Despre mesianismul mediatic (1. Argument)

Lăsaţi-mă să scriu cântecele unui popor şi nu-mi pasă cine îi scrie legile! 1

După “moartea” metafizicii europene, Dumnezeu mai poate “supravieţui” doar ca o metaforă explicativă sau complexitate ireductibilă (în ştiinţe), mister şi freamăt emoţional (în arte), fundament (din ce în ce mai contestat însă) al drepturilor omului (în politică) şi, de cele mai multe ori, prilej savuros al ironiilor (anti)pudităţilor şi dogmatismului (în literatură şi dramaturgie).

Şi totuşi, în cultura postmodernă redescopăr la tot pasul, fără prea mare efort, o sumedenie de forme ale religiozităţii mascate tocmai sub pudităţile nesincere ale celor care o doresc cât mai moartă.

Sufletul oraşului geme de nostalgie după retragerea (de două secole abuzată) a raţiunii, scena publică oferindu-ne secvenţe irevenţioase ale “bibliilor” seculare propovăduite de la televizor (noul amvon) de noii formatori de opinie (e un “păcat” să le spunem “propagandişti” sau “demagogi care fac prozelitism”). În abundenţa noilor ideologii, discursul media global urmăreşte scopul “nobil” de a capta şi “fideliza” audienţa. Redefinirea comunităţii în absenţa unui “telos”, a unui scop comun este imposibilă în cultura fragmentarului, a lichidităţii şi rebeliunii post WWII. Tocmai de aceea este foarte interesantă reconfigurarea “agorei” postmoderne, a resurselor şi jocurilor noilor retoricieni, cei care încearcă refacerea acelui liant social pe care, odinioară,  îl oferea credinţa în Dumnezeu.

Nu putem nega nici rădăcinile sacramentale ale valorilor artistice moderne.

“Pietatea vizuală” este un demers ce-şi are originile în religia populară din Evul Mediu dar care, secularizată, caracterizează cultura pop a maselor contemporane. Pornind de la camerele pline de afişe (noile icoane) ale tinerilor şi până la tatuajele celebrităţilor (copiate, într-un mimetism tembelizant, de orişicine şi orişicare) sau screen-urile şi printurile marilor corporaţii, observăm cât de importantă este  miza culturii vizualului. Cât de multă dreptate avea Berkeley: “Esse est percepi” (A exista înseamnă a fi perceput).

Secvenţele narative sunt, în linii mari, aceleaşi cu cele ale (meta)naraţiunii religioase, ale aşteptărilor şi împlinirilor mesianice. Geografia culturală postmodernă suferă modificări epidermice, pe acelaşi schelet însă. Imaginarul modern târziu rescrie, în cheie nouă, sintetică, holistică, enciclopedia fanteziilor vechi de când lumea.

Noua spiritualitate a vieţii, noua vârstă a romantismului şi consumismul capitalist parazitează mai ales sufletele goale ale bussiness-man-ilor vlăguiţi de inteligenţă în calculele profitului. Cu siguranţă că e musai ingurgitarea rapidă şi fără dureri a pastilei de “redescoperire a sinelui” şi a încrederii în “bunătatea fiinţei umane”, mai ales după ce l-ai stors pe partenerul de afaceri de bunele lui intenţii şi l-ai înşelat graţios. Uite aşa se face că supravieţuim într-o “high theory & low culture” (Mikita Brottman).

Tocmai de aceea, în săptămânile care urmează, v-aş prezenta o sinteză a analizei anumitor resorturi ale culturii în care trăim, trecând atât prin analiza pur factuală a expresiilor cotidiene cât şi prin lectura unor resurse bibliografice de referinţă.

The postmodern man - Jason LaMotte


[1] “Let me write the songs of a nation. I don’t care who writes its laws.” (Andrew Fletcher în The Galaxy. An Illustrated Magazine of Entertaining Readings, vol. VI, Sheldon & Company, New York, 1868, p. 577)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: