Cum să-L “omori” pe Dumnezeu – simplu şi repede (1. Dispoziţiuni lămuritoare)

1. Dispoziţiuni lămuritoare sau despre ananke stenai

În frământarea nebună a goanei după vânt, a unui scop nedefinibil, ne pierdem stropii de viaţă, bucuriile şi nădejdile înşelătoare (oximoron deloc gratuit).

Haiku-ul japonez trecând în goană prin oraş, negustorul de melci n-a mai văzut casele precum şi cugetarea lui Aristotel ananke stenai (undeva trebuie să te opreşti – Metafizica II (a)2, 994 a) ne privesc şi pe noi. Tocmai din vânzători de realităţi aşezate (dragoste, iertare, speranţă, bucurie, etc.), uităm a ne bucura şi înţelege ceea ce atât de uşor comercializăm. Împovăraţi de tirania managementului clipei time is money, rostim atât de uşor cuvinte avortate de realitatea semnificaţiei lor. Ne angrenăm în nebunia colectivă a jocului măştilor şi chiar privim cu o plăcere narcisistă propria desfigurare bine fardată, reflectată de măştile convenţionale ale celorlalţi. Vindem impresii şi cumpărăm deziluzii! Asta pentru că cel mai facil şi cel mai profitabil comerţ este cel cu etichete.

Undeva trebuie totuşi să ne oprim! Orice mişcare îşi are o epuizare fiindcă doar în regimul lui Dumnezeu nu funcţionează entropia. Şi totuşi, în avântul mişcării, … ne credem a fi Dumnezeu!

„Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu: Eu stăpânesc peste neamuri, Eu stăpânesc pe pământ.” (Ps. 46:10)

Doar scurgerea mută a vieţii, doar apropierea de înfricoşătorul ceas astral al judecăţii lui Dumnezeu ne mai trezesc din somnul post-adamic. Doar aşa ne putem decoji realitatea în care ne-am auto-exilat ca mici dumnezei. E dureros să afli în acea clipă de sinceritate că sub zâmbetul comercial se ascunde un suflet bântuit de nesiguranţă şi frică, că masca imaginii de sine ascunde un chip devorat de septicemie.

Însă orice deasupra este condiţionat de un sub şi a ascunde este premisa lui a descoperi. Doar descoperirea propriei goliciuni face posibilă descoperirea profunzimii vieţii lui Dumnezeu! Nu a unui concept, nu a unei fiinţe posibile a cărei existenţă şi definire atârnă de propria raţiune, nici a unui valet obligat să ne îndeplinească dorinţele, ci a Dumnezeului Cel Viu,  Cel care face posibilă majuscula.

Aşa am înţeles că descoperirea Subiectului face posibilă actualizarea Verbului. Iar subiectul şi verbul permit manifestarea predicatului, a predicării, a discursului sau, altfel spus, cine sunt determină ce fac şi acestea se oglindesc în ce şi cum vorbesc…

În seria de articole Cum “să-L omori” pe Dumnezeu – simplu şi repede vă invit la o lectură deloc comodă,  de fapt un exerciţiu de sinceritate, o secvenţă de terapie chirurgicală a măruntaielor sistemului de valori şi credinţe. Titlul pare a împrumuta ceva din arsenalul de metode retorice pe care le detest dar vă asigur că nu urmăresc comercializarea dorinţelor sufleţeşti. Dimpotrivă. Mă folosesc de disponibilităţile ironiei  postmoderne pentru a-i uzurpa statutul pseudo-superior cu care ne-a cancerizat realitatea vieţilor.

Nu voi urmări un excurs prin istoria culturii a deicidului cu care se măgulesc reciproc filosofia, literatura şi arta contemporană ci doar natura pur religioasă şi viscerală a respingerii religiei, inconsecveţele şi neajunsurile unei gândiri “slabe”, moi dar “emancipată”.

Nu voi negocia însă nici pudităţile ipocriziei religioase.

Voi recunoaşte tăcerile lui Dumnezeu acolo unde El tace şi voi încerca să silabisesc ceea ce El rosteşte cu putere.

sad angel

Două categorii de oameni îmi vor fi părtaşi dar şi “pacienţi” ai acestei exigenţe a onestităţii:

1. Ateii religioşi

Mă surprinde sinceritatea cu care Dumnezeu pune în scenă dramaturgia relaţiei noastre instabile, bolnăvicioase şi firave cu El. Se ascunde dar se lasă găsit, tace când îi adresez imprecaţii dar vorbeşte în liniştea sufletului meu, este prezent dar nu se înfăţişează ca un valet la comanda poruncilor mele. Şi, foarte surprinzător pentru calculul raţionalităţii mele, se lasă răstignit ca să jubilez moartea Lui. După ce mă voi trezi din mahmureala excesului imoralităţii  şi a bucuriei mele, a “eliberării” de povara existenţei Lui, voi putea înţelege moralitatea morţii Lui. Voi înţelege că toată suferinţa inocenţilor, a copiilor, a săracilor năpăstuiţi, a bătrânilor părăsiţi, a femeilor călcate în picioare, toate suferinţele lor îşi găsesc ecoul nu în ipocrita mea compasiune atee ci în suferinţa lui Dumnezeu aşezat în pridvorul umanităţii. În rest, celelalte dovezi (“ştiinţifice”) atee sunt, în cea mai mare majoritate a lor, construcţii teoretice suspecte logic şi epistemologic, copleşite de sofistică, demne de suflete religioase care vor să îşi acopere inconsecvenţa scepticismului afişat (subiect pentru o viitoare serie de articole  ce va purta numele de Scurtă istorie a ignoranţei docte).

2. Religioşii atei

Pentru cei „specializaţi” în vorbirea despre Dumnezeu, prea uşor realitatea Numelui Său se diseminează în simple jocuri lingvistice, reunite sub cupola limbajului „de lemn”, în care se ascund frustrări şi obsesii bolnăvicioase. Mă gândesc la degustătorii mai mult sau mai puţin savanţi a expozeelor de artă oratorică sau a predicilor “bune” care se judecă după mulţimea “Amin”- urilor şi a lacrimilor induse. Mă simt copleşit de viermuiala activităţilor religioase, a rugăciunilor “cu foc” sau pe genunchi, marcă a spiritualităţii interioare  ce devine, prin afişare, obscenă, nu miez ci coajă. Mă intrigă cruntele lupte fraticide pentru autoritate episcopală şi continuitate apostolică sau proclamarea arogantă a celui mai mare grad de smerenie şi “dreaptă credinţă”, de parcă  spiritualitatea se măsoară prin  asumarea avidă a cifrelor din contorul istoriei. Sunt asurzit de coralele sau formaţiile de muzică uzurpătoare ale decenţei şi mă simt agresat de impunitatea unora de a induce o dragoste lălâie, plângerea de milă la comandă şi dărnicia politică, etc. Sunt prea obosit de oferta de “spiritualitate” mulată perfect pe cerinţele diverse ale pieţii curiozităţii religioase.

Mă gândesc la sinceritatea lui Iov, a omului care îşi simte carnea tremurând şi pe Dumnezeu ascuns, aparent nepăsător de viaţa lui chinuită. Iov care îşi reclama dreptul de a sta la judecată cu Dumnezeu. După toată lecţia pe care o învaţă Iov din toate întâmplările evocate în carte, Dumnezeu face o afirmaţie şocantă pentru filosofii şi teologii pudităţii avocăţeşti a discursurilor sterile, lipsite de putere:

După ce a vorbit Domnul aceste cuvinte lui Iov, a zis lui Elifaz din Teman: „Mânia Mea S-a aprins împotriva ta şi împotriva celor doi prieteni ai tăi, pentru că n-aţi vorbit aşa de drept de Mine, cum a vorbit robul Meu Iov. (Iov 42:7)

Aşadar, dragi atei religioşi sau religioşi atei (în anumite anotimpuri ale vieţii m-am regăsit în ambele categorii): să vorbim drept despre Dumnezeu!

Clinica de sensibilizare

Printre fardurile cancerigene, oglinzile ce ne ţin captivi aparenţei şi fericirea superficialităţii noastre “recente”, ridicaţi o pleoapă doar pentru câteva secunde şi evadaţi din visul apter al culturii de consum. Poate că astfel renunţăm la comercializarea suferinţei umane romanţate. Poate că astfel, “greutatea” trăirii se disipă sub curcubeul dorinţelor purificate de vanitate şi deşertăciune.

Ecce Homo (1. Circularităţi mundane)

Un şuvoi de sentimente contrare se revarsă la orice rostire a verdictului asupra vieţuirii umane. Părtinirea iese acum la iveală din noianul de surogate protocolare. Fiecare dintre noi se simte mai mult sau mai puţin istovit de această prăvălire a clipelor ce determină percepţia asupra propriei identităţi, imaginea asupra celorlalţi şi a universului în care trăim. Şi, de multe ori, poate de prea multe ori, din fixismul entropic ce ne caracterizează, ne gândim numai la firul destul de firav al vieţii noastre şi nu căutăm plămădeala ei, ţesătura, finalitatea ce o presupune!

Când abordăm problema umanităţii noastre, ne situăm într-o poziţie antinomică, încadrându-ne într-un cerc hermeneutic: încercăm să ne definim fără a lua în considerare faptul că plecăm de la premisa că deja ne-am definit ca cei care ne definim. Din această circularitate interpretativă, soluţii fireşti de evadare sunt schizofrenia sau aporii de genul celor formulate de Iago: ”Eu nu sunt ceea ce sunt” sau Richard al III-lea: ”Eu sunt eu. Ba mint: eu nu sunt eu.” 1

Poate că în travaliul nostru, ar trebui să luăm drept punct de plecare un colaj de imagini reprezentative pentru existenţa umană:

– primul ţipăt al unui nou născut, fragilitatea primelor priviri ale unor ochi ce se deschid pentru a primi cu gingăşie şi curiozitate darurile luminii, o primă dorinţă exprimată printr-un scâncet nevinovat şi o primă atingere cu dragoste, a dorinţei împlinite;

– scrijelirea pe un lemn a numelui iubitei de către un adolescent visător, expresie a bucuriei dragostei sale cu valenţe cosmice, expresie a credinţei că natura însăşi împărtăşeşte şi invocă, împreună cu el, chemarea iubirii;

– psalmodierea unui Dumnezeu nevăzut de către un credincios ce se încăpăţânează să creadă într-un sens al vieţii atunci când societatea din juru-i afirmă negarea acestui sens invocând propria decadenţă (iată un nou paradox al vieţuirii umane: un sens este ceea ce cauţi chiar şi în negarea lui), un om care se luptă să arate dragoste celor ce-l urăsc şi caută să se agaţe de adevăr atunci când minciuna este mai profitabilă, etc. .

Încadrându-ne fiecare, măcar pentru o secvenţă, în desfăşurarea ameţitoare de chipuri şi destine umane, ajungem la inevitabila frângere a oricăror conjuncţii ale vieţii, la inevitabila prăvălire a ţărânii peste cel ce redevine ţărână!

Iată-ne astfel încarceraţi de o nouă circularitate, cea existenţială: începem a vieţui printr-o dureroasă deschidere de ochi şi sfârşim printr-o închidere irevocabilă a aceloraşi ochi, mai mult sau mai puţin obosiţi de ceea ce au văzut în viaţă. Circularitatea hermeneutică (noi suntem cei care ne definim) implică inevitabil circularitatea existenţială (atunci fiinţarea umană este o fiinţare entropică ce are vectorul decăderii, bolii, îmbătrânirii şi al morţii)!

Tania Knudsen - Circle Of Life

Una dintre marile probleme ale noastre, ca oameni ai anilor 2000, rezidă în faptul că avem lentila hermeneutică (prin care interpretăm lumea din jur) a educaţiei umaniste pe care o primim în gimnaziu şi, mai ales, în ciclul liceal şi în învăţământul superior. Suntem educaţi să ne definim ca puncte de semnificare ce glisăm în istorie având conştiinţa superiorităţii prezentului asupra trecutului (conştiinţă exprimată fidel în programele şcolare ale obiectelor de studiu “istorie”, “biologie”- cu prozelitismul pseudo ştiinţific al evoluţionismului – şi ştiinţele socio-umane).

Chiar dacă a fost profund influenţată de gândirea iudeo-creştină, păstrându-i reminiscenţe chiar şi astăzi, cultura europeană a ales, mai cu seamă începând cu Renaşterea şi modernitatea, filonul de gândire al  vechilor greci, cu optimismul lor în ceea ce priveşte libertatea de gândire. La temelia culturii şi a educaţiei contemporane se află, inevitabil, presupoziţii şi concepte filosofice.

Orice schiţă antropologică este dependentă de trasee deja creionate de gnoseologie şi ontologie, formulând la rându-i proiecţii pentru etică şi filosofia politico-socială. Altfel spus, cunoaşterea omului şi considerarea lui ca fiinţă ce se interoghează sunt posibile după ce s-a stabilit cum putem cunoaşte ceea ce cunoaştem, (care sunt mijloacele de construcţie mentale, de reprezentare umană, iată preocuparea gnoseologiei) pentru “casa” în care să locuiască (ceea ce ne înconjoară, existenţa în ansamblul ei, acesta fiind domeniul de interogaţie al ontologiei). Prin modul nostru propriu de a cunoaşte (raţional, empiric, intuitiv sau sintetic-holistic), putem să ne dăm seama cine suntem şi în ce univers trăim! Considerarea într-un fel sau altul a ceea ce suntem va determina modul nostru de raportare la ceilalţi (etica, filosofiile social-politice).

Pornind din istoria modernă a filosofiei europene, avem două scheme interpretative cu privire la considerarea fiinţei umane (opţiuni ce continuă linii ideatice ale filosofilor greci antici). O primă schemă interpretativă a fost formulată în cadrul raţionalismului continental: omul se naşte fiinţă umană, poate interpreta şi înţelege propria realitate şi se poate defini în virtutea raţiunii cu care este înzestrat. Adevărul este dat de claritatea, raţionalitatea şi coerenţa ideilor. Raţiunea este matricea şi lentila hermeneutică a realităţii. Cealaltă schemă interpretativă a fost dezvoltată de curentul filosofic empirist britanic: raţiunea doar prelucrează şi interpretează informaţiile furnizate de simţuri. Omul  este un simplu receptacol, el se naşte cu mintea ca o coală albă de hârtie, lipsită de orice caractere. Omul devine fiinţă umană prin procesul experienţei şi al educaţiei.

Soluţia de compromis dintre cele două scheme interpretative beligerante a venit din partea lui Immanuel Kant. Materia primă a cunoaşterii este reprezentată de lumea exterioară prin simţuri, dar prelucrată de gândirea umană prin formele intuiţiei şi categoriile intelectului. Rezultatul: gândirea nu percepe lucrurile aşa cum sunt ele în sine.  Agnosticismul atrage după sine (mai mult din pudoare) deismul şi liberalizarea fiinţei umane: omul trebuie să se debaraseze de orice autoritate exterioară şi trebuie să facă ceea ce raţiunea îi spune că este bine.

Întreaga configuraţie a culturii europene de după I. Kant a rămas tributară gândirii acestuia. Orice nouă schemă conceptuală cu privire la cunoaştere, la ontologie, etică, religie trebuie să ia punct de plecare imperativele raţiunii kantiene: noi construim lumea prin cunoaştere!, autonomia şi liberalizarea gândirii de orice autoritate exterioară, etc.

Consecinţele istorice ale acestor concepţii au fost dezastruoase. Încrederea în evoluţia şi educaţia speciei umane fără autoritatea exterioară a lui Dumnezeu şi a revelaţiei Sale, precum şi încrederea oarbă în formulările raţiunii libere au stat la baza cruntelor tiranii comuniste şi fasciste 2. Liberalizarea fiinţei umane însemna încorsetarea lui Dumnezeu ca personaj principal în jocul iluziilor. Însă cel ce afirmă cu emfază că Dumnezeu a murit (Fr. Nietzsche), devenind ucigaşul lui Dumnezeu, acest om liber ajunge sinucigaş, afirmându-şi propria moarte (M. Foucault). Am devenit simple urme de nisip pe ţărmul absurdului!

The Scream - Edwin Munch (1893)

Educaţia de factură  umanistă s-a dovedit a fi un crunt suicid. Pentru exemplificare este suficient să-i privim roadele în jurul nostru, în mijlocul noii generaţii. Refuzul  autorităţii divine şi a revelaţiei Sale ca fiind irelevante primitivismului epocii ştiinţifice în care trăim a făcut loc instituirii intermediarilor interpretativi mediatici ca fiind cei ce “revelează” sensul sau non-sensul vieţii. S-a instaurat o societate a kitch-ului ca refuz al originalităţii (considerată ca epuizare a instituţiilor valorizante – familia, şcoala, biserica, etc.) tocmai prin originalitatea refuzului (mai ales de factură estetică şi funcţională: civilizaţia blue-jeans, cultura beat, disco, tehno, etc.). Dar libertatea înţeleasă doar ca posibilitate a negării este entropică, ajungându-se în cele din urmă la o acceptare necritică a ceea ce este criticat ca fiind de neacceptat (vezi negarea automată a valorilor compensată prin adoptarea gratuită a modului de viaţă – life style – şi de gândire a vedetelor media).

Trăim într-o nouă Sodomă a privirilor, gândurilor, gesturilor şi a faptelor pătimaşe. Izolarea într-un univers din care L-am alungat pe Dumnezeu ne lasă pradă contingenţei şi, în final, în docilitatea neîmplinirii compensată doar de evadarea în realitatea virtuală oferită de tehnologie sau de droguri. Am rămas într-o civilizaţie degradantă a (sub)urbei, a cartierului. Această nouă descriere a umanităţii contemporane aparţine unei realităţi decadente ce trimite la tribalism şi animalitate. Spiritul comunitar este de multe ori valorizat negativ în spiritul de “gaşcă”, de trib. În acest registru al vieţii este ucisă inocenţa, interioritatea prin vorbăriile goale, instigatoare ale “băieţaşilor de cartier”. Se dizolvă frumuseţea umană printr-o excesivă cosmetizare şi artificialitate, este distrusă feminitatea prin reducţia omului doar ca un mecanism fiziologic cu porniri instinctuale, ca obiect sexual. Dragostea devine doar o problemă de chimie, oferind premise instituirii pornografiei (culminând cu cea infantilă), a prostituţiei şi a violenţei verbale (premisă a celei fizice şi emoţionale).

Noua religie a umanismului are drept ideal, vector, o morală autonomă care rămâne inechitabilă (vezi sistemul de asigurări sociale, de sănătate şi de pensii), ea oferă drept cale de mântuire terapeuticele psihologilor (cineva chiar a afirmat că omul nu se mai duce la duhovnic, ci la psihanalist), psihologia rămânând (încă – pentru optimişti -) studiul unor epifenomene. Aceste  terapii rămân o veritabilă mângâiere a epidermei psihicului şi o neputinţă în reglarea pozitivă a substraturilor profunde ale unui psihic mereu curtat, dar prea puţin cucerit de curiozitatea specialiştilor.

Libertatea gândirii produce într-adevăr o diseminare şi o transmutaţie a tuturor valorilor. Consecinţa acestei gândirii este conştiinţa ratării. Problema propriei definiri ca fiinţe umane capătă un accent tragic, camuflat tocmai în strălucirea societăţii spectacolului, a divertismentului în care trăim:

Tyler Durden, personajul ambiguu interpretat de Brad Pitt în filmul “Fight Club” (1999), rezumă esenţa acestei generaţii şi întrucâtva a lumii contemporane într-o replică pe care o rosteşte în faţa amicilor lui de la clubul de lupte pe care l-a iniţiat: “O generaţie întreagă care  lucrează în benzinării sau în restaurante, sclavi şcoliţi…Ne spetim în slujbe pe care le detestăm, ca să cumpărăm nimicuri de care nu avem nevoie. Suntem copiii mijlocii ai istoriei, fraţilor. N-avem nici scop, nici vreun loc al nostru. N-avem un mare război, nici o mare depresiune. Marele nostru război este unul spiritual; marea noastră depresiune este chiar viaţa. Am crescut în faţa televizorului, îndemnaţi să credem că într-o zi vom fi cu toţi milionari, zei ai platourilor de filmare sau staruri rock. Dar n-o să fie aşa. Am început să ne dăm seama de asta şi suntem foarte, foarte decepţionaţi” 3.

Iată dar omul postmodern (îmi va fi scuzată globalizarea reducţionistă): rob al unei dorinţe de libertate mereu trădate, un om pentru care zâmbetul unui copil reprezintă doar o promisiune a unui nou destin uman în derivă, un om cu o dragoste chimică, unul pentru care rugăciunea şi psalmodierea unui Dumnezeu nevăzut nu au nici un sens relevant. Un om conştient de inevitabila sa dezmembrare în ţărână şi uitare.

Un om care, totodată, nu-şi poate camufla căutarea …unei speranţe de mai bine pentru copiii săi, un om care se zbate să creadă că există dragoste reală într-un univers crud şi a căror gânduri se luptă înlăuntru-i în aşteptarea unei nădejdi că există şi altceva decât suferinţă, moarte şi uitare. Un om care se zbate să iasă din circularitatea hermeneutică şi cea existenţială.


1 Toth, Imre, Palimsest. Teologia negativă a triunghiului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 239-240

2 Boia, Lucian, Mitologia ştiinţifică a comunismului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, cap. “Preliminarii: marşul glorios al raţiunii”, p. 9-42

3 Constantinescu, Mihaela, Post/Postmodernismul: Cultura divertismentului, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001, p. 173

Made in Britain – Westminster Abbey & Beatles

Tocmai ce am primit un frumos cadou de la un bun prieten care s-a întors din Anglia.  Un CD cu nişte superbe corale ale unor mari compozitori care sunt asociaţi cu Westminster Abbey.

20051187

A fost un deliciu să ascult “gentle prayers and quiet motets (that) are beautifully balanced with great choral anthems and jubilant ceremonial music in this collection which celebrates the work of many of the British composers commemorated in Musicians’ Aisle”. Fragmentele corale de Handel, Purcell, Elgar, Britten, Vaughan Williams & Co. sunt destinate înălţării sufletului din colbul poluat al urbei către privelişti mult, mult mai senine. Poate că aceste corale liniştesc sufletul şi pentru că îl aşează în armonie cu celălalt,  unindu-se în cântec, spre deosebire de demenţa individualistă, nacisistă şi ultra-fotogenică a starurilor pop-rock contemporane.

Dar experienţa mea din cele două luni pe care le-am petrecut în Anglia în toamna lui 2008  mă obligă la o prudenţă şi reţinere în faţa receptării imediate a unor astfel de evenimente spirituale. Acestea, într-o bună parte, au devenit evenimente strict culturale, o marcă autentică în nebuloasa identităţilor plurale. Am fost uimit de rapacitatea turiştilor care se îngrămădesc să încarcereze istoria în cei 7 megapixeli ai aparatului lor foto. Am suspectat zâmbetul fisurat de repetiţiile mecanice şi chinurile plictiselii mascate a ghizilor. Vânzătorii de suveniruri au ajuns nişte statui încovoiate de gânduri statice, convivi cu lespedele seculare ce înfăşoară fragilitatea vieţuirii umane, chiar şi a marilor regi şi prelaţi. Spectacolul istoriei este ambalat multicolor în marketingul inevitabil oricăror acţiuni în spaţiul public. Nouă nu ne rămâne decât să plătim biletul de intrare.

Dar, odată ce flirtul cu istoria şi cultura ne-a adus o nouă achiziţie în CV-ul turistic, ieşim din zona sensibilităţilor istorice, spirituale, culturale şi ne imersăm candid în imanenţa clipei. Tocmai de aceea, vă recomand acum, pentru o scurtă tratare de această schizofrenie nu (doar) studiile culturale ale unui R. Barthes, G. Bataille,  C. Karnouch, etc., ci o carte care mi-a “căzut” recent în mâini, ca o mică milă a providenţei. Mă refer la cartea lui Callum G. Brown, The Death of Christian Britain: Understanding secularisation, 1800-2000 (Routledge, London and New York, 2001).

docbbrown

Cartea ne spune că succesul secularizării furioase (pe care şi intelectualii noştri clonaţi o importă gratuit) îşi trage seva din pământul nociv al fisurărilor şi exarcebărilor Protestantismului Puritan din secolele XIX- XX. Pe scurt, teza profesorului britanic este următoarea: declinul creştinismului a devenit foarte vizibil prin anii ’60, odată cu abandonarea de către femei a valorilor religioase, captarea lor în vârtejul revoluţiei sexuale, democratizarea şi urbanizarea culturii prin prozelistismul cultural al acelui “Unholy City” pe care l-au rupt şi condamnat metodiştii, ironizarea şi eliberarea de discursul “autoritar”, “masculin” şi “opresiv” al instituţiilor religioase.

În cele ce urmează, vă ofer un scurt pasaj, elocvent pentru dinamica cultural-religioasă pe care ne-o prezintă autorul în cartea sa:

In the 1960s, the institutional structures of cultural traditionalism started to crumble in Britain: the ending of the worst excesses of moral censorship (notably after the 1960 trial of Lady Chatterley’s Lover and the ending in 1968 of the Lord Chamberlain’s control over British theatre); the legalisation of abortion (1967) and homosexuality (1967), and the granting of easier divorce (1969); the emergence of the women’s liberation movement, especially from 1968; the flourishing of youth culture centred on popular music (especially after the emergence of the Beatles in late 1962) and incorporating a range of cultural pursuits and identities (ranging from the widespread use of drugs to the fashion revolution); and the appearance of student rebellion (notably between 1968 and the early 1970s) (Callum G. Brown, The Death of Christian Britain: Understanding secularisation, 1800-2000, Routledge, London and New York, 2001, p. 176).

Cartea oferă doar un punct de plecare în analizarea noilor fenomene culturale şi a complexelor oedipiene pe care acestea le suportă în raport cu creştinismul. Mă întreb însă când vom avea parte de o astfel de analiză serioasă, onestă, documentată şi rigidă din punct de vedere academic, analiză aplicată fenomenului de secularizare şi declinului creştinismului în România.

Mărturisesc că îmi doresc din tot sufletul să parcug nu drumul deconstucţiei, a răsturnării hermeneutice şi sceptice a valorilor (cărări rătăcitoare atât de licitate în cultura prezentă), demolând trecutul cu furia unui prezent care nu ne mai încape, ci, pornind onest de la umanitatea limitată, cu slăbiciuni şi unghere, să îmi construiesc arhitectura vieţii cu discursul constructiv, muzica senină şi trăirea inocentă, asemenea unui copil. Să pornesc de la Beatles (că oricum e la modă şi dă “bine” unui intelectual) şi, nonconformist, căutând ceva mai mult decât ipocrizia divorţaţilor sau a dependenţilor de tot felul care îmi cântă despre “adevărata” dragoste, să ajung la O, teste and See al lui Vaughan Williams sau Thou knowest, Lord, the secrets of our heart al lui Purcell.

Above The Golden State – I’ll Love You So (cu o dedicaţie specială)

A trecut deja un an.

Un an de când nu mai iau doza zilnică de inocenţă şi bucurie copilărească de la micii artişti de la Tonitza.  Artişti chinuiţi de îngramădita asta de viaţă în care trebuie să se rostogolească de-a valma savoarea primelor iubiri, chinul orelor plictisitoare, incantaţiile veneratoare ale soliştilor rock, micile trădări şi marile orgolii.

Un an de când mi-e dor de argumentele voastre pro şi contra existenţei lui Dumnezeu (imprudenţă cu care am băgat-o în sperieţi pe profa de Religie) şi de lecturarea Orbitorului lui Cărtărescu la ora de Logică, un an de când nu mai servim ciocolată belgiană la prima sau ultima oră de Filosofie (ciocolată asortată cu discuţiile voastre referitor la “mizilicurile” liberalismului politic, pe care mai nimeni nu mai vrea să-l respecte chiar dacă beneficiază din plin de el). Mi-e dor de timida voastră lectură a Criticii Raţiunii Pure pe iarba din faţa şcolii sau de verva cu care vă împărţeaţi şi jucaţi rolurile în jocurile de la Cultură Civică.

A trecut un an de când nu mai “conspirăm” la diriginţie împotriva ordinii “mondiale” instaurată în şcoală de unul sau altul dintre profi/părinţi sau de când nu vă mai mituiesc, umplându-vă gurile cu Kinder ca să îmi pot ţine în linişte predicuţa când vă citeam absenţele şi notele din catalog.

A trecut un an de când orizontul liantelor sufleteşti e mai sărac fără bucuria jocului, inteligenţa întrebărilor şi puritatea viselor celor cărora le-am fost profesor şi diriginte.

Onorat că v-am fost profesor timp de trei ani, vă ofer o imaginară evadare din prezent, indiferent cum ar fi el, şi vă invit să retrăim trecutul, purificat, aşa cum devine el în amintiri.

%d bloggers like this: