Prin experienţele turistice, educaţionale sau de muncă, mulţi dintre noi au reuşit să perforeze, datorită interogaţiilor curioase, orizontul sclipitor al Occidentului. Au trăit atunci o senzaţie paradoxală, de alienare şi de regăsire, o aparentă eliberare şi totuşi o frustrare neînţeleasă.
Un prim lucru care merită menţionat este că pe la noi, în România, domneşte un cenuşiu – ca spaţiu vizual general – care mai permite (încă) nenumărate permutări şi combinaţii. Nevoia, care te împinge la căutarea de alternative la sărăcie şi neputinţă, poate implica o originalitate şi o profunzime pe care nu o mai întâlneşti în Vest decât – sau mai ales – în spaţiul circumscris de vitrina muzeelor sau a bisericilor. Spaţiul cromatic occidental este violent, în culorii foarte vii şi în starea lor neamestecată. Recrudescenţă a purismului senzualist faţă de academismul calculat, celebral! Spre deosebire de cenuşiul cadaveric al oamenilor, hainelor şi spaţiului urban românesc, spectacolul de lumini şi culori occidental pare indecent de bine calibrat şi optimist.
Dar suflul noilor valori sociale şopteşte cu voce stridentă: civilizaţia şi economia crează cultura! Asistăm la o democratizare a spaţiului cultural, proces evidenţiat de programele „culturale” de televiziune, marketingul agenţiilor de turism, entertainment-ul prezent conştiinţa semi-burgheză a păturii de mijloc “capitaliste”.
Clădiri “îmbrăcate” cochet în culori foarte vii, vestimentaţie şi frizuri şocante, culori şi vii care să ascundă o epuizare a sufletului cât se poate de evidentă. Asistăm acum la civilizaţia spaţiilor netede, reflectorizante, lucrate în Photoshop/Flash în miniatură, la filigram (vezi design-ul reclamelor sau al emisiunilor TV, al jocurilor video şi al efectelor vizuale nelipsite deja din spaţiul mental al fiecăruia dintre noi). Nu mai trebuie să fie loc de praf pe străzi sau de dureri în corpurile noastre (vezi obsesivele reclame ale produselor farmaceutice care urmăresc să îţi stopeze orice durere imediat – veritabilă actualizare a hedonismului antic). Realitate instant, oameni mutanţi ce-şi şoptesc zilnic mantra: lumea noastră este cea mai bună dintre lumi!
În culturile arhaice, pre-moderne, verticalitatea impunea o diferenţă valorică şi ontologică: exista un sus, cer, Dumnezeu, lume de dincolo, toate acestea fiind valorizate pozitiv, dar exista şi un jos, lumea de aici, imanentă, ca spaţiu corupt. Această dualitate este acum înlocuită cu sistemul orizontal, cel al reţelelor, al interconexiunilor. Doar începem să trăim în ciber-spaţiu, în realitatea internet-ului, a hiper-textualităţii ce dizolvă profunzimea în favoarea cantitativului redus la link-uri, excese de studii specializate, referinţe, citate. Valenţele gnoseologice (adevăr-minciună) se camuflează acum într-un holism şi o neutralitate axiologică aproximativă (“nimic nu e rău în sine aşa cum nimic nu este bun în sine”, “nu există un adevăr şi minciună contradictorii”). Iată dar revanşa istorică a panteismului oriental asupra dualismului iudeo-creştin!
Dorinţele ancestrale nu pot fi negate nici chiar în societatea tehnologică de astăzi. Dar ele par a fi împlinite prin paradisurile comandate artificial de cultura reclamelor, a mass-mediei, o cultură a indiferenţei axiologice şi, implicit, indiferenţă faţă de Dumnezeul creştin. Nu mai există iad pentru că raiul ni-l facem noi aici, deci nu mai avem nevoie de un Dumnezeu care să moară pentru noi pentru că nu mai are de unde să ne răscumpere şi nu mai are unde să ne ducă!
Sufletul omenesc pare a-şi găsi catarsis-ul de care are nevoie în civilizaţia post-industrială tocmai prin suprasolicitarea inovaţiilor civilizaţiei. Îmi aduc aminte de o replică rostită de personajul interpretat de Brad Pitt în filmul Planeta celor 12 maimuţe:
Maşinile au fost făcute să muncească în locul oamenilor. Nouă ne rămâne doar să consumăm ceea ce ele produc.
Este suficient să urmăreşti privirile adolescentine, flămânde doar de şocul fonic şi vizual al DVD-urilor sau Play-Station pentru a-şi acoperi lipsa de sens. M-a surprins cultura cereceilor inseraţi cam prin toate părţile corpului (peircing), semn că totuşi nu trăim într-o lume indiferentă axiologic şi religios. Primitivism în eră digitală, violenţă şi cutume tribale într-o societate post-industrială! Repetiţiile obsedante şi din ce în ce mai “percutante”, ritmurile de percuţie tribale electrizate, etc., se îmbină frenetic cu haosul visual al luminilor şi obscurului discotecilor, noile “comunităţi eclesiale” ale tinerilor, unde se oferă gratuit educaţiei scepticismului şi cinismului celor care au suflete de cumpărat. Religia, alături de caracterul vădit personal (cultura idolilor, a star-urilor media, politice, sportive, religioase, etc.), capătă acum pronunţate accente impersonale (ex.: încrederea oarbă în ştiinţă şi în tehnologie, în noile tehnici de a-ţi regăsi echilibrul interior, etc.; a se vedea rădăcinile impersonalizării religiei prin oferta diavolului din Genesa 2: nu mai crede într-o persoană, ci doar într-un joc al legilor impersonale, pe care le poţi stăpâni).
Totodată mă surprind privirile de prădători ale cumpărătorilor absorbiţi de etichetele produselor. În mall-uri şi supermarketuri poţi descoperi lupta pentru supravieţuire şi selecţia naturală a lui Darwin în forme nebănuit de reale. Devenim tot mai imuni la semnul steril al fericirii: maşina de gunoi care goleşte tomberoanele. Se facilitează astfel o nouă orgie a consumului tocmai pentru ca aceasta să nu lase urme de sensibilizare a conştiinţei anesteziate de etichetele comerciale!
