Ecce Homo (1. Circularităţi mundane)

Un şuvoi de sentimente contrare se revarsă la orice rostire a verdictului asupra vieţuirii umane. Părtinirea iese acum la iveală din noianul de surogate protocolare. Fiecare dintre noi se simte mai mult sau mai puţin istovit de această prăvălire a clipelor ce determină percepţia asupra propriei identităţi, imaginea asupra celorlalţi şi a universului în care trăim. Şi, de multe ori, poate de prea multe ori, din fixismul entropic ce ne caracterizează, ne gândim numai la firul destul de firav al vieţii noastre şi nu căutăm plămădeala ei, ţesătura, finalitatea ce o presupune!

Când abordăm problema umanităţii noastre, ne situăm într-o poziţie antinomică, încadrându-ne într-un cerc hermeneutic: încercăm să ne definim fără a lua în considerare faptul că plecăm de la premisa că deja ne-am definit ca cei care ne definim. Din această circularitate interpretativă, soluţii fireşti de evadare sunt schizofrenia sau aporii de genul celor formulate de Iago: ”Eu nu sunt ceea ce sunt” sau Richard al III-lea: ”Eu sunt eu. Ba mint: eu nu sunt eu.” 1

Poate că în travaliul nostru, ar trebui să luăm drept punct de plecare un colaj de imagini reprezentative pentru existenţa umană:

– primul ţipăt al unui nou născut, fragilitatea primelor priviri ale unor ochi ce se deschid pentru a primi cu gingăşie şi curiozitate darurile luminii, o primă dorinţă exprimată printr-un scâncet nevinovat şi o primă atingere cu dragoste, a dorinţei împlinite;

– scrijelirea pe un lemn a numelui iubitei de către un adolescent visător, expresie a bucuriei dragostei sale cu valenţe cosmice, expresie a credinţei că natura însăşi împărtăşeşte şi invocă, împreună cu el, chemarea iubirii;

– psalmodierea unui Dumnezeu nevăzut de către un credincios ce se încăpăţânează să creadă într-un sens al vieţii atunci când societatea din juru-i afirmă negarea acestui sens invocând propria decadenţă (iată un nou paradox al vieţuirii umane: un sens este ceea ce cauţi chiar şi în negarea lui), un om care se luptă să arate dragoste celor ce-l urăsc şi caută să se agaţe de adevăr atunci când minciuna este mai profitabilă, etc. .

Încadrându-ne fiecare, măcar pentru o secvenţă, în desfăşurarea ameţitoare de chipuri şi destine umane, ajungem la inevitabila frângere a oricăror conjuncţii ale vieţii, la inevitabila prăvălire a ţărânii peste cel ce redevine ţărână!

Iată-ne astfel încarceraţi de o nouă circularitate, cea existenţială: începem a vieţui printr-o dureroasă deschidere de ochi şi sfârşim printr-o închidere irevocabilă a aceloraşi ochi, mai mult sau mai puţin obosiţi de ceea ce au văzut în viaţă. Circularitatea hermeneutică (noi suntem cei care ne definim) implică inevitabil circularitatea existenţială (atunci fiinţarea umană este o fiinţare entropică ce are vectorul decăderii, bolii, îmbătrânirii şi al morţii)!

Tania Knudsen - Circle Of Life

Una dintre marile probleme ale noastre, ca oameni ai anilor 2000, rezidă în faptul că avem lentila hermeneutică (prin care interpretăm lumea din jur) a educaţiei umaniste pe care o primim în gimnaziu şi, mai ales, în ciclul liceal şi în învăţământul superior. Suntem educaţi să ne definim ca puncte de semnificare ce glisăm în istorie având conştiinţa superiorităţii prezentului asupra trecutului (conştiinţă exprimată fidel în programele şcolare ale obiectelor de studiu “istorie”, “biologie”- cu prozelitismul pseudo ştiinţific al evoluţionismului – şi ştiinţele socio-umane).

Chiar dacă a fost profund influenţată de gândirea iudeo-creştină, păstrându-i reminiscenţe chiar şi astăzi, cultura europeană a ales, mai cu seamă începând cu Renaşterea şi modernitatea, filonul de gândire al  vechilor greci, cu optimismul lor în ceea ce priveşte libertatea de gândire. La temelia culturii şi a educaţiei contemporane se află, inevitabil, presupoziţii şi concepte filosofice.

Orice schiţă antropologică este dependentă de trasee deja creionate de gnoseologie şi ontologie, formulând la rându-i proiecţii pentru etică şi filosofia politico-socială. Altfel spus, cunoaşterea omului şi considerarea lui ca fiinţă ce se interoghează sunt posibile după ce s-a stabilit cum putem cunoaşte ceea ce cunoaştem, (care sunt mijloacele de construcţie mentale, de reprezentare umană, iată preocuparea gnoseologiei) pentru “casa” în care să locuiască (ceea ce ne înconjoară, existenţa în ansamblul ei, acesta fiind domeniul de interogaţie al ontologiei). Prin modul nostru propriu de a cunoaşte (raţional, empiric, intuitiv sau sintetic-holistic), putem să ne dăm seama cine suntem şi în ce univers trăim! Considerarea într-un fel sau altul a ceea ce suntem va determina modul nostru de raportare la ceilalţi (etica, filosofiile social-politice).

Pornind din istoria modernă a filosofiei europene, avem două scheme interpretative cu privire la considerarea fiinţei umane (opţiuni ce continuă linii ideatice ale filosofilor greci antici). O primă schemă interpretativă a fost formulată în cadrul raţionalismului continental: omul se naşte fiinţă umană, poate interpreta şi înţelege propria realitate şi se poate defini în virtutea raţiunii cu care este înzestrat. Adevărul este dat de claritatea, raţionalitatea şi coerenţa ideilor. Raţiunea este matricea şi lentila hermeneutică a realităţii. Cealaltă schemă interpretativă a fost dezvoltată de curentul filosofic empirist britanic: raţiunea doar prelucrează şi interpretează informaţiile furnizate de simţuri. Omul  este un simplu receptacol, el se naşte cu mintea ca o coală albă de hârtie, lipsită de orice caractere. Omul devine fiinţă umană prin procesul experienţei şi al educaţiei.

Soluţia de compromis dintre cele două scheme interpretative beligerante a venit din partea lui Immanuel Kant. Materia primă a cunoaşterii este reprezentată de lumea exterioară prin simţuri, dar prelucrată de gândirea umană prin formele intuiţiei şi categoriile intelectului. Rezultatul: gândirea nu percepe lucrurile aşa cum sunt ele în sine.  Agnosticismul atrage după sine (mai mult din pudoare) deismul şi liberalizarea fiinţei umane: omul trebuie să se debaraseze de orice autoritate exterioară şi trebuie să facă ceea ce raţiunea îi spune că este bine.

Întreaga configuraţie a culturii europene de după I. Kant a rămas tributară gândirii acestuia. Orice nouă schemă conceptuală cu privire la cunoaştere, la ontologie, etică, religie trebuie să ia punct de plecare imperativele raţiunii kantiene: noi construim lumea prin cunoaştere!, autonomia şi liberalizarea gândirii de orice autoritate exterioară, etc.

Consecinţele istorice ale acestor concepţii au fost dezastruoase. Încrederea în evoluţia şi educaţia speciei umane fără autoritatea exterioară a lui Dumnezeu şi a revelaţiei Sale, precum şi încrederea oarbă în formulările raţiunii libere au stat la baza cruntelor tiranii comuniste şi fasciste 2. Liberalizarea fiinţei umane însemna încorsetarea lui Dumnezeu ca personaj principal în jocul iluziilor. Însă cel ce afirmă cu emfază că Dumnezeu a murit (Fr. Nietzsche), devenind ucigaşul lui Dumnezeu, acest om liber ajunge sinucigaş, afirmându-şi propria moarte (M. Foucault). Am devenit simple urme de nisip pe ţărmul absurdului!

The Scream - Edwin Munch (1893)

Educaţia de factură  umanistă s-a dovedit a fi un crunt suicid. Pentru exemplificare este suficient să-i privim roadele în jurul nostru, în mijlocul noii generaţii. Refuzul  autorităţii divine şi a revelaţiei Sale ca fiind irelevante primitivismului epocii ştiinţifice în care trăim a făcut loc instituirii intermediarilor interpretativi mediatici ca fiind cei ce “revelează” sensul sau non-sensul vieţii. S-a instaurat o societate a kitch-ului ca refuz al originalităţii (considerată ca epuizare a instituţiilor valorizante – familia, şcoala, biserica, etc.) tocmai prin originalitatea refuzului (mai ales de factură estetică şi funcţională: civilizaţia blue-jeans, cultura beat, disco, tehno, etc.). Dar libertatea înţeleasă doar ca posibilitate a negării este entropică, ajungându-se în cele din urmă la o acceptare necritică a ceea ce este criticat ca fiind de neacceptat (vezi negarea automată a valorilor compensată prin adoptarea gratuită a modului de viaţă – life style – şi de gândire a vedetelor media).

Trăim într-o nouă Sodomă a privirilor, gândurilor, gesturilor şi a faptelor pătimaşe. Izolarea într-un univers din care L-am alungat pe Dumnezeu ne lasă pradă contingenţei şi, în final, în docilitatea neîmplinirii compensată doar de evadarea în realitatea virtuală oferită de tehnologie sau de droguri. Am rămas într-o civilizaţie degradantă a (sub)urbei, a cartierului. Această nouă descriere a umanităţii contemporane aparţine unei realităţi decadente ce trimite la tribalism şi animalitate. Spiritul comunitar este de multe ori valorizat negativ în spiritul de “gaşcă”, de trib. În acest registru al vieţii este ucisă inocenţa, interioritatea prin vorbăriile goale, instigatoare ale “băieţaşilor de cartier”. Se dizolvă frumuseţea umană printr-o excesivă cosmetizare şi artificialitate, este distrusă feminitatea prin reducţia omului doar ca un mecanism fiziologic cu porniri instinctuale, ca obiect sexual. Dragostea devine doar o problemă de chimie, oferind premise instituirii pornografiei (culminând cu cea infantilă), a prostituţiei şi a violenţei verbale (premisă a celei fizice şi emoţionale).

Noua religie a umanismului are drept ideal, vector, o morală autonomă care rămâne inechitabilă (vezi sistemul de asigurări sociale, de sănătate şi de pensii), ea oferă drept cale de mântuire terapeuticele psihologilor (cineva chiar a afirmat că omul nu se mai duce la duhovnic, ci la psihanalist), psihologia rămânând (încă – pentru optimişti -) studiul unor epifenomene. Aceste  terapii rămân o veritabilă mângâiere a epidermei psihicului şi o neputinţă în reglarea pozitivă a substraturilor profunde ale unui psihic mereu curtat, dar prea puţin cucerit de curiozitatea specialiştilor.

Libertatea gândirii produce într-adevăr o diseminare şi o transmutaţie a tuturor valorilor. Consecinţa acestei gândirii este conştiinţa ratării. Problema propriei definiri ca fiinţe umane capătă un accent tragic, camuflat tocmai în strălucirea societăţii spectacolului, a divertismentului în care trăim:

Tyler Durden, personajul ambiguu interpretat de Brad Pitt în filmul “Fight Club” (1999), rezumă esenţa acestei generaţii şi întrucâtva a lumii contemporane într-o replică pe care o rosteşte în faţa amicilor lui de la clubul de lupte pe care l-a iniţiat: “O generaţie întreagă care  lucrează în benzinării sau în restaurante, sclavi şcoliţi…Ne spetim în slujbe pe care le detestăm, ca să cumpărăm nimicuri de care nu avem nevoie. Suntem copiii mijlocii ai istoriei, fraţilor. N-avem nici scop, nici vreun loc al nostru. N-avem un mare război, nici o mare depresiune. Marele nostru război este unul spiritual; marea noastră depresiune este chiar viaţa. Am crescut în faţa televizorului, îndemnaţi să credem că într-o zi vom fi cu toţi milionari, zei ai platourilor de filmare sau staruri rock. Dar n-o să fie aşa. Am început să ne dăm seama de asta şi suntem foarte, foarte decepţionaţi” 3.

Iată dar omul postmodern (îmi va fi scuzată globalizarea reducţionistă): rob al unei dorinţe de libertate mereu trădate, un om pentru care zâmbetul unui copil reprezintă doar o promisiune a unui nou destin uman în derivă, un om cu o dragoste chimică, unul pentru care rugăciunea şi psalmodierea unui Dumnezeu nevăzut nu au nici un sens relevant. Un om conştient de inevitabila sa dezmembrare în ţărână şi uitare.

Un om care, totodată, nu-şi poate camufla căutarea …unei speranţe de mai bine pentru copiii săi, un om care se zbate să creadă că există dragoste reală într-un univers crud şi a căror gânduri se luptă înlăuntru-i în aşteptarea unei nădejdi că există şi altceva decât suferinţă, moarte şi uitare. Un om care se zbate să iasă din circularitatea hermeneutică şi cea existenţială.


1 Toth, Imre, Palimsest. Teologia negativă a triunghiului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 239-240

2 Boia, Lucian, Mitologia ştiinţifică a comunismului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, cap. “Preliminarii: marşul glorios al raţiunii”, p. 9-42

3 Constantinescu, Mihaela, Post/Postmodernismul: Cultura divertismentului, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001, p. 173

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: