea completei autonomii a raţionamentului uman, A. Comte se simte chemat să inaugureze era aşa numitei ştiinţe pozitive, în care raţiunea este reconectată la realitate, înţeleasă însă acum exclusiv ca lume fenomenală.

2.7. Instanţa de judecată şi valorizare este conştiinţa.

2.8. Subiectul produce lumea în cunoaştere, deci verificarea cunoaşterii se face prin respectarea metodei de construcţie a ideilor, prin respectarea ordinii cauzale. Adevărul este definit ca şi coerenţă.

2.9. Pentru moderni Dumnezeu a dat doar un bobârnac universului, a stabilit legile naturii şi S-a retras din această lume. El Se ascunde în tine când priveşti la legile morale pe care le-a întipărit în om. El este la originile cunoaşterii, îl simţi prin legea conştiinţei, dar Dumnezeu este altundeva. Forma predominantă de cunoaştere a lui Dumnezeu este deismul, Dumnezeu absent, retras.

2.10. Modernitatea este structural determinată de apariţia tiparului. Imaginea filosofului este cea a unui erudit. Scrierea creează un alt tip de personalitate, ea pune accent pe interioritate, pe determinarea coerentă şi exactă a realităţii, dezvoltă un spirit analitic, masculin, raţional.

Situs-urile epistemice – Scurtă istorie a mutaţiilor semnului (1. Antichitatea)

Schimbările paradigmatice ce sunt analizate în interiorul continuităţii istorice confirmă inegalitatea filosofemelor de la:

(1.)    supremaţia Lucrului în epoca antică spre

(2.)   cea a Ideii în modernitate şi ajungând la

(3.)   dominaţia Semnului ca instituţie a sensului în postmodernitate.

1. Antichitatea – semnul supus lucrului

1.1. Lucrul instituie ideea şi semnul. Fragmentul substanţial substituie fragmentul mental (ideea) şi fragmentul semnificaţiei (semnul).

1.2. Problema antichităţii era problema existenţei pusă într-un mod absolut. Să ne aducem aminte de răspunsul lui Dumnezeu către Moise, caracterizându-Se ca Cel ce este. Anticul răspundea ferm la prima întrebare a trilemei lui Gorgias: există ceva! Acum e totuna a fi cu a cunoaşte şi a comunica! Să ne aducem aminte de vestitele fragmente B3 şi B8 ale începuturilor metafizicii, ale  lui Parmenide [1]:

τό γαρ αντό         νοείν           εττίν    τε καί     ειναί  (B3);

căci aceeaşi        a gândi         este        şi          a fi

ταΰτόν     δ έττίν    νοείν      τε καί     ουνεκεν    εττί            νοημά  (B8);

acelaşi        este    a gândi       şi       a celui ceva care este      gândul

Se oglindeşte dimensiunea semantică, a corespondenţei dintre planul gândirii şi real:

a gândi că este    a gândi că nu este    NOEIN     gândire

ceea ce este        ceea ce nu este          EINAI        fiinţă

=  τό αυτό

(identitate)

Fiinţă (to on – gr., ens – lat.) şi existenţă (physis – gr., existentia – lat.) prin urmare vin din adâncurile limbii şi din structurile prime ale gândirii, izomorfe cu cele ale lumii [2].

În afară de gândirea existenţei nu poate fi nimic gândit ca fiind existent. Este cunoscută insistenţa lui Platon asupra unei lumi ontologice reale a ideilor.

1.3. Asistăm la perioada copilăriei umanităţii (amintindu-ne de B. Pascal şi a sa metaforă a  istoriei asemnea viaţii unui om [3]), a metafizicii prezenţei.

1.4. Factorul aprioric în cunoaşterea umană este legat astfel de ordinea raţională, supranaturală. În această tematizare filosofia naturii, a realului instanţiat ca şi consistenţă, substanţă, determină celelalte ramuri ale filosofiei.

1.5. Semnificatul este transcendent subiectului uman. Transcendenţa este valorificată spaţial, pe verticală, între polii sus – lumea ideilor şi jos – lumea fizică, imanentă.

1.6. Avem o transcendenţă pozitivă, a afirmării “inocente” a transcendenţei.

1.7. Instanţa de judecată şi valorizare este sufletul.

1.8. Problema valabilităţii experienţei religioase este considerată aici inseparabilă de cea a realităţii transcendente, a tărâmului supranatural; discutarea ei în funcţie de o altă ordine lăuntrică şi subiectivă era exclusă. În interpretarea alethică a lui Aristotel, afirmaţia parmenidiană este o prefigurare a principiului adevărului corespondenţă. Modalitatea de cunoaştere şi verificare a cunoaşterii o reprezintă generic teoria aristotelică a adevărului corespondenţă.

1.9. Pentru antici Dumnezeu este altundeva, El se ascunde dincolo de lume, în cerurile înalte ale lui Platon, ale iudaismului şi creştinismului.

1.10. Opţiunea antichităţii a fost clar în favoarea oralităţii.


[1] Filosofia greacă până la Platon, Vol. I, Partea a doua, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979, p. 235 şi urm.

[2] Vlăduţescu, Gheorghe, O istorie a ideilor filosofice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1990, p. 29

[3] Fukuyama, Francis, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Ed. Paidea, Colecţia Gândirea nouă, 1997, p. 56

Către o Filosofie a Cotidianităţii (2)

5. Seducţia Disneyland-urilor

sau despre arhitectura spectacolului şi a violenţei

Societatea postmodernă este o societate a spectacolului (Guy Debord) care favorizează hiperprimitivismul şi invazia imaginii. Este vremea carnavalului, a lui Dyonisos, a imaginii într-un asemenea grad al hiperabstracţiunii încât Jean Baudrillard afirma că realul este ceea ce poate să ne furnizeze o reproducere echivalentă.

Epoca noastră este o epocă a cinismului puterii, a morţii socialului, a triumfului unui limbaj al semnificaţiilor. S-a trecut de la o teologie a adevărului şi a secretului la una a simulacrului şi a simulării.

În descrierea societăţii spectacolului vom studia limbajul spectacolului, semnele şi imaginile ca fiind finalitatea ultimă a producţiei lor, luând în discuţie valenţele  simulacrului (J. Baudrillard), a economiei simbolice şi a auto-reprezentării, a narcisismului ce ascunde o lipsă funciară de identitate. Asistăm la nunta demagogiei cu televiziunea şi a tehnologiei cu iraţionalitatea (Alain Duhanel). Să luăm drept  exemplu evenimentele de la 11 septembrie 2001 din New York şi Washington: spectacolul atrocităţii se cere ca un drog, dacă este posibil chiar în direct!

Fiind o societate a spectacolului prin excelenţă şi tocmai din această pricină aleasă cu predilecţie spre disecţie culturală, America este un simulacru al morţii, al danturii perfecte ce compensează lipsa unei identităţi (J. Baudrillard).

Emisiunile de actualităţi se dovedesc a fi veritabile pedagogii ale răului (preponderenţa evenimentelor catastrofice şi violente), emisiunile de divertisment şi jocurile interactive ca adevărate buldozere ale conştiinţei şi valorilor familiei (jocurile de compatibilitate, Big Brother, etc.) şi ale realităţii concrete (jocurile de computer, realitatea virtuală, etc.). Beatitudinea consumului ne este oferită la pachet cu disperarea!

6. Denaturarea naturalului, abuzul corporalităţii şi civilizaţia tehnologică

sau despre noua umanitate

Indiscutabil, tehnica reprezintă criza umanismului. În acest capitol fenomenologia noului se conjugă cu cea a alterităţii. Desprinderea de trecut ne alsă fără nici un suport în prezent iar ignoranţa clipei este cea care permite mutaţia normalului existenţei umane aproape de limită, în manifestările extreme care se nivelează tocmai prin dispariţia treptată a normalului liniar decadent, conservator.

Într-o fugă continuă după o identitate pierdută, experienţele cotidiene ne obligă la o dramaturgie a sinelui, generând impresii, camuflate chiar în aparenta lor neintenţionalitate. Jucăm un „game” cu un hard biologic şi cu un soft colectiv (A. Codoban). Jucăm o „dramaturgie socială”, înţeleasă ca artă a gestionării impresiilor (Ervin Goffman). În acest joc al impresiilor, licităm cu o deconstruire a umanului şi o construcţie mutantă, tehnologizată a propriei corporalităţi. Luăm în discuţie câteva dintre patologiile alterităţii: tatuajele, peircing-ul, roller-ul, operaţiile estetice, manipularea sexuală prin operaţii de schimbare a sexului, body-building, hibridizarea corpului uman cu tehnologicul, noile tehnici ale extazului: transa party-culture prin dans, muzică, substanţe halucinogene etc..

7. Evanghelia după Mc.Donald

sau despre obezitatea consumului

Trăim într-o captivitate a invenţiei, chiar a invenţiei cu orice preţ, ceea ce formează la rându-i o societate supraponderală, a obezităţii, a consumului nemăsurat şi a ofertei nelimitate (J. Baudrillard).

McDonald’s nu reprezintă doar o companie care devine obsesia dependenţilor de fast food, ci o comanie care creează cultură, vinde simboluri, matrici existenţiale şi practici sociale. Viaţa a devenit o aservire a imperativelor unui acum şi aici ce suprimă meditaţia diacronică, o viaţă ce se identifică cu satisfacţia consensului noilor clase mijlocii. Pentru aceştia cultura dominantă este doar consumul nelimitat şi fără grijă, o cultură care are menirea de a contribui la bunăstarea pământească a omului, remodelare în varianta modernităţii târzii a mitului paradisului terestru. În noua practică socială, chiar cultura s-a transformat într-o simplă marfă sau obiect contabil într-o piaţă gigantică, supusă imperiului plus valorii şi a profitului.

Vom trece în revistă mai multe interpretări ale consumului, amintind de McDonaldizarea societăţii (G. Ritzer), potlatch-ul Georges Bataille şi obezitatea consumului de care vorbeşte J. Baudrillard.

În acest capitol vom trece în revistă forme ale consumului postmodern, cum ar fi shopping-ul, sportul, turismul, timpul liber, inhalarea aurolaca a brandului, etc..

8. Colloseum-ul idolilor

sau despre noua religiozitate

În producerea noilor tipare existenţiale, după „dezvrăjirea lumii” (M. Weber) şi aparenta moarte clinică a religiei, produsă de pozitivism şi maieştrii bănuielii (Marx, Freud şi Nietzsche), asistăm la o resuscitare  gălăgioasă a fenomenelor religioase. Trecând prin analiza fenomenului religios, în lectură postmodernă, ca fenomen saturat (J. L. Marion) şi ca pasiune a imposibilului şi a religiei fără de religie (J. Derrida), capitolul de faţă va aborda chestiunea secularizării dar şi moartea secularizării ca neutralitate, vizibile în modurile în care se transpun în cotidian. Vom descrie astfel marketingul religios (ex: fenomenul „biserica catodică”), globalizarea intoleranţei în numele toleranţei (ex. războiul neoiconoclast din şcolile României), corectitudinea politică şi creştinismul (ex. „re-branding”-ul sărbătorilor creştine, rescrierea Bibliei – în varianta feministă, etc.), religia şi spiritualitatea corporatistă. Vor fi prezentate şi noi forme populare ale religiozităţii: superstiţiile, vrăjitoriile, renaşterea ocultismului, grnosticismului şi a spiritismului. Valorizând apetenţa excesului (G. Bataille), vom urmări revalorificările cotidiene ale tehnicilor extazului şi ale ritualurilor religioase (în forme secularizate, ca de exemplu „rave culture”, „gay festival”, etc.) şi (neo)profetismul milenarist.

Religia, „…just another hobby” sau scară spre ceruri, redescoperirea unui suflet amputat şi a unui Dumnezeu ascuns dincolo de perdeaua cotidianului?

9. Babelul fericit

sau despre noua educaţie

Democratizarea demagogică a învăţământului produce pe bandă rulantă studenţi cu o cultură exegetică, a interpretărilor gata formulate, a comentariilor înghiţite pe nemestecate. Sub imperialismul eticii modernităţii târzii, a inflaţiei discursurilor despre democraţia poleită, ştiinţele umaniste sunt supuse presiunii discursurilor comandate ce vizează transformarea demnităţii umane în cea de consumator şi o inducere educată a identităţii între libertate şi puterea de cumpărare (C. Kaurnouch).

În acest cadru vom prezenta câteva dimensiuni ale educaţiei contemporane: pierderea inocenţei originare si inlocuirea ei cu “inocenta” corecta politic, cibernetizarea educaţiei, cultivarea dorinţei, sfârşitul metanaraţiunilor, evidenţiind noile politici culturale şi geografii ale viitorului.

10. Utopica

sau despre panica tăcerii

%d bloggers like this: